ÎCCJ, Decizia nr. 135/2006

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 22 septembrie 2004, petentul C.V., aflat în Penitenciarul Giurgiu, în executarea unei pedepse privative de libertate, a solicitat efectuarea de cercetări față de procurorul N.N., sub aspectul infracțiunii de omisiune a sesizării organelor judiciare, prevăzută de art. 263 C. pen., constând în aceea că, efectuând cercetări în dosarul nr. 4876/P/2000 al Parchetului de pe lângă Tribunalul București, acesta a luat cunoștință despre comiterea unor infracțiuni de către martorul R.D. și nu s-a sesizat cu privire la acest aspect. Prin rezoluția nr. 707/P/2004 din 15 februarie 2005, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, în temeiul art. 228 alin. (6), raportat la art. 10 lit. a) C. proc.

pen., a dispus neînceperea urmăririi penale împotriva procurorului N.N., sub aspectul infracțiunii de omisiune a sesizării organelor judiciare, prevăzută de art. 263 C. pen., întrucât fapta nu există. Pentru a dispune în sensul arătat, organul de urmărire penală a reținut că prin rechizitoriul nr. 4876/P/2000 din 22 februarie 2001, al Parchetului de pe lângă Tribunalul București, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului C.V., în stare de arest preventiv, pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 211 alin. (2) lit. a) și c) C. pen., art. 35 alin. (2) și art. 36 alin. (1) din Decretul nr. 328/1966, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen. Pentru aceste fapte, inculpatul C.V. a fost condamnat, prin hotărâre penală definitivă, la pedeapsa rezultantă de 11 ani închisoare.

Ulterior, C.V. a formulat mai multe cereri de revizuire, toate respinse, fie ca inadmisibile, fie ca nefondate. În cursul urmăririi penale, cu referire la fapta incriminată prin art. 35 alin. (2) din Decretul nr. 328/1966, a fost audiat și martorul R.D. În conținutul declarației, martorul a arătat expres că desfășoară activitate neautorizată de tinichigerie auto la locuința sa din Pantelimon. Petentul solicită antrenarea răspunderii penale a procurorului, pentru că nu s-a sesizat din oficiu cu privire la comiterea de către martorul R.D., a infracțiunii prevăzute de art. 281 C. pen. Or, activitatea neautorizată a martorului menționat nu constituie o faptă în legătură cu activitatea Parchetului de pe lângă Tribunalul București sau altui organ de anchetă, așa încât nu sunt întrunite elementele constitutive ale art. 263 C. pen.

Pe de altă parte, fapta martorului, în modalitatea sa concretă de săvârșire, atinge sfera ilicitului, dar nu constituie infracțiune, ci contravenția prevăzută de art. 17 lit. k) din Legea nr. 87/1994. Așadar, în sarcina procurorului N.N. nu se pot reține încălcări ale atribuțiilor de serviciu sau ale legii și nici lipsa de diligență în sesizarea din oficiu. Soluția de netrimitere în judecată a fost confirmată de procurorul șef de secție care, prin rezoluția nr. 5899/102/N/2005, a respins, ca neîntemeiată, plângerea formulată de petent împotriva rezoluției primare de neîncepere a urmăririi penale. Pe de altă parte, la data de 1 februarie 2005, petentul a sesizat Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, solicitând cercetarea procurorului D.G., pentru săvârșirea aceleași infracțiuni, tot cu privire la martorul R.D.

Prin rezoluția nr. 169/P/2005 din 28 februarie 2005, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, din aceleași considerente și pe același temei legal, a dispus neînceperea urmăririi penale împotriva procurorului D.G., sub aspectul infracțiunii prevăzute de art. 263 C. pen. Procurorul șef de secție, prin rezoluția nr. 5589/96/N/2005 din 14 aprilie 2005, a confirmat rezoluția primară de neîncepere a urmăririi penale. Împotriva acestor rezoluții, petentul C.V. a formulat plângere, întemeiată pe art. 278 1 C. proc. pen. Prin sentința nr. 631 din 15 noiembrie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a respins plângerea, ca nefondată, reținând că în cauză nu a fost săvârșită vreo faptă penală și că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 263 C. pen.

Împotriva hotărârii primei instanțe, petentul C.V. a declarat recurs. Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Este adevărat că, potrivit uneia din modalitățile prevăzute în art. 221 C. proc. pen., organul de urmărire penală se poate sesiza din oficiu cu privire la săvârșirea unei infracțiuni. Una din multiplele modalități concrete în care organul de urmărire penală poate afla că s-a comis o faptă intrând sub incidența legii penale, constă în descoperirea unor fapte sau aspecte noi, atunci când desfășoară o cercetare în legătură cu o cauză penală, fapte sau aspecte străine uneori cu totul de ceea ce cercetează, așa cum se pretinde în speță de către petent.

Nu trebuie, însă, confundată instituția sesizării din oficiu, cu sesizarea în cazuri speciale, cu referire la dispozițiile art. 221 alin. ultim și art. 227 C. proc. pen., care prevăd obligații speciale de sesizare pentru anumiți subiecți. În acest context, infracțiunea de omisiune a sesizării organelor judiciare, nu privește obligația generală de denunțare, existentă în legislația noastră penală exclusiv și limitativ pentru infracțiunile, de o mare gravitate, precizate în art. 262 C. pen., ci stabilirea, în mod excepțional, a acestei obligații pentru persoane având o anumită calitate, pentru infracțiuni săvârșite în legătură cu serviciul în care își îndeplinesc sarcinile.

Așadar, pentru reținerea acestei infracțiuni în sarcina unei persoane, trebuie constatată întrunirea elementelor constitutive, cu referire la subiectul calificat, luarea în orice mod la cunoștință a împrejurării săvârșirii unei infracțiuni, legătura faptei comise, cu serviciul în care subiectul își îndeplinește sarcinile. Or, în cauză s-a constatat inexistența condiționărilor legale menționate. Prin urmare, respingând plângerea și menținând rezoluția atacată, prima instanță a pronunțat o soluție legală și temeinică, nesupusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute în art. 385 9 C. proc. pen. Nici în această etapă procesuală nu au apărut elemente noi, care să ducă la concluzia altei situații de fapt, așa încât recursul se constată a fi nefondat.

În concluzie, pentru considerentele ce preced, conform art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge recursul declarat de petentul C.V. împotriva sentinței nr. 631 din 15 noiembrie 2005 a secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca nefondat. Totodată, în baza art. 192 din același cod, recurentul menționat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul C.V. împotriva sentinței nr. 631 din 15 noiembrie 2005, pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în dosarul nr. 3774/2005. Obligă recurentul menționat să plătească statului, suma de 300 lei (3.000.000 ROL), cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariu de avocat cuvenit pentru asistarea acestuia din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 aprilie 2006.