ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 6316/2005

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată sub nr. 29146 din 20 iulie 2005, condamnatul R.I.V. a formulat contestație în anulare împotriva deciziei penale nr. 4135 din 6 iulie 2005 a secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, temeiul invocat fiind dispozițiile art. 386 lit. c) C. proc. pen. În acest sens, condamnatul contestator a solicitat, prin concluziile orale puse de apărătorul desemnat din oficiu, admiterea contestației în anulare, desființarea în parte a deciziei a cărei anulare se cere și încetarea procesului penal cu privire la infracțiunea prevăzută la pct. 8 din rechizitoriu, întrucât lipsește plângerea prealabilă.

Contestația în anulare formulată de condamnat nu este fondată. Analizând actele și lucrările de la dosar, Curtea reține următoarele: Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul București nr. 3321/P/2003 s-a dispus trimiterea în judecată, printre alții, a inculpatului R.I.V., aflat în stare de arest, pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 211 alin. (2) lit. a) și b) și alin. (2 1 ) lit. a) și c) C. pen. (pct. 1); art. 211 alin. (2) lit. c) și alin. (2 1 ) lit. a) C. pen. (pct. 2); art. 211 alin. (2) lit. a) și alin. (2 1 ) lit. a) și c) C. pen. (pct. 3); art. 211 alin. (2) lit. a) și b) și alin. (2 1 ) lit. a) și c) C. pen. (pct. 4); art. 211 alin. (2) lit. c) și alin. (2 1 ) lit. a) C. pen.

(pct. 5); art. 211 alin. (2) lit. c) și alin. (2 1 ) lit. a) C. pen. (pct. 6); art. 211 alin. (2) lit. c) și alin. (2 1 ) C. pen. (pct. 7); art. 211 alin. (2) lit. c) și alin. (2 1 ) lit. a) și e) C. pen. (pct. 8). Prin actul de sesizare s-a reținut, în esență, că în perioada decembrie 2002 – iulie 2003, inculpatul R.I.V., împreună cu coinculpații P.I., C.M., O.C., Z.V., M.F.M., P.I. și G.F. au comis mai multe infracțiuni de tâlhărie împotriva unor cetățeni chinezi, informațiile primindu-le de la numitul R.N., față de care s-a dispus disjungerea cauzei, întrucât nu a putut fi depistat. Prin sentința penală nr. 1301 din 15 octombrie 2004, Tribunalul București, secția a II-a penală, a condamnat, printre alții, pe inculpatul R.I.V., zis O.: - în baza art. 211 alin. (2) lit. a) și b) și alin. (2 1 ) lit. a) și c) C. pen.

(pct. 1 rechizitor), la 9 ani închisoare și 3 ani interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b C. pen.; - în baza art. 211 alin. (2) lit. b) și c) și alin. (2 1 ) lit. a) C. pen. (pct. 2) rechizitor), la 8 ani închisoare și 2 ani interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen.; - în baza art. 211 alin. (2) lit. a) și alin. (2 1 ) lit. a) și c) C. pen. (pct. 3 rechizitor), la 10 ani închisoare și 4 ani interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen.; - în baza art. 211 alin. (2) lit. a) și b) și alin. (2 1 ) lit. a) și c) C. pen. (pct. 4 rechizitor), la 11 ani închisoare și 4 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen.; - în baza art. 211 alin. (2) lit. c) și alin. (2 1 ) lit. a) C. pen.

(pct. 5, 6 și 7 rechizitor), la 3 pedepse de câte 10 ani și 6 luni închisoare și la câte 3 ani interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen.; - în baza art. 211 alin. (2) lit. c) și alin. (2 1 ) lit. a) și e) C. pen. (pct. 8 rechizitor) la 14 ani închisoare și 5 ani interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen. În baza art. 33 și art. 34 C. pen., a dispus ca inculpatul R.I.V. să execute pedeapsa cea mai grea de 14 ani închisoare și 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., cu aplicarea dispozițiilor art. 71 și art. 64 din același cod. A menținut starea de arest a inculpatului și a dedus prevenția de la 13 octombrie 2003 la zi.

Hotărând astfel, prima instanță a reținut, în esență, că în perioada decembrie 2002 – iulie 2003, sus-numiții inculpați, pe baza informațiilor primite de la numitul R.N. (față de care a fost disjunsă cauza în vederea identificării) au săvârșit mai multe fapte de tâlhărie asupra unor cetățeni chinezi. Împotriva sentinței penale au declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul București, care a criticat-o pentru greșita achitare a inculpatului M.F.M., pentru fapta arătată la pct. 8 din rechizitor, precum și toți inculpații, care au solicitat reducerea pedepselor.

