ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 6316/2005

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 6316/2005 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. 29146

din 20 iulie 2005, condamnatul R.I.V. a formulat contestație în anulare

împotriva deciziei penale nr. 4135 din 6 iulie 2005 a secției penale a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, temeiul invocat fiind dispozițiile art. 386 lit.

c) C. proc. pen.

În acest sens, condamnatul

contestator a solicitat, prin concluziile orale puse de apărătorul desemnat din

oficiu, admiterea contestației în anulare, desființarea în parte a deciziei a

cărei anulare se cere și încetarea procesului penal cu privire la infracțiunea

prevăzută la pct. 8 din rechizitoriu, întrucât lipsește plângerea prealabilă.

Contestația în anulare formulată de

condamnat nu este fondată.

Analizând actele și lucrările de la

dosar, Curtea reține următoarele:

Prin rechizitoriul Parchetului de pe

lângă Tribunalul București nr. 3321/P/2003 s-a dispus trimiterea în judecată,

printre alții, a inculpatului R.I.V., aflat în stare de arest, pentru

săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 211 alin. (2) lit. a) și b) și alin.

(2

1

) lit. a) și c) C. pen. (pct. 1); art. 211 alin. (2) lit. c) și alin.

(2

1

) lit. a) C. pen. (pct. 2); art. 211 alin. (2) lit. a) și alin.

(2

1

) lit. a) și c) C. pen. (pct. 3); art. 211 alin. (2) lit. a) și b)

și alin. (2

1

) lit. a) și c) C. pen. (pct. 4); art. 211 alin. (2) lit.

c) și alin. (2

1

) lit. a) C. pen. (pct. 5); art. 211 alin. (2) lit.

c) și alin. (2

1

) lit. a) C. pen. (pct. 6); art. 211 alin. (2) lit.

c) și alin. (2

1

) C. pen. (pct. 7); art. 211 alin. (2) lit. c) și alin.

(2

1

) lit. a) și e) C. pen. (pct. 8).

Prin actul de sesizare s-a reținut,

în esență, că în perioada decembrie 2002 – iulie 2003, inculpatul R.I.V.,

împreună cu coinculpații P.I., C.M., O.C., Z.V., M.F.M., P.I. și G.F. au comis

mai multe infracțiuni de tâlhărie împotriva unor cetățeni chinezi, informațiile

primindu-le de la numitul R.N., față de care s-a dispus disjungerea cauzei,

întrucât nu a putut fi depistat.

Prin sentința penală nr. 1301 din 15

octombrie 2004, Tribunalul București, secția a II-a penală, a condamnat,

printre alții, pe inculpatul R.I.V., zis O.:

- în baza art. 211 alin. (2) lit. a)

și b) și alin. (2

1

) lit. a) și c) C. pen. (pct. 1 rechizitor), la 9

ani închisoare și 3 ani interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 64

lit. a) și b C. pen.;

- în baza art. 211 alin. (2) lit. b)

și c) și alin. (2

1

) lit. a) C. pen. (pct. 2) rechizitor), la 8 ani

închisoare și 2 ani interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit.

a) și b) C. pen.;

- în baza art. 211 alin. (2) lit. a)

și alin. (2

1

) lit. a) și c) C. pen. (pct. 3 rechizitor), la 10 ani

închisoare și 4 ani interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit.

a) și b) C. pen.;

- în baza art. 211 alin. (2) lit. a)

și b) și alin. (2

1

) lit. a) și c) C. pen. (pct. 4 rechizitor), la 11

ani închisoare și 4 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a)

și b) C. pen.;

- în baza art. 211 alin. (2) lit. c)

și alin. (2

1

) lit. a) C. pen. (pct. 5, 6 și 7 rechizitor), la 3

pedepse de câte 10 ani și 6 luni închisoare și la câte 3 ani interzicerea

exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen.;

- în baza art. 211 alin. (2) lit. c)

și alin. (2

1

) lit. a) și e) C. pen. (pct. 8 rechizitor) la 14 ani

închisoare și 5 ani interzicerea exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit.

a) și b) C. pen.

În baza art. 33 și art. 34 C. pen.,

a dispus ca inculpatul R.I.V. să execute pedeapsa cea mai grea de 14 ani

închisoare și 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b)

C. pen., cu aplicarea dispozițiilor art. 71 și art. 64 din același cod.

A menținut starea de arest a

inculpatului și a dedus prevenția de la 13 octombrie 2003 la zi.

Hotărând astfel, prima instanță a

reținut, în esență, că în perioada decembrie 2002 – iulie 2003, sus-numiții

inculpați, pe baza informațiilor primite de la numitul R.N. (față de care a

fost disjunsă cauza în vederea identificării) au săvârșit mai multe fapte de

tâlhărie asupra unor cetățeni chinezi.

