ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 5915/2005

deliberând asupra contestației în anulare formulate de contestatorul M.I. împotriva deciziei penale nr. 2814 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, la 5 mai 2005, în dosarul nr. 1925/2005, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 670 pronunțată la 20 septembrie 2004, în dosarul nr. 14883/2005, Tribunalul Iași l-a condamnat la 15 ani de închisoare și 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) și b) C. pen., pe inculpatul M.I., pentru săvârșirea infracțiunii de omor calificat, prevăzută de art. 174 – art. 175 lit. c) C. pen. Prin aceeași sentință în cauză s-a dispus: - aplicarea prevederilor art. 72, raportat la art. 64 C. pen.; - menținerea stării de arest a inculpatului, conform art. 350 C. proc.

pen., aplicată a perioadei în care inculpatul s-a aflat în stare de reținere și apoi de arestare preventivă, de la 4 iulie 2003 și până la data pronunțării respectivei hotărâri; - obligarea inculpatului la plata către T.A. a unor despăgubiri civile în valoare de 50 de milioane lei vechi și 30 de milioane de lei vechi ca daune morale, precum și respingerea altor pretenții ale aceleiași părți civile, ca urmare a admiterii în parte acțiunii civile formulate în cauză; - obligarea inculpatului la plata de cheltuieli judiciare către respectiva parte civilă (5 milioane de lei vechi) și către stat (12,8 milioane lei vechi). Totodată instanța de fond a luat act că în cauză a avut loc o constituire de parte civilă a C.A.S.

Iași „pentru Spitalul Hârlău și Spitalul Clinic Sf. Spiridon – Iași. Ulterior, prin decizia nr. 6037 pronunțată la 1 martie 2005, în dosarul nr. 6037/2004, Curtea de Apel Iași a respins, ca nefondat, apelul declarat împotriva sentinței de inculpatul M.I. și a admis apelul părții civile T.A. Ca urmare hotărârea primei instanțe a fost desființată parțial, sub aspectul laturii civile, iar în urma rejudecării, cuantumul daunelor morale la care inculpatul fusese obligat au fost majorat la 60 de milioane de lei vechi. Totodată a fost dedusă din pedeapsă perioada ulterioară pronunțării sentinței, în care inculpatul a continuat să se afle în stare de arest, stare ce a fost menținută. Prin decizia astfel pronunțată instanța de apel l-a obligat pe inculpat la plata următoarelor sume de bani: - 5 milioane de lei datorați părții civile T.A.

cu titlu de cheltuieli judiciare reprezentând onorariul de avocat plătit de T.A.; - 500 000 lei reprezentând „cheltuieli judiciare … în apelul parții civile”, care „rămân în sarcina statului” precum și - 1 000 000 lei cheltuieli judiciare datorate satului de inculpat în calitatea sa de apelant, cu mențiunea că din această valoare suma de 400 000 lei constituia onorariul cuvenit avocatului desemnat din oficiu și care urma a fi avansat din fondul Ministerului Justiției. Recursul declarat ulterior de inculpat împotriva acestei din urmă decizii a fost, de asemenea, respins, ca nefondat, prin decizia nr. 2814 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, la 5 mai 2005, în dosarul nr. 1925/2005.

Pentru a pronunța aceste hotărâri, instanțele au reținut în esență că, pe fondul unei relații conflictuale preexistente, la data de 2 iulie 2003 între T.C. și inculpatul M.I. și a izbucnit o ceartă în cursul căreia ultimul i-a aplicat victimei multiple lovituri cu pumnii și picioarele. S-a reținut, de asemenea, că: - respectivele lovituri au continuat să fie aplicate și după ce victima căzuse la pământ; - în noaptea de 2 iulie 2003, victima a manifestat o înrăutățire a situației sale de sănătate; - în dimineața de 3 iulie 2003, T.C. a fost transportat succesiv la Spitalul Hârlău și la Spitalul Clinic Sf.

Spiridon din Iași, unde a fost internat; - în aceeași zi, la ora 14.30, victima a decedat; - raportul întocmit în urma autopsierii victimei a conchis că decesul „s-a datorat insuficienței cardiocirculatorii acute, prin hemoragie internă cu multiple hematoame determinate de leziuni traumatice care au acționat pe fondul unei afecțiuni hematologice – hemofilie tip A” și - că „topografia și morfologia leziunilor traumatice constatate pledează pentru producerea lor cu lovituri active cu mijloace contondente (pumn, picior)”, - „iar între leziuni și decesul victimei există o legătură cauzală direct condiționată”. La 1 iunie 2005, inculpatul M.I. a formulat în cauză o contestație în anulare împotriva deciziei nr. 2814 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, la 5 mai 2005, în dosarul nr. 1925/2005.

Contestația a fost înregistrată pe rolul secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție cu numărul de dosar 3582/2005. Motivele contestației, invocate în scris odată cu depunerea acesteia au fost expuse într-o formă nesistematizată, iar la termenul de la 20 octombrie 2005 li s-a adus o completare, făcută tot în scris, dar care nu se caracteriza printr-un plus de rigoare. În vederea analizării motivelor puse astfel în discuție, Curtea consideră necesară o sistematizare a lor, reținând că, în esență, obiectivul cererii contestatorului, indicat atât în scris cât și cu ocazia dezbaterilor, este acela de a fi achitat și pus de îndată în libertate, inclusiv în ipoteza subsidiară a administrării unor probe suplimentare.

