ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 5915/2005

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 5915/2005 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)

deliberând asupra contestației în anulare formulate de

contestatorul M.I. împotriva deciziei penale nr. 2814 pronunțate de Înalta

Curte de Casație și Justiție, secția penală, la 5 mai 2005, în dosarul nr. 1925/2005,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 670 pronunțată la 20

septembrie 2004, în dosarul nr. 14883/2005, Tribunalul Iași l-a condamnat la 15

ani de închisoare și 5 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit.

a) și b) C. pen., pe inculpatul M.I., pentru săvârșirea infracțiunii de omor

calificat, prevăzută de art. 174 – art. 175 lit. c) C. pen.

Prin aceeași sentință în cauză s-a dispus:

- aplicarea prevederilor art. 72, raportat la art. 64 C.

pen.;

- menținerea stării de arest a inculpatului, conform art.

350 C. proc. pen., aplicată a perioadei în care inculpatul s-a aflat în stare

de reținere și apoi de arestare preventivă, de la 4 iulie 2003 și până la data

pronunțării respectivei hotărâri;

- obligarea inculpatului la plata către T.A. a unor

despăgubiri civile în valoare de 50 de milioane lei vechi și 30 de milioane de

lei vechi ca daune morale, precum și respingerea altor pretenții ale aceleiași

părți civile, ca urmare a admiterii în parte acțiunii civile formulate în cauză;

- obligarea inculpatului la plata de cheltuieli

judiciare către respectiva parte civilă (5 milioane de lei vechi) și către stat

(12,8 milioane lei vechi).

Totodată instanța de fond a luat act că în cauză a

avut loc o constituire de parte civilă a C.A.S. Iași „pentru Spitalul Hârlău și

Spitalul Clinic Sf. Spiridon – Iași.

Ulterior, prin decizia nr. 6037 pronunțată la 1 martie

2005, în dosarul nr. 6037/2004, Curtea de Apel Iași a respins, ca nefondat,

apelul declarat împotriva sentinței de inculpatul M.I. și a admis apelul părții

civile T.A.

Ca urmare hotărârea primei instanțe a fost desființată

parțial, sub aspectul laturii civile, iar în urma rejudecării, cuantumul

daunelor morale la care inculpatul fusese obligat au fost majorat la 60 de

milioane de lei vechi.

Totodată a fost dedusă din pedeapsă perioada

ulterioară pronunțării sentinței, în care inculpatul a continuat să se afle în

stare de arest, stare ce a fost menținută.

Prin decizia astfel pronunțată instanța de apel l-a

obligat pe inculpat la plata următoarelor sume de bani:

- 5 milioane de lei datorați părții civile T.A. cu

titlu de cheltuieli judiciare reprezentând onorariul de avocat plătit de T.A.;

- 500 000 lei reprezentând „cheltuieli judiciare … în

apelul parții civile”, care „rămân în sarcina statului” precum și

- 1 000 000 lei cheltuieli judiciare datorate satului

de inculpat în calitatea sa de apelant, cu mențiunea că din această valoare

suma de 400 000 lei constituia onorariul cuvenit avocatului desemnat din oficiu

și care urma a fi avansat din fondul Ministerului Justiției.

Recursul declarat ulterior de inculpat împotriva

acestei din urmă decizii a fost, de asemenea, respins, ca nefondat, prin decizia

nr. 2814 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, la 5

mai 2005, în dosarul nr. 1925/2005.

Pentru a pronunța aceste hotărâri, instanțele au

reținut în esență că, pe fondul unei relații conflictuale preexistente, la data

de 2 iulie 2003 între T.C. și inculpatul M.I. și a izbucnit o ceartă în cursul

căreia ultimul i-a aplicat victimei multiple lovituri cu pumnii și picioarele.