Împotriva sentinței penale au

declarat apel Parchetul de pe lângă Tribunalul București, care a criticat-o

pentru greșita achitare a inculpatului M.F.M., pentru fapta arătată la pct. 8

din rechizitor, precum și toți inculpații, care au solicitat reducerea

pedepselor.

Curtea de Apel București, secția a

II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, prin decizia penală nr. 141

din 25 februarie 2005, a admis apelul Parchetului de pe lângă Tribunalul

București, a desființat, în parte sentința penală și în baza art. 26 raportat

la art. 211 alin. (2) lit. e) și alin. (2

1

) lit. a) și e) C. pen.,

l-a condamnat pe inculpatul M.F.M., la 7 ani închisoare, pedeapsă pe care a

contopit-o, conform art. 33 și art. 34 C. pen., cu celelalte pedepse stabilite

pentru infracțiunile deduse judecății, inculpatul urmând să execute pedeapsa

rezultantă de 8 ani închisoare.

A menținut celelalte dispoziții ale

sentinței penale.

A respins, ca nefondate, apelurile

declarate de inculpați.

În motivarea acestei soluții,

instanța de control judiciar a reținut pe baza materialului probator

administrat, îndeosebi declarațiile date în cursul urmăririi penale de către

inculpații Z.V., R.I.V. și G.F., precum și în cursul judecății de către

inculpatul Z.V., că este neechivocă participația inculpatului M.F.M. și la

săvârșirea infracțiunii de tâlhărie în dauna părții vătămate X.H.L.

Criticile formulate de inculpați,

constând, în esență, în greșita individualizare a pedepselor, consecutive

cererii de reducere a acestora (fie ca efect al schimbării încadrării juridice

în infracțiunea de favorizare a infractorului, cerută de inculpații O.C. și M.F.M.,

fie prin reținerea circumstanțelor atenuante ori acordarea unei eficiențe

sporite circumstanțelor de această natură, reținute în favoarea inculpaților)

nu au fost însușite de instanța de apel, apreciind că, sub acest aspect,

hotărârea este legală și temeinică.

În termenul legal, împotriva

deciziei penale au declarat recurs inculpații C.M., P.I., P.I.C., Z.V., R.I.V.,

G.F., care au solicitat reindividualizarea pedepselor, în sensul de a fi reduse

și inculpații O.C. și M.F.M., care au solicitat, primul, achitarea și ambii, schimbarea

încadrării juridice în infracțiunea prevăzută de art. 264 C. pen., iar în

subsidiar, reducerea pedepselor.

Prin decizia penală nr. 4135 din 6

iulie 2005 a secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată

în dosarul nr. 1793/2005 au fost respinse, ca nefondate, recursurile declarate

de inculpați.

În motivarea acestei soluții,

instanța supremă a arătat:

„Faptele deduse judecății, formele

de participație penală și vinovăția inculpaților au fost stabilite pe baza unor

mijloace de probă legal administrate.

Instanțele au făcut o analiză

temeinică a acestor mijloace de probă, apreciindu-le pertinent, în spiritul și

litera dispozițiilor generale C. proc. pen., referitoare la probe și mijloace

de probă.

A fost, astfel, judicioasă reținerea

de către instanța de fond a valorii probante a declarațiilor date de către

inculpați în cursul urmăririi penale prin care au relevat participarea

inculpaților O.C. și M.F.M. în deplină cunoștință de cauză la săvârșirea în

forma complicității, constând în asigurarea transportării celorlalți inculpați,

a infracțiunilor de tâlhărie.

În ceea ce îl privește pe inculpatul

O.C., acesta era cunoscut în grupul inculpaților ca fiind prietenul lui R.N.,

care îl contacta și, așa cum declară inculpatul R.I.V., inculpatul O.C. „apărea

la momentul potrivit”.

La ambele fapte inculpatul O.C. i-a

transportat pe inculpații R.I.V., P.I., C.M. și R.N.

Chiar dacă inculpații sus-numiți au

revenit în fața instanței asupra declarațiilor din cursul urmăririi penale în

privința participării cu vinovăție a inculpatului O.C., detaliile furnizate în

cursul judecății de către acești inculpați, coroborate cu celelalte mijloace de

probă susțin fără nici o îndoială vinovăția inculpatului O.C.

Instanța de recurs a mai arătat:

„Aceeași participație penală este

susținută de mijloacele de probă și în cazul inculpatului M.F.M. pentru toate

cele patru fapte imputate.

Declarațiile tuturor inculpaților

implicați în săvârșirea acestor fapte date în cursul urmăririi penale, sunt

concordante și confirmate și în instanță de către inculpatul Z.V. și parțial de

către ceilalți făptuitori.