În acest sens M.I. a afirmat că instanțele l-au condamnat pe baza unei greșite aprecieri a situației de fapt, întrucât decesul victimei s-a datorat bolii de care aceasta suferea, hemofilie, și care a cauzat o criză mortală pe fondul consumului de alcool, iar nu ca urmare a unor acte de violență exercitate de contestator. În aceeași ordine de idei s-a evidențiat că victima T.C. nu a părut să necesite îngrijiri medicale după conflictul cu contestatorul ci, dimpotrivă, a consumat băuturi alcoolice împreună cu două persoane pe care le tocmise în vederea efectuării unor lucrări agricole și care au fost audiate ca martori în cauză. De asemenea, s-a sugerat de către contestator că printre factorii care au cauzat decesul s-a numărat și acela că, în ziua următoare, în care s-a instalat starea de criză a lui T.C., acesta nu a beneficiat de îngrijiri medicale adecvate, fiind transportată de familie la Spitalul Hârlău, iar nu la Spitalul Sf.

Spiridon din Iași, în evidența căruia figura și unde mai fusese internat pentru administrarea tratamentului corespunzător bolii de care suferea. În aceeași ordine de idei contestatorul a subliniat că greșita reținere a pretinsei sale vinovății este imputabilă procurorului care a instrumentat urmărirea penală, precum și instanțelor care s-au pronunțat în cauză fără a se preocupa de administrarea ori de corecta interpretare a unor probe esențiale pentru deslușirea corectă a situației de fapt.

Au fost evocate în acest context: - faptul că „nu există dovadă și nu subzistă probă” din care să rezulte vinovăția contestatorului ori „să reiasă probe că săvârșirea faptei a dus la moartea victimei”; - „nu subzistă probe de investire și înzestrare de către parchet care să facă obiectul acestei infracțiuni”; - inexistența unor acte medicale care să menționeze care era starea victimei în momentul internării sale la Spitalul Hârlău, ora acelei internări, diagnosticul pus cu acel prilej și tratamentul aplicat; - inexistența în dosar a unor clișee fotografice care să ateste, în urma radiografierii victimei, că aceasta a decedat datorită unor violențe fizice exercitate de inculpat și să evidențieze existența unor fracturi de coaste sau ale osului stern; - inexistența unor probe, ca de exemplu relații solicitate de la Spitalul Sf.

Spiridon și evaluări medico-legale specifice, susceptibile să clarifice în ce măsură cauzele morții țin exclusiv de boala de care suferea victima („hemofilie tip a”) și de caracteristicile simptomatologiei ei sau dacă, dimpotrivă, decesul s-a instalat, așa cum au apreciat instanțele, ca urmare a unei hemoragii interne, induse de violențele exercitate de inculpat și care nu a putut fi oprită datorită bolii amintite, afecțiune care a inhibat procesul normal de coagulare; - ignorarea argumentului logic potrivit căruia, dacă ar fi fost cauzată prin violențele exercitate de inculpat, o hemoragie internă, precum cea amintită nu i-ar fi permis victimei să continue să consume alcool și să supraviețuiască până în ziua următoare, așa cum s-a întâmplat în realitate; - omisiunea de a se măsura alcoolemia victimei; - faptul că „nu mai există” o „contra-expertiză” medico legală ori că „s-a sustras și distrus” fila din dosarul de urmărire penală care cuprindea „Avizul Comisiei superioare a M.L.

nr. 1/2000”; - insuficienta analiză a depozițiilor martorilor S.V. și S.R. care, deși „au fost învățați cum să declare, la parchet” pentru ca M.I. să nu beneficieze „de dispozițiile art. 44 pct. 2 1 C. pen.”, au menționat totuși că, după ce a fost îmbrâncită, victima „s-a sculat de jos … [și] a trecut dincolo de stâlpul de telegraf” care marca ieșirea de pe proprietatea inculpatului (proprietate pe care, se poate deci deduce, o încălcase); - necoroborarea depozițiilor luate acelorași martori la parchet cu „probele existente în dosar, conform dispozițiilor art. 62,63 pct. 2 C. proc. pen.” Pe lângă prevederile legale mai sus amintite au fost invocate ca temei de drept al contestației în anulare o multitudine de alte reglementări: - „art.

386 lit. c 1 ), raportat la art. 387 pct. 1 C. proc. pen., cu aplicarea dispozițiilor art. 391 pct. 1 și 2 C. proc. pen.”; - „art. 62, art. 63 pct. 2 C. pen.” (texte de lege despre care s-a afirmat că ar fi fost încălcate de către parchet și instanțe); - „art. 66 C. proc. pen.”, precum și prevederile Constituției României care consacră prezumția de nevinovăție (despre care contestatorul a susținut că nu a fost respectată în cauză); - din nou „art. 386 pct. c 1 ” cu precizarea suplimentară că din acest text sunt avute în vedere dispozițiile „[(art. 10 alin. (1)] lit. f) - i 1 ) C. proc. pen.”; - „art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.” (texte invocate ca temei al, achitării inculpatului); - „art.