S-a reținut, de asemenea, că:

- respectivele lovituri au continuat să fie aplicate

și după ce victima căzuse la pământ;

- în noaptea de 2 iulie 2003, victima a manifestat o înrăutățire

a situației sale de sănătate;

- în dimineața de 3 iulie 2003, T.C. a fost

transportat succesiv la Spitalul Hârlău și la Spitalul Clinic Sf. Spiridon din

Iași, unde a fost internat;

- în aceeași zi, la ora 14.30, victima a decedat;

- raportul întocmit în urma autopsierii victimei a

conchis că decesul „s-a datorat insuficienței cardiocirculatorii acute, prin

hemoragie internă cu multiple hematoame determinate de leziuni traumatice care

au acționat pe fondul unei afecțiuni hematologice – hemofilie tip A” și

- că „topografia și morfologia leziunilor traumatice

constatate pledează pentru producerea lor cu lovituri active cu mijloace

contondente (pumn, picior)”,

- „iar între leziuni și decesul victimei există o

legătură cauzală direct condiționată”.

La 1 iunie 2005, inculpatul M.I. a formulat în cauză o

contestație în anulare împotriva deciziei nr. 2814 pronunțate de Înalta Curte

de Casație și Justiție, secția penală, la 5 mai 2005, în dosarul nr. 1925/2005.

Contestația a fost înregistrată pe rolul secției

penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție cu numărul de dosar 3582/2005.

Motivele contestației, invocate în scris odată cu

depunerea acesteia au fost expuse într-o formă nesistematizată, iar la termenul

de la 20 octombrie 2005 li s-a adus o completare, făcută tot în scris, dar care

nu se caracteriza printr-un plus de rigoare.

În vederea analizării motivelor puse astfel în

discuție, Curtea consideră necesară o sistematizare a lor, reținând că, în

esență, obiectivul cererii contestatorului, indicat atât în scris cât și cu

ocazia dezbaterilor, este acela de a fi achitat și pus de îndată în libertate,

inclusiv în ipoteza subsidiară a administrării unor probe suplimentare.

În acest sens M.I. a afirmat că instanțele l-au

condamnat pe baza unei greșite aprecieri a situației de fapt, întrucât decesul

victimei s-a datorat bolii de care aceasta suferea, hemofilie, și care a cauzat

o criză mortală pe fondul consumului de alcool, iar nu ca urmare a unor acte de

violență exercitate de contestator.

În aceeași ordine de idei s-a evidențiat că victima T.C.

nu a părut să necesite îngrijiri medicale după conflictul cu contestatorul ci,

dimpotrivă, a consumat băuturi alcoolice împreună cu două persoane pe care le

tocmise în vederea efectuării unor lucrări agricole și care au fost audiate ca

martori în cauză.

De asemenea, s-a sugerat de către contestator că

printre factorii care au cauzat decesul s-a numărat și acela că, în ziua

următoare, în care s-a instalat starea de criză a lui T.C., acesta nu a

beneficiat de îngrijiri medicale adecvate, fiind transportată de familie la

Spitalul Hârlău, iar nu la Spitalul Sf. Spiridon din Iași, în evidența căruia

figura și unde mai fusese internat pentru administrarea tratamentului corespunzător

bolii de care suferea.

În aceeași ordine de idei contestatorul a subliniat că

greșita reținere a pretinsei sale vinovății este imputabilă procurorului care a

instrumentat urmărirea penală, precum și instanțelor care s-au pronunțat în

cauză fără a se preocupa de administrarea ori de corecta interpretare a unor

probe esențiale pentru deslușirea corectă a situației de fapt.

Au fost evocate în acest context:

- faptul că „nu există dovadă și nu subzistă probă” din

care să rezulte vinovăția contestatorului ori „să reiasă probe că săvârșirea

faptei a dus la moartea victimei”;

- „nu subzistă probe de investire și înzestrare de

către parchet care să facă obiectul acestei infracțiuni”;

- inexistența unor acte medicale care să menționeze care

era starea victimei în momentul internării sale la Spitalul Hârlău, ora acelei

internări, diagnosticul pus cu acel prilej și tratamentul aplicat;

- inexistența în dosar a unor clișee fotografice care

să ateste, în urma radiografierii victimei, că aceasta a decedat datorită unor

violențe fizice exercitate de inculpat și să evidențieze existența unor

fracturi de coaste sau ale osului stern;