Așa fiind, cererile inculpatului O.C.

de a se constata eroarea gravă de fapt urmare căreia a fost greșit condamnat,

precum și, împreună cu inculpatul M.F.M., de schimbare a încadrării juridice în

infracțiunea de favorizare a infracțiunii, prevăzută de art. 264 C. pen., nu

sunt întemeiate”.

Și criticile formulate de toți

inculpații privind greșita individualizare a pedepselor au fost apreciate ca

nefondate, de către instanța de recurs, care a reținut că faptele comise

prezintă un ridicat grad de pericol social, inculpații acționând după un plan

bine stabilit și o distribuire a rolurilor, care să asigure reușita.

De asemenea, instanța de recurs a

reținut că faptele au fost îndreptate împotriva unor persoane de sex feminin,

lipsite de apărare, cu violențe care nu se justificau față de redusa opunere a părților

vătămate, soldate, în cazul părții vătămate X.H.L., cu punerea în pericol a

vieții acesteia, iar reducerea pedepselor, așa cum solicită inculpații, în

raport de împrejurările concrete de săvârșire a infracțiunilor și urmările

acestora, nu se justifică.

Ulterior, la data de 20 iulie 2005,

condamnatul R.I.V. a formulat contestație în anulare împotriva hotărârii

instanței supreme, solicitând, prin concluziile orale puse de apărătorul

desemnat din oficiu, încetarea procesului penal cu privire la infracțiunea

prevăzută la pct. 8 din rechizitoriu, întrucât lipsește plângerea prealabilă.

Contestația în anulare formulată de

condamnatul R.I.V. nu este fondată.

Într-adevăr, potrivit art. 386 lit.

c) C. proc. pen., împotriva hotărârilor penale definitive se poate face

contestație în anulare în cazul când instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra

unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute în art. 10 alin.

(1) lit. f) – i

1

), cu privire la care existau probe în dosar.

Iar, potrivit dispozițiilor art. 10 alin.

(1) lit. f) C. proc. pen., acțiunea penală nu poate fi pusă în mișcare, iar

când a fost pusă în mișcare nu mai poate fi exercitată dacă lipsește plângerea

prealabilă a persoanei vătămate, autorizarea sau sesizarea organului competent

ori altă condiție prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mișcare a

acțiunii penale.

Conform art. 9 C. proc. pen.,

punerea în mișcare a acțiunii penale se face prin actul de sesizare, care poate

fi: ordonanța procurorului prin care se pune în mișcare acțiunea penală în

cursul urmăririi penale, potrivit art. 235 C. proc. pen., rechizitoriul de

trimitere în judecată dat potrivit art. 262 pct. 1 lit. a) din același cod,

dacă acțiunea penală nu a fost pusă în mișcare în cursul urmăririi și în

anumite limite prevăzute de lege, plângerea prealabilă exercitată de partea

vătămată.

Rezultă așadar, că existența

plângerii prealabile a părții vătămate constituie o condiție fără de care

acțiunea penală nu se poate exercita, numai când legea penală prevede aceasta

în mod expres.

În speță, condamnatul contestator R.I.V.

a fost trimis în judecată prin rechizitoriul întocmit de procuror și condamnat

de către instanță pentru comiterea a opt infracțiuni de tâlhărie, cea de la pct.

8 din rechizitoriu, cu privire la care se susține că lipsește plângerea

prealabilă, fiind prevăzută și pedepsită de art. 211 alin. (2) lit. c) și alin.

(2

1

) lit. a) și e) C. pen.

Cum, Codul penal, cu privire la

infracțiunea de tâlhărie, nu prevede condiția plângerii prealabile a părții

vătămate și deci, sesizarea instanței de fond a fost legal făcută prin

rechizitoriu, se constată că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 10 alin.

(1) lit. f) C. proc. pen., potrivit cărora lipsa plângerii prealabile

constituie o cauză de împiedicare a punerii în mișcare și exercitare a acțiunii

penale și când s-ar impune încetarea procesului penal, conform art. 11 pct. 2 lit.

b) din același cod.

Așa fiind, contestația în anulare

formulată de condamnatul R.I.V., prin care critică hotărârea instanței de

recurs pentru că nu s-a dispus încetarea procesului penal cu privire la

infracțiunea prevăzută la pct. 8 din rechizitoriu, motivând că lipsește

plângerea prealabilă, nefiind fondată, urmează a fi respinsă, ca atare, iar

condamnatul contestator va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către

stat, în care se include și onorariul pentru apărarea din oficiu.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestația

în anulare formulată de condamnatul R.I.V. împotriva deciziei penale nr. 4135

din 6 iulie 2005 a secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

pronunțată în dosarul nr. 1793/2005.

Obligă pe condamnatul contestator la

plata sumei de 120 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat din care,

suma de 40 RON, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va

avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 8

noiembrie 2005.