385 9 pct. 18”; - „art. 3 – art. 4 C. proc. pen.”; - „art. 38515 pct. 2 lit. c) C. proc. pen.” - „art. 192 alin. (3) C. proc. pen.”; - „art. 6 alin. (1) și (2), art. 10alin. (1), art. 14, art. 49 alin. (2) din Legea nr. 304/2004”; - „art. 207 și art. 226 alin. (2) și (3) C. pen.”, în baza cărora contestatorul a afirmat că are dreptul să facă „proba verității”; - „Legea nr. 30/1994 (M.O. nr. 135/31.05. 1994)” (în temeiul căreia s-a solicitat „să se efectueze o extra expertiză la Strasbourg”); - „art. 15 din Legea nr. 304/2004” și - „art. 304 alin. (3) – (4) C. proc. pen.” Această motivare în drept a contestației a fost completată prin criticile formulate tot de M.I. conform cărora: - inculpatul nu a „beneficiat de un proces echitabil având ca finalitate asigurarea și respectarea drepturilor persoanei, în condiții optime și în mod imparțial”, - iar procesul s-a desfășurat fără a se lua „măsurile necesare privind efectivitatea și credibilitatea actului de justiție”.

Având a se pronunța asupra contestației în anulare astfel formulate și motivate, Curtea are în vedere în primul rând caracterul acesteia de cale extraordinară de atac, aspect care presupune că în speță temeinicia și legalitatea argumentelor evocate de M.I. se impun a fi analizate exclusiv în limitele procedurale definite de art. 386 – art. 392 C. proc. pen. Este, de asemenea, de subliniat că, dintre cele patru cazuri de contestație în anulare prevăzute expres și restrictiv de art. 386 C. proc. pen., în cauza de față nu au fost evocate situațiile definite la lit. a), b) și d) ale textului citat, a căror inexistență în speță se constată de altfel la o simplă lecturare a deciziei atacate. O altă definire a cadrului procesual făcută expres de contestator se regăsește în dubla invocare de către acesta a motivului legal de contestație în anulare prevăzut de art. 386 lit. c) C. proc.

pen., care vizează situația în care „instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute de art. 10 alin. (1) lit. f) - i 1 ) cu privire la care existau probe în dosar”. În acest context lipsa de rigoare a demersului contestatorului, deja menționată, se evidențiază odată în plus în măsura în care: - a indicat parțial greșit textul de lege de referință [(art. 386 lit. c 1 ), în loc „lit. c)”, așa cum ar fi fost corect)] - iar evocarea prevederilor art. 10 alin. (1) C. proc. pen., ca temei al achitării cerute, s-a făcut prin raportare la lit. c), iar nu la lit. f) - i 1 ), singurele relevante în raport cu temeiul legal al contestației. Dincolo de aceste deficiențe de motivare, Curtea constată că în cauză nu sunt însă întrunite cerințele art. 386 lit. c) C. proc.

pen., întrucât în cazul infracțiunii pentru care contestatorul a fost condamnat: - legea nu condiționează punerea în mișcare a acțiunii penale de existența plângerii prealabile a persoanei vătămate, a vreunei autorizații sau sesizări din partea unui organ cu o astfel de competență și nici vreo altă cerință de genul celor prevăzute de art. 10 alin. (1) lit. f) C. proc. pen.; - nu a intervenit amnistia sau prescripția ori decesul făptuitorului, conform art. 10 alin. (1) lit. g) C. proc. pen.; - nu a fost, și nici nu putea fi, înlăturată răspunderea penală printr-o retragere a plângerii prealabile sau printr-o împăcare a părților, în sensul prevăzut de 10 alin. (1) lit. h) C. proc. pen.; - înlocuirea răspunderii penale, prevăzută de 10 alin. (1) lit. g) C. proc.

pen., nu intră în discuție dat fiind pericolul social al irespectivei infracțiuni, - iar în speță nu operează nici o cauză de nepedepsire, pentru a atrage incidența art. 10 alin. (1) lit. i 1 ) C. proc. pen. Dincolo de limitele formale, strict definite de art. 386 lit. c) C. proc. pen., Curtea constată că practic toate argumentele majore aduse de M.I. în susținerea contestației au fost evocate ca apărări ale inculpatului și în procesul finalizat prin decizia contestată în cauza de față, decizie care are caracter definitiv și a cărei autoritate de lucru judecat nu poate fi repusă în discuție în modalitatea procedurală adoptată de contestator. În consecință contestația în anulare urmează a fi respinsă ca nefondată.

În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., contestatorul va fi obligat la plata către stat a cheltuielilor judiciare prilejuite de judecarea cauzei în această cale de atac, cu precizarea că onorariul pentru apărătorul său desemnat din oficiu se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge contestația în anulare formulată de contestatorul M.I. împotriva deciziei penale nr. 2814 din 5 mai 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Obligă contestatorul la plata sumei de 100 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 20 lei reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 octombrie 2005