ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4085/2005

Asupra recursului în anulare de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 5522/2002 Judecătoria Buzău a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții N.N. și D. împotriva pârâtei V.M.L. și pe cale de consecință, a constatat că între pârâtă și reclamanți a intervenit la data de 6 august 1995 un contract de vânzare–cumpărare a casei de locuit situat în comuna Merei, sat Monteoru, contract care nu a inclus terenul aferent casei de 429 mp. Tribunalul Buzău prin decizia civilă nr. 573/2002, a admis apelul în sensul că a constatat și faptul vânzării terenului în suprafață de 429 mp, aferent casei înstrăinate, în favoarea reclamanților. Împotriva ambelor hotărâri, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a declarat la 17 iulie 2003, recurs în anulare, solicitând casarea acestora și pe fond, respingerea acțiunii.

În considerentele recursului în anulare s-a arătat în esență că, acțiunea în constatare întemeiată pe prev. art. 111 C. proc. civ. era inadmisibilă de vreme ce părțile aveau deschisă calea realizării dreptului, fapt desprins din acordul pârâtei la încheierea contractului și din posibilitatea prezentării părților în fața notarului pentru încheierea actului. Pe de altă parte, s-a invocat faptul că, validarea aceluiași contract, nu este posibilă și pentru motivul insuficienței identificări a imobilului înstrăinat de vreme ce, există dubii atât cu privire la întinderea acestuia, cât și cu privire la persoana în folosința căreia se află în prezent. La data de 26 mai 2004, numitul F.M.

a formulat cerere de intervenție accesorie în interesul Procurorului General, cerere respinsă potrivit încheierii din data de 16 februarie 2005. Examinând recursul în anulare prin prisma criticilor formulate, se constată că acesta este nefondat, iar hotărârile pronunțate, așa după cum ele au rămas definitive și irevocabile prin decizia civilă nr. 573/2002, sunt temeinice și legale. Astfel, admisibilitatea acțiunii promovată de reclamanți, trebuie examinată, așa după cum au procedat cele două instanțe, prin prisma obiectului acțiunii și a interesului acestora, respectiv, recunoașterea încheierii unei convenții de vânzare–cumpărare la o anumită dată. Acțiunea în constatare, întemeiată pe dispozițiile art. 111 C. proc.

civ., în speța analizată de către cele două instanțe, este admisibilă atât pentru faptul că reclamanții aveau interes, cât și pentru faptul că, acțiunea în realizare nu putea fi admisă cu efect retroactiv. Analizând recursul în anulare inclusiv prin prisma cererii de intervenție accesorie care a încercat să dovedească faptul că imobilul în litigiu este ocupat parțial de către o societate comercială, se constată că și prin prisma stării de fapt, interesul reclamanților în promovarea acțiunii în constatare, exista în mod real la data introducerii acțiunii. Ori, dispozițiile art. 111 C. proc. civ., condiționează admisibilitatea unei astfel de acțiuni, de existența interesului.

Cum reclamanții doreau să se constate faptul că au dobândit prin cumpărare o construcție cu terenul aferent, liber și folosit de ei, la o dată anterioară intervenirii unor alte vânzări pentru a împiedica eventualele pretenții asupra acelorași imobile, interesul în promovarea acțiunii în constatare, este evident. Împrejurarea că pârâta nu s-a opus admiterii acțiunii, din punct de vedere procesual, nu constituie decât un element de natură a întări temeinicia pretențiilor reclamate și nu de natură a duce la inadmisibilitatea acțiunii.

Este adevărat faptul că, părțile puteau încheia o convenție autentică notarială de vânzare–cumpărare ce ar fi contribuit la evitarea acțiunii în Justiție dar, de vreme ce în realitate s-au încheiat doar înscrisuri sub semnătură privată neurmate de autentificarea lor o perioadă de mai mulți ani, nevoia confirmării acestei vânzări printr-o hotărâre judecătorească ce să aibă caracter de act autentic atât cu privire la data cât și la obiectul vânzării, a devenit imperioasă prin prisma riscului pierderii parțiale a bunului cumpărat, ca urmare a unor vânzări succesive insuficient individualizate. Așadar, interesul acțiunii în constatare criticată prin recursul în anulare promovat, a fost corect analizat de către instanța de fond și apel care au ajuns la o concluzie corectă privind admisibilitatea unei astfel de acțiuni pe cale contencioasă.

Nici critica referitoare la identificarea terenului obiect al contractului validat prin hotărârile recurate, nu constituie motiv de nulitate al convenției de vânzare sau de admisibilitate al recursului în anulare. Aceasta deoarece, din înscrisurile depuse la dosar coroborate cu recunoașterile părților, rezultă că este vorba de terenul aferent casei vândute, teren liber de alte construcții. Intenția de vânzare, acordul părților și executarea benevolă, validează contractul și nu duc la nulitatea lui așa încât, nici sub acest aspect, recursul în anulare nu este fondat. Nefiind îndeplinite condițiile de admisibilitate prev. de art. 330 în forma anterioară O.U.G. nr. 58/2003, urmează ca prezentul recurs în anulare să fie respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul în anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei nr. 573 din 22 iulie 2002 a Tribunalului Buzău, secția civilă, și sentinței civile nr. 5522 din 7 iunie 2002 a Judecătoriei Buzău. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică astăzi, 18 mai 2005.