Curtea de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia penală nr. 141 din 25 februarie 2005, a admis apelul Parchetului de pe lângă Tribunalul București, a desființat, în parte sentința penală și în baza art. 26 raportat la art. 211 alin. (2) lit. e) și alin. (2 1 ) lit. a) și e) C. pen., l-a condamnat pe inculpatul M.F.M., la 7 ani închisoare, pedeapsă pe care a contopit-o, conform art. 33 și art. 34 C. pen., cu celelalte pedepse stabilite pentru infracțiunile deduse judecății, inculpatul urmând să execute pedeapsa rezultantă de 8 ani închisoare. A menținut celelalte dispoziții ale sentinței penale. A respins, ca nefondate, apelurile declarate de inculpați.

În motivarea acestei soluții, instanța de control judiciar a reținut pe baza materialului probator administrat, îndeosebi declarațiile date în cursul urmăririi penale de către inculpații Z.V., R.I.V. și G.F., precum și în cursul judecății de către inculpatul Z.V., că este neechivocă participația inculpatului M.F.M. și la săvârșirea infracțiunii de tâlhărie în dauna părții vătămate X.H.L. Criticile formulate de inculpați, constând, în esență, în greșita individualizare a pedepselor, consecutive cererii de reducere a acestora (fie ca efect al schimbării încadrării juridice în infracțiunea de favorizare a infractorului, cerută de inculpații O.C. și M.F.M., fie prin reținerea circumstanțelor atenuante ori acordarea unei eficiențe sporite circumstanțelor de această natură, reținute în favoarea inculpaților) nu au fost însușite de instanța de apel, apreciind că, sub acest aspect, hotărârea este legală și temeinică.

În termenul legal, împotriva deciziei penale au declarat recurs inculpații C.M., P.I., P.I.C., Z.V., R.I.V., G.F., care au solicitat reindividualizarea pedepselor, în sensul de a fi reduse și inculpații O.C. și M.F.M., care au solicitat, primul, achitarea și ambii, schimbarea încadrării juridice în infracțiunea prevăzută de art. 264 C. pen., iar în subsidiar, reducerea pedepselor. Prin decizia penală nr. 4135 din 6 iulie 2005 a secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în dosarul nr. 1793/2005 au fost respinse, ca nefondate, recursurile declarate de inculpați. În motivarea acestei soluții, instanța supremă a arătat: „Faptele deduse judecății, formele de participație penală și vinovăția inculpaților au fost stabilite pe baza unor mijloace de probă legal administrate.

Instanțele au făcut o analiză temeinică a acestor mijloace de probă, apreciindu-le pertinent, în spiritul și litera dispozițiilor generale C. proc. pen., referitoare la probe și mijloace de probă. A fost, astfel, judicioasă reținerea de către instanța de fond a valorii probante a declarațiilor date de către inculpați în cursul urmăririi penale prin care au relevat participarea inculpaților O.C. și M.F.M. în deplină cunoștință de cauză la săvârșirea în forma complicității, constând în asigurarea transportării celorlalți inculpați, a infracțiunilor de tâlhărie. În ceea ce îl privește pe inculpatul O.C., acesta era cunoscut în grupul inculpaților ca fiind prietenul lui R.N., care îl contacta și, așa cum declară inculpatul R.I.V., inculpatul O.C.

„apărea la momentul potrivit”. La ambele fapte inculpatul O.C. i-a transportat pe inculpații R.I.V., P.I., C.M. și R.N. Chiar dacă inculpații sus-numiți au revenit în fața instanței asupra declarațiilor din cursul urmăririi penale în privința participării cu vinovăție a inculpatului O.C., detaliile furnizate în cursul judecății de către acești inculpați, coroborate cu celelalte mijloace de probă susțin fără nici o îndoială vinovăția inculpatului O.C. Instanța de recurs a mai arătat: „Aceeași participație penală este susținută de mijloacele de probă și în cazul inculpatului M.F.M. pentru toate cele patru fapte imputate. Declarațiile tuturor inculpaților implicați în săvârșirea acestor fapte date în cursul urmăririi penale, sunt concordante și confirmate și în instanță de către inculpatul Z.V.