- inexistența unor probe, ca de exemplu relații

solicitate de la Spitalul Sf. Spiridon și evaluări medico-legale specifice, susceptibile

să clarifice în ce măsură cauzele morții țin exclusiv de boala de care suferea

victima („hemofilie tip a”) și de caracteristicile simptomatologiei ei sau

dacă, dimpotrivă, decesul s-a instalat, așa cum au apreciat instanțele, ca

urmare a unei hemoragii interne, induse de violențele exercitate de inculpat și

care nu a putut fi oprită datorită bolii amintite, afecțiune care a inhibat

procesul normal de coagulare;

- ignorarea argumentului logic potrivit căruia, dacă

ar fi fost cauzată prin violențele exercitate de inculpat, o hemoragie internă,

precum cea amintită nu i-ar fi permis victimei să continue să consume alcool și

să supraviețuiască până în ziua următoare, așa cum s-a întâmplat în realitate;

- omisiunea de a se măsura alcoolemia victimei;

- faptul că „nu mai există” o „contra-expertiză”

medico legală ori că „s-a sustras și distrus” fila din dosarul de urmărire

penală care cuprindea „Avizul Comisiei superioare a M.L. nr. 1/2000”;

- insuficienta analiză a depozițiilor martorilor S.V. și

S.R. care, deși „au fost învățați cum să declare, la parchet” pentru ca M.I. să

nu beneficieze „de dispozițiile art. 44 pct. 2

1

C. pen.”, au

menționat totuși că, după ce a fost îmbrâncită, victima „s-a sculat de jos … [și]

a trecut dincolo de stâlpul de telegraf” care marca ieșirea de pe proprietatea inculpatului

(proprietate pe care, se poate deci deduce, o încălcase);

- necoroborarea depozițiilor luate acelorași martori

la parchet cu „probele existente în dosar, conform dispozițiilor art. 62,63 pct.

2 C. proc. pen.”

Pe lângă prevederile legale mai sus amintite au fost

invocate ca temei de drept al contestației în anulare o multitudine de alte reglementări:

- „art. 386 lit. c

1

), raportat la art. 387 pct.

1 C. proc. pen., cu aplicarea dispozițiilor art. 391 pct. 1 și 2 C. proc. pen.”;

- „art. 62, art. 63 pct. 2 C. pen.” (texte de lege

despre care s-a afirmat că ar fi fost încălcate de către parchet și instanțe);

- „art. 66 C. proc. pen.”, precum și prevederile

Constituției României care consacră prezumția de nevinovăție (despre care

contestatorul a susținut că nu a fost respectată în cauză);

- din nou „art. 386 pct. c

1

” cu precizarea

suplimentară că din acest text sunt avute în vedere dispozițiile „[(art. 10 alin.

(1)] lit. f) - i

1

) C. proc. pen.”;

- „art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin.

(1) lit. c) C. proc. pen.” (texte invocate ca temei al, achitării inculpatului);

- „art. 385

9

pct. 18”;

- „art. 3 – art. 4 C. proc. pen.”;

- „art. 38515 pct. 2 lit. c) C. proc. pen.”

- „art. 192 alin. (3) C. proc. pen.”;

- „art. 6 alin. (1) și (2), art. 10alin. (1), art. 14,

art. 49 alin. (2) din Legea nr. 304/2004”;

- „art. 207 și art. 226 alin. (2) și (3) C. pen.”, în

baza cărora contestatorul a afirmat că are dreptul să facă „proba verității”;

- „Legea nr. 30/1994 (M.O. nr. 135/31.05. 1994)” (în

temeiul căreia s-a solicitat „să se efectueze o extra expertiză la Strasbourg”);

- „art. 15 din Legea nr. 304/2004” și

- „art. 304 alin. (3) – (4) C. proc. pen.”

Această motivare în drept a contestației a fost

completată prin criticile formulate tot de M.I. conform cărora:

- inculpatul nu a „beneficiat de un proces echitabil

având ca finalitate asigurarea și respectarea drepturilor persoanei, în

condiții optime și în mod imparțial”,

- iar procesul s-a desfășurat fără a se lua „măsurile

necesare privind efectivitatea și credibilitatea actului de justiție”.

