ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4085/2005

Asupra recursului în anulare de

față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 5522/2002

Judecătoria Buzău a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții N.N. și D.

împotriva pârâtei V.M.L. și pe cale de consecință, a constatat că între pârâtă

și reclamanți a intervenit la data de 6 august 1995 un contract de

vânzare–cumpărare a casei de locuit situat în comuna Merei, sat Monteoru,

contract care nu a inclus terenul aferent casei de 429 mp.

Tribunalul Buzău prin decizia civilă

nr. 573/2002, a admis apelul în sensul că a constatat și faptul vânzării

terenului în suprafață de 429 mp, aferent casei înstrăinate, în favoarea

reclamanților.

Împotriva ambelor hotărâri,

Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție a declarat la 17 iulie 2003, recurs în anulare, solicitând casarea

acestora și pe fond, respingerea acțiunii.

În considerentele recursului în

anulare s-a arătat în esență că, acțiunea în constatare întemeiată pe prev.

art. 111 C. proc. civ. era inadmisibilă de vreme ce părțile aveau deschisă

calea realizării dreptului, fapt desprins din acordul pârâtei la încheierea

contractului și din posibilitatea prezentării părților în fața notarului pentru

încheierea actului.

Pe de altă parte, s-a invocat faptul

că, validarea aceluiași contract, nu este posibilă și pentru motivul

insuficienței identificări a imobilului înstrăinat de vreme ce, există dubii

atât cu privire la întinderea acestuia, cât și cu privire la persoana în

folosința căreia se află în prezent.

La data de 26 mai 2004, numitul F.M.

a formulat cerere de intervenție accesorie în interesul Procurorului General,

cerere respinsă potrivit încheierii din data de 16 februarie 2005.

Examinând recursul în anulare prin

prisma criticilor formulate, se constată că acesta este nefondat, iar

hotărârile pronunțate, așa după cum ele au rămas definitive și irevocabile prin

decizia civilă nr. 573/2002, sunt temeinice și legale.

Astfel, admisibilitatea acțiunii

promovată de reclamanți, trebuie examinată, așa după cum au procedat cele două

instanțe, prin prisma obiectului acțiunii și a interesului acestora, respectiv,

recunoașterea încheierii unei convenții de vânzare–cumpărare la o anumită dată.

Acțiunea în constatare, întemeiată

pe dispozițiile art. 111 C. proc. civ., în speța analizată de către cele două

instanțe, este admisibilă atât pentru faptul că reclamanții aveau interes, cât

și pentru faptul că, acțiunea în realizare nu putea fi admisă cu efect

retroactiv.

Analizând recursul în anulare

inclusiv prin prisma cererii de intervenție accesorie care a încercat să

dovedească faptul că imobilul în litigiu este ocupat parțial de către o

societate comercială, se constată că și prin prisma stării de fapt, interesul

reclamanților în promovarea acțiunii în constatare, exista în mod real la data

introducerii acțiunii. Ori, dispozițiile art. 111 C. proc. civ., condiționează

admisibilitatea unei astfel de acțiuni, de existența interesului. Cum

reclamanții doreau să se constate faptul că au dobândit prin cumpărare o

construcție cu terenul aferent, liber și folosit de ei, la o dată anterioară

intervenirii unor alte vânzări pentru a împiedica eventualele pretenții asupra

acelorași imobile, interesul în promovarea acțiunii în constatare, este

evident.

Împrejurarea că pârâta nu s-a opus

admiterii acțiunii, din punct de vedere procesual, nu constituie decât un element

de natură a întări temeinicia pretențiilor reclamate și nu de natură a duce la

inadmisibilitatea acțiunii. Este adevărat faptul că, părțile puteau încheia o

convenție autentică notarială de vânzare–cumpărare ce ar fi contribuit la

evitarea acțiunii în Justiție dar, de vreme ce în realitate s-au încheiat doar

înscrisuri sub semnătură privată neurmate de autentificarea lor o perioadă de

mai mulți ani, nevoia confirmării acestei vânzări printr-o hotărâre

judecătorească ce să aibă caracter de act autentic atât cu privire la data cât

și la obiectul vânzării, a devenit imperioasă prin prisma riscului pierderii

parțiale a bunului cumpărat, ca urmare a unor vânzări succesive insuficient

individualizate.

Așadar, interesul acțiunii în

constatare criticată prin recursul în anulare promovat, a fost corect analizat

de către instanța de fond și apel care au ajuns la o concluzie corectă privind

admisibilitatea unei astfel de acțiuni pe cale contencioasă.

Nici critica referitoare la

identificarea terenului obiect al contractului validat prin hotărârile

recurate, nu constituie motiv de nulitate al convenției de vânzare sau de

admisibilitate al recursului în anulare. Aceasta deoarece, din înscrisurile

depuse la dosar coroborate cu recunoașterile părților, rezultă că este vorba de

terenul aferent casei vândute, teren liber de alte construcții. Intenția de vânzare,

acordul părților și executarea benevolă, validează contractul și nu duc la nulitatea

lui așa încât, nici sub acest aspect, recursul în anulare nu este fondat.

Nefiind îndeplinite condițiile de

admisibilitate prev. de art. 330 în forma anterioară O.U.G. nr. 58/2003,

urmează ca prezentul recurs în anulare să fie respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul în

anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea

Supremă de Justiție împotriva deciziei nr. 573 din 22 iulie 2002 a Tribunalului

Buzău, secția civilă, și sentinței civile nr. 5522 din 7 iunie 2002 a

Judecătoriei Buzău.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică astăzi, 18 mai 2005.