și parțial de către ceilalți făptuitori. Așa fiind, cererile inculpatului O.C. de a se constata eroarea gravă de fapt urmare căreia a fost greșit condamnat, precum și, împreună cu inculpatul M.F.M., de schimbare a încadrării juridice în infracțiunea de favorizare a infracțiunii, prevăzută de art. 264 C. pen., nu sunt întemeiate”. Și criticile formulate de toți inculpații privind greșita individualizare a pedepselor au fost apreciate ca nefondate, de către instanța de recurs, care a reținut că faptele comise prezintă un ridicat grad de pericol social, inculpații acționând după un plan bine stabilit și o distribuire a rolurilor, care să asigure reușita.

De asemenea, instanța de recurs a reținut că faptele au fost îndreptate împotriva unor persoane de sex feminin, lipsite de apărare, cu violențe care nu se justificau față de redusa opunere a părților vătămate, soldate, în cazul părții vătămate X.H.L., cu punerea în pericol a vieții acesteia, iar reducerea pedepselor, așa cum solicită inculpații, în raport de împrejurările concrete de săvârșire a infracțiunilor și urmările acestora, nu se justifică. Ulterior, la data de 20 iulie 2005, condamnatul R.I.V. a formulat contestație în anulare împotriva hotărârii instanței supreme, solicitând, prin concluziile orale puse de apărătorul desemnat din oficiu, încetarea procesului penal cu privire la infracțiunea prevăzută la pct. 8 din rechizitoriu, întrucât lipsește plângerea prealabilă.

Contestația în anulare formulată de condamnatul R.I.V. nu este fondată. Într-adevăr, potrivit art. 386 lit. c) C. proc. pen., împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație în anulare în cazul când instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute în art. 10 alin. (1) lit. f) – i 1 ), cu privire la care existau probe în dosar. Iar, potrivit dispozițiilor art. 10 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare, iar când a fost pusă în mișcare nu mai poate fi exercitată dacă lipsește plângerea prealabilă a persoanei vătămate, autorizarea sau sesizarea organului competent ori altă condiție prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mișcare a acțiunii penale.

Conform art. 9 C. proc. pen., punerea în mișcare a acțiunii penale se face prin actul de sesizare, care poate fi: ordonanța procurorului prin care se pune în mișcare acțiunea penală în cursul urmăririi penale, potrivit art. 235 C. proc. pen., rechizitoriul de trimitere în judecată dat potrivit art. 262 pct. 1 lit. a) din același cod, dacă acțiunea penală nu a fost pusă în mișcare în cursul urmăririi și în anumite limite prevăzute de lege, plângerea prealabilă exercitată de partea vătămată. Rezultă așadar, că existența plângerii prealabile a părții vătămate constituie o condiție fără de care acțiunea penală nu se poate exercita, numai când legea penală prevede aceasta în mod expres. În speță, condamnatul contestator R.I.V.

a fost trimis în judecată prin rechizitoriul întocmit de procuror și condamnat de către instanță pentru comiterea a opt infracțiuni de tâlhărie, cea de la pct. 8 din rechizitoriu, cu privire la care se susține că lipsește plângerea prealabilă, fiind prevăzută și pedepsită de art. 211 alin. (2) lit. c) și alin. (2 1 ) lit. a) și e) C. pen. Cum, Codul penal, cu privire la infracțiunea de tâlhărie, nu prevede condiția plângerii prealabile a părții vătămate și deci, sesizarea instanței de fond a fost legal făcută prin rechizitoriu, se constată că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 10 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., potrivit cărora lipsa plângerii prealabile constituie o cauză de împiedicare a punerii în mișcare și exercitare a acțiunii penale și când s-ar impune încetarea procesului penal, conform art. 11 pct. 2 lit. b) din același cod.

Așa fiind, contestația în anulare formulată de condamnatul R.I.V., prin care critică hotărârea instanței de recurs pentru că nu s-a dispus încetarea procesului penal cu privire la infracțiunea prevăzută la pct. 8 din rechizitoriu, motivând că lipsește plângerea prealabilă, nefiind fondată, urmează a fi respinsă, ca atare, iar condamnatul contestator va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, în care se include și onorariul pentru apărarea din oficiu.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de condamnatul R.I.V. împotriva deciziei penale nr. 4135 din 6 iulie 2005 a secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în dosarul nr. 1793/2005. Obligă pe condamnatul contestator la plata sumei de 120 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat din care, suma de 40 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 8 noiembrie 2005.