ÎCCJ, Decizia nr. 292/2005
ÎCCJ, Decizia nr. 292/2005 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2005)
Asupra recursului de față;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentința nr. 2490/COM
din 23 martie 2004, Tribunalul Constanța a admis în parte acțiunea reclamantei
SC R.P. SA Constanța și a obligat pârâta SC E. SRL Constanța, să plătească
acesteia, suma de 140.285.763 lei.
Curtea de Apel Constanța,
prin decizia nr. 29/COM din 17 februarie 2005, a respins apelurile declarate
împotriva hotărârii primei instanțe.
Împotriva acestei din urmă
hotărâri, pârâta a declarat recurs.
La data de 1 iunie 2005 și
apoi la 23 iunie 2005, recurenta-pârâtă a solicitat suspendarea executării
silite, până la soluționarea recursului declarat în cauză.
Înalta Curte de Casație și
Justiție, secția comercială, prin încheierea nr. 4006 din 29 iunie 2005,
pronunțată în dosarul nr. 2167/2005, a admis cererea petentei SC E. SRL
Constanța și a dispus suspendarea executării silite a deciziei atacate cu
recurs, până la soluționarea căii de atac exercitate de aceeași parte.
Împotriva acestei încheieri,
petenta a declarat recurs.
Recurenta a susținut că în
mod greșit s-a dispus suspendarea executării silite a deciziei pronunțate în
apel și nu a hotărârii primei instanțe, definitivă prin respingerea apelurilor
declarate împotriva acesteia.
Recursul este inadmisibil,
pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:
Completul de 9 judecători a
fost sesizat cu recursul declarat împotriva unei încheieri pronunțate de secția
comercială a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca instanță de recurs, în
condițiile art. 300 alin. (3) C. proc. civ., raportat la art. 403 alin. (3) și
(4) din același cod.
Prin recursul declarat este
vizată provocarea controlului judiciar asupra încheierii provizorii de
suspendare a executării hotărârii, în considerarea de către petentă a
caracterului autonom al acesteia.
Însă, caracterul autonom al
încheierii prin care s-a soluționat cererea de suspendare provizorie a
executării unei hotărâri definitive, este exclus, în raport cu dispozițiile
art. 255 alin. (2) C. proc. civ., cu referire la hotărâri date în cursul
judecății și ale art. 300 alin. (2) din același cod, prin care este reglementată
competența instanței sesizate cu judecarea recursului de a dispune, motivat,
suspendarea executării hotărârii atacate.
Pe de altă parte, potrivit
art. 299 C. proc. civ., raportat la art. 282 alin. (2) din același cod,
încheierile pot fi atacate cu recurs, numai odată cu fondul, excepția de la
regula generală statuată de textul legal menționat, cu referire la încheierile
prin care s-a suspendat cursul judecății, fiind de strictă interpretare.
Cu privire la încheierile
prin care se soluționează cererea de suspendare sau suspendare provizorie a
executării hotărârii atacate, legea procesual-civilă nu a reglementat
posibilitatea atacării separate cu recurs.
Ca atare, încheierea prin
care s-a soluționat cererea de suspendare provizorie a executării hotărârii
atacate cu recurs, urmează, sub aspectul căilor de atac, regimul stabilit de
legea procesual-civilă pentru hotărârea finală ce se va pronunța în cauză, în
această etapă procesuală.
Or, conform art. 299 C.
proc. civ., căii de atac a recursului îi sunt supuse hotărârile definitive,
stabilite, ca atare, prin art. 377 alin. (1) din același cod.
Dispozițiile art. 582 C.
proc. civ., vizate de recurent, constituie o aplicație particulară, în
considerarea caracterului definitiv al ordonanței președințiale, nesupusă din acest
motiv apelului, astfel că acestea nu au aptitudinea de a justifica în cauză
admisibilitatea provocării controlului judiciar al încheierii atacate cu recurs
de către reclamant.
Pe de altă parte, conform
art. 377 alin. (2) C. proc. civ., cu referire la hotărârile irevocabile,
raportat la art. 299 din același cod, rezultă că sistemul român de jurisdicție
a statuat principiul unicității recursului, dreptul la această cale de atac
stingându-se prin exercitare.