Având a se pronunța asupra contestației în anulare

astfel formulate și motivate, Curtea are în vedere în primul rând caracterul

acesteia de cale extraordinară de atac, aspect care presupune că în speță

temeinicia și legalitatea argumentelor evocate de M.I. se impun a fi analizate

exclusiv în limitele procedurale definite de art. 386 – art. 392 C. proc. pen.

Este, de asemenea, de subliniat că, dintre cele patru

cazuri de contestație în anulare prevăzute expres și restrictiv de art. 386 C.

proc. pen., în cauza de față nu au fost evocate situațiile definite la lit. a),

b) și d) ale textului citat, a căror inexistență în speță se constată de altfel

la o simplă lecturare a deciziei atacate.

O altă definire a cadrului procesual făcută expres de

contestator se regăsește în dubla invocare de către acesta a motivului legal de

contestație în anulare prevăzut de art. 386 lit. c) C. proc. pen., care vizează

situația în care „instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unei cauze de

încetare a procesului penal dintre cele prevăzute de art. 10 alin. (1) lit. f)

- i

1

) cu privire la care existau probe în dosar”.

În acest context lipsa de rigoare a demersului

contestatorului, deja menționată, se evidențiază odată în plus în măsura în

care:

- a indicat parțial greșit textul de lege de referință

[(art. 386 lit. c

1

), în loc „lit. c)”, așa cum ar fi fost corect)]

- iar evocarea prevederilor art. 10 alin. (1) C. proc.

pen., ca temei al achitării cerute, s-a făcut prin raportare la lit. c), iar nu

la lit. f) - i

1

), singurele relevante în raport cu temeiul legal al

contestației.

Dincolo de aceste deficiențe de motivare, Curtea

constată că în cauză nu sunt însă întrunite cerințele art. 386 lit. c) C. proc.

pen., întrucât în cazul infracțiunii pentru care contestatorul a fost condamnat:

- legea nu condiționează punerea în mișcare a acțiunii

penale de existența plângerii prealabile a persoanei vătămate, a vreunei

autorizații sau sesizări din partea unui organ cu o astfel de competență și

nici vreo altă cerință de genul celor prevăzute de art. 10 alin. (1) lit. f) C.

proc. pen.;

- nu a intervenit amnistia sau prescripția ori decesul

făptuitorului, conform art. 10 alin. (1) lit. g) C. proc. pen.;

- nu a fost, și nici nu putea fi, înlăturată

răspunderea penală printr-o retragere a plângerii prealabile sau printr-o

împăcare a părților, în sensul prevăzut de 10 alin. (1) lit. h) C. proc. pen.;

- înlocuirea răspunderii penale, prevăzută de 10 alin.

(1) lit. g) C. proc. pen., nu intră în discuție dat fiind pericolul social al irespectivei

infracțiuni,

- iar în speță nu operează nici o cauză de nepedepsire,

pentru a atrage incidența art. 10 alin. (1) lit. i

1

) C. proc. pen.

Dincolo de limitele formale, strict definite de art. 386

lit. c) C. proc. pen., Curtea constată că practic toate argumentele majore

aduse de M.I. în susținerea contestației au fost evocate ca apărări ale

inculpatului și în procesul finalizat prin decizia contestată în cauza de față,

decizie care are caracter definitiv și a cărei autoritate de lucru judecat nu

poate fi repusă în discuție în modalitatea procedurală adoptată de contestator.

În consecință contestația în anulare urmează a fi

respinsă ca nefondată.

În temeiul art. 192 alin. (2) C. proc. pen., contestatorul

va fi obligat la plata către stat a cheltuielilor judiciare prilejuite de

judecarea cauzei în această cale de atac, cu precizarea că onorariul pentru

apărătorul său desemnat din oficiu se va avansa din fondul Ministerului

Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de

contestatorul M.I. împotriva deciziei penale nr. 2814 din 5 mai 2005 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție.

Obligă contestatorul la plata sumei de 100 lei, cu titlu

de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 20 lei reprezentând onorariul

pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 octombrie

2005