ÎCCJ, Decizia nr. 135/2006

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La data de 22 septembrie 2004, petentul C.V., aflat

în Penitenciarul Giurgiu, în executarea unei pedepse privative de libertate, a

solicitat efectuarea de cercetări față de procurorul N.N., sub aspectul

infracțiunii de omisiune a sesizării organelor judiciare, prevăzută de art. 263 C. pen., constând în aceea că, efectuând cercetări în dosarul nr. 4876/P/2000 al Parchetului de

pe lângă Tribunalul București, acesta a luat cunoștință despre comiterea unor

infracțiuni de către martorul R.D. și nu s-a sesizat cu privire la acest

aspect.

Prin rezoluția nr. 707/P/2004 din 15 februarie 2005,

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire

penală și criminalistică, în temeiul art. 228 alin. (6), raportat la art. 10 lit.

a) C. proc. pen., a dispus neînceperea urmăririi penale împotriva procurorului

N.N., sub aspectul infracțiunii de omisiune a sesizării organelor judiciare,

prevăzută de art. 263 C. pen., întrucât fapta nu există.

Pentru a dispune în sensul arătat, organul de

urmărire penală a reținut că prin rechizitoriul nr. 4876/P/2000 din 22

februarie 2001, al Parchetului de pe lângă Tribunalul București, s-a dispus

trimiterea în judecată a inculpatului C.V., în stare de arest preventiv, pentru

săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 211 alin. (2) lit. a) și c) C. pen.,

art. 35 alin. (2) și art. 36 alin. (1) din Decretul nr. 328/1966, cu aplicarea art.

33 lit. a) C. pen.

Pentru aceste fapte, inculpatul C.V. a fost

condamnat, prin hotărâre penală definitivă, la pedeapsa rezultantă de 11 ani

închisoare.

Ulterior, C.V. a formulat mai multe cereri de

revizuire, toate respinse, fie ca inadmisibile, fie ca nefondate.

În cursul urmăririi penale, cu referire la fapta

incriminată prin art. 35 alin. (2) din Decretul nr. 328/1966, a fost audiat și

martorul R.D.

În conținutul declarației, martorul a arătat expres

că desfășoară activitate neautorizată de tinichigerie auto la locuința sa din

Pantelimon.

Petentul solicită antrenarea răspunderii penale a

procurorului, pentru că nu s-a sesizat din oficiu cu privire la comiterea de

către martorul R.D., a infracțiunii prevăzute de art. 281 C. pen.

Or, activitatea neautorizată a martorului menționat

nu constituie o faptă în legătură cu activitatea Parchetului de pe lângă

Tribunalul București sau altui organ de anchetă, așa încât nu sunt întrunite

elementele constitutive ale art. 263 C. pen.

Pe de altă parte, fapta martorului, în modalitatea sa

concretă de săvârșire, atinge sfera ilicitului, dar nu constituie infracțiune,

ci contravenția prevăzută de art. 17 lit. k) din Legea nr. 87/1994.

Așadar, în sarcina procurorului N.N. nu se pot reține

încălcări ale atribuțiilor de serviciu sau ale legii și nici lipsa de diligență

în sesizarea din oficiu.

Soluția de netrimitere în judecată a fost confirmată

de procurorul șef de secție care, prin rezoluția nr. 5899/102/N/2005, a respins,

ca neîntemeiată, plângerea formulată de petent împotriva rezoluției primare de

neîncepere a urmăririi penale.

Pe de altă parte, la data de 1 februarie 2005,

petentul a sesizat Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția

de urmărire penală și criminalistică, solicitând cercetarea procurorului D.G.,

pentru săvârșirea aceleași infracțiuni, tot cu privire la martorul R.D.

Prin rezoluția nr. 169/P/2005 din 28 februarie 2005,

Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire

penală și criminalistică, din aceleași considerente și pe același temei legal,

a dispus neînceperea urmăririi penale împotriva procurorului D.G., sub aspectul

infracțiunii prevăzute de art. 263 C. pen.

Procurorul șef de secție, prin rezoluția nr. 5589/96/N/2005

din 14 aprilie 2005, a confirmat rezoluția primară de neîncepere a urmăririi

penale.

Împotriva acestor rezoluții, petentul C.V. a formulat

plângere, întemeiată pe art. 278

1

C. proc. pen.

Prin sentința nr. 631 din 15 noiembrie 2005, Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția penală, a respins plângerea, ca nefondată,

reținând că în cauză nu a fost săvârșită vreo faptă penală și că nu sunt

întrunite elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 263 C. pen.

Împotriva hotărârii primei instanțe, petentul C.V. a

declarat recurs.

Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se

vor arăta în continuare:

Este adevărat că, potrivit uneia din modalitățile

prevăzute în art. 221 C. proc. pen., organul de urmărire penală se poate sesiza

din oficiu cu privire la săvârșirea unei infracțiuni.

Una din multiplele modalități concrete în care

organul de urmărire penală poate afla că s-a comis o faptă intrând sub

incidența legii penale, constă în descoperirea unor fapte sau aspecte noi,

atunci când desfășoară o cercetare în legătură cu o cauză penală, fapte sau

aspecte străine uneori cu totul de ceea ce cercetează, așa cum se pretinde în

speță de către petent.

Nu trebuie, însă, confundată instituția sesizării din

oficiu, cu sesizarea în cazuri speciale, cu referire la dispozițiile art. 221

alin. ultim și art. 227 C. proc. pen., care prevăd obligații speciale de

sesizare pentru anumiți subiecți.

În acest context, infracțiunea de omisiune a sesizării

organelor judiciare, nu privește obligația generală de denunțare, existentă în

legislația noastră penală exclusiv și limitativ pentru infracțiunile, de o mare

gravitate, precizate în art. 262 C. pen., ci stabilirea, în mod excepțional, a

acestei obligații pentru persoane având o anumită calitate, pentru infracțiuni

săvârșite în legătură cu serviciul în care își îndeplinesc sarcinile.

Așadar, pentru reținerea acestei infracțiuni în

sarcina unei persoane, trebuie constatată întrunirea elementelor constitutive,

cu referire la subiectul calificat, luarea în orice mod la cunoștință a

împrejurării săvârșirii unei infracțiuni, legătura faptei comise, cu serviciul

în care subiectul își îndeplinește sarcinile.

Or, în cauză s-a constatat inexistența condiționărilor

legale menționate.

Prin urmare, respingând plângerea și menținând

rezoluția atacată, prima instanță a pronunțat o soluție legală și temeinică,

nesupusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute în art. 385

9

C. proc. pen.

Nici în această etapă procesuală nu au apărut

elemente noi, care să ducă la concluzia altei situații de fapt, așa încât

recursul se constată a fi nefondat.

În concluzie, pentru considerentele ce preced,

conform art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge

recursul declarat de petentul C.V. împotriva sentinței nr. 631 din 15 noiembrie

2005 a secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca nefondat.

Totodată, în baza art. 192 din același cod,

recurentul menționat va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat,

conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul

C.V.

împotriva

sentinței nr. 631 din 15 noiembrie 2005, pronunțată de secția penală a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, în dosarul nr. 3774/2005.

Obligă recurentul menționat să plătească statului,

suma de 300 lei (3.000.000 ROL), cu titlu

de cheltuieli judiciare în recurs, din care suma de 100 lei, reprezentând

onorariu de avocat cuvenit pentru asistarea acestuia din oficiu, se va avansa

din fondul Ministerului Justiției.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 aprilie

2006.