Drept urmare, posibilitatea
legală a declarării mai multor recursuri este exclusă.
Așadar, în raport cu
principiul menționat, coroborat cu neîndeplinirea uneia din cerințele ce se cer
a fi întrunite cumulativ, cu referire la existența unei hotărâri determinate de
legea procesuală, ca fiind susceptibilă de a fi supusă controlului judiciar,
prin exercitarea acestei căi de atac, recursul declarat de pârâtă apare ca
fiind inadmisibil.
Mai este de reținut că
sintagma
„
aplicarea corespunzătoare
a dispozițiilor art. 403 alin. (2)
și (4)” la care face trimitere art. 300 alin. (3) teza ultimă C. proc. civ.,
exclude concluzia modificării art. 299 din același cod.
Drept urmare, calea de atac
a recursului, reglementată pentru încheierile provizorii pronunțate în
condițiile art. 403 alin. (1) și (2) C. proc. civ., privește exclusiv
hotărârile pronunțate în primă instanță.
Pe de altă parte, potrivit
art. 22 din Legea nr. 304/2004, completul de 9 judecători judecă recursurile
declarate împotriva hotărârilor pronunțate în primă instanță de secția penală a
Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Totodată, prin art. 19 din
Legea nr. 304/2004 a fost stabilită competența secțiilor de a judeca
recursurile în cauzele determinate de Codul de procedură civilă, iar prin art.
20 din același act normativ a fost reglementată competența secției penale a
Înaltei Curți de Casație și Justiție, între altele, de a judeca în primă
instanță, procesele penale, în cazurile expres prevăzute, determinate de
calitatea persoanei.
Din coroborarea textelor
legale menționate rezultă că secția comercială a Înaltei Curți de Casație și
Justiție, ca și celelalte secții, de altfel, cu excepția secției penale în
cazurile arătate, pronunță hotărâri irevocabile, nesusceptibile de a fi atacate
cu recurs.
Așadar, cum recursul nu
privește o cauză soluționată în primă instanță de secția penală, ci o încheiere
a secției comerciale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dată în etapa
procesuală a recursului, iar decizia ce se va pronunța în cauză, va fi o
hotărâre irevocabilă, este evident că nu sunt întrunite cerințele art. 22 din
Legea nr. 304/2004.
Ca atare, în raport cu
dispozițiile legale menționate, recursul declarat în cauză urmează a fi privit
ca inadmisibil, atât potrivit dreptului comun, cât și potrivit legii speciale.
Or, a recunoaște unei căi de
atac, aptitudinea declanșării controlului judiciar, în alte condiții, decât
cele prevăzute de legea procesual-civilă, cu încălcarea principiului
legalității acestora, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.
Este de reținut că modul de
determinare a sistemului căilor de atac în procesul civil, cu referire în acest
caz și la dispozițiile art. 300 alin. (5) C. proc. civ., corespunzător
principiului stabilit prin art. 129 din Constituția României, revizuită,
același pentru persoane aflate în situații identice, asigură un control
judiciar efectiv al hotărârilor judecătorești și satisface exigențele art. 21
din legea fundamentală, privind liberul acces la justiție, precum și a celor
privind dreptul la un proces echitabil reglementat prin Convenția pentru apărarea
drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Prin urmare, față de cele ce
preced, precum și pentru a da eficiență principiului constituțional al
egalității în fața legii și autorităților, instanța este obligată a examina
căile de atac cu care este sesizată, prin prisma îndeplinirii condițiilor de
exercitare stabilite de legea procesual-penală și a respinge, ca inadmisibilă,
orice cale de atac neconformă acestora.
Or, în cauză aceste cerințe
se constată a nu fi îndeplinite, așa încât excepția invocată apare ca fiind
întemeiată.
În consecință, pentru
considerentele ce preced și ca urmare a admiterii excepției, Curtea va respinge
recursul, ca inadmisibil.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge, ca inadmisibil, recursul
declarat de petenta SC E. SRL Constanța
împotriva încheierii nr. 4006 din 29 iunie 2005, pronunțată
de secția comercială a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în dosarul nr.
2167/2005.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 noiembrie 2005.