ÎCCJ, Decizia nr. 292/2005

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 2490/COM din 23 martie 2004, Tribunalul Constanța a admis în parte acțiunea reclamantei SC R.P. SA Constanța și a obligat pârâta SC E. SRL Constanța, să plătească acesteia, suma de 140.285.763 lei. Curtea de Apel Constanța, prin decizia nr. 29/COM din 17 februarie 2005, a respins apelurile declarate împotriva hotărârii primei instanțe. Împotriva acestei din urmă hotărâri, pârâta a declarat recurs. La data de 1 iunie 2005 și apoi la 23 iunie 2005, recurenta-pârâtă a solicitat suspendarea executării silite, până la soluționarea recursului declarat în cauză. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, prin încheierea nr. 4006 din 29 iunie 2005, pronunțată în dosarul nr. 2167/2005, a admis cererea petentei SC E. SRL Constanța și a dispus suspendarea executării silite a deciziei atacate cu recurs, până la soluționarea căii de atac exercitate de aceeași parte.

Împotriva acestei încheieri, petenta a declarat recurs. Recurenta a susținut că în mod greșit s-a dispus suspendarea executării silite a deciziei pronunțate în apel și nu a hotărârii primei instanțe, definitivă prin respingerea apelurilor declarate împotriva acesteia. Recursul este inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Completul de 9 judecători a fost sesizat cu recursul declarat împotriva unei încheieri pronunțate de secția comercială a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca instanță de recurs, în condițiile art. 300 alin. (3) C. proc. civ., raportat la art. 403 alin. (3) și (4) din același cod. Prin recursul declarat este vizată provocarea controlului judiciar asupra încheierii provizorii de suspendare a executării hotărârii, în considerarea de către petentă a caracterului autonom al acesteia.

Însă, caracterul autonom al încheierii prin care s-a soluționat cererea de suspendare provizorie a executării unei hotărâri definitive, este exclus, în raport cu dispozițiile art. 255 alin. (2) C. proc. civ., cu referire la hotărâri date în cursul judecății și ale art. 300 alin. (2) din același cod, prin care este reglementată competența instanței sesizate cu judecarea recursului de a dispune, motivat, suspendarea executării hotărârii atacate. Pe de altă parte, potrivit art. 299 C. proc. civ., raportat la art. 282 alin. (2) din același cod, încheierile pot fi atacate cu recurs, numai odată cu fondul, excepția de la regula generală statuată de textul legal menționat, cu referire la încheierile prin care s-a suspendat cursul judecății, fiind de strictă interpretare.

Cu privire la încheierile prin care se soluționează cererea de suspendare sau suspendare provizorie a executării hotărârii atacate, legea procesual-civilă nu a reglementat posibilitatea atacării separate cu recurs. Ca atare, încheierea prin care s-a soluționat cererea de suspendare provizorie a executării hotărârii atacate cu recurs, urmează, sub aspectul căilor de atac, regimul stabilit de legea procesual-civilă pentru hotărârea finală ce se va pronunța în cauză, în această etapă procesuală. Or, conform art. 299 C. proc. civ., căii de atac a recursului îi sunt supuse hotărârile definitive, stabilite, ca atare, prin art. 377 alin. (1) din același cod. Dispozițiile art. 582 C. proc.

civ., vizate de recurent, constituie o aplicație particulară, în considerarea caracterului definitiv al ordonanței președințiale, nesupusă din acest motiv apelului, astfel că acestea nu au aptitudinea de a justifica în cauză admisibilitatea provocării controlului judiciar al încheierii atacate cu recurs de către reclamant. Pe de altă parte, conform art. 377 alin. (2) C. proc. civ., cu referire la hotărârile irevocabile, raportat la art. 299 din același cod, rezultă că sistemul român de jurisdicție a statuat principiul unicității recursului, dreptul la această cale de atac stingându-se prin exercitare. Drept urmare, posibilitatea legală a declarării mai multor recursuri este exclusă.

Așadar, în raport cu principiul menționat, coroborat cu neîndeplinirea uneia din cerințele ce se cer a fi întrunite cumulativ, cu referire la existența unei hotărâri determinate de legea procesuală, ca fiind susceptibilă de a fi supusă controlului judiciar, prin exercitarea acestei căi de atac, recursul declarat de pârâtă apare ca fiind inadmisibil. Mai este de reținut că sintagma „ aplicarea corespunzătoare a dispozițiilor art. 403 alin. (2) și (4)” la care face trimitere art. 300 alin. (3) teza ultimă C. proc. civ., exclude concluzia modificării art. 299 din același cod. Drept urmare, calea de atac a recursului, reglementată pentru încheierile provizorii pronunțate în condițiile art. 403 alin. (1) și (2) C. proc.

civ., privește exclusiv hotărârile pronunțate în primă instanță. Pe de altă parte, potrivit art. 22 din Legea nr. 304/2004, completul de 9 judecători judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate în primă instanță de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Totodată, prin art. 19 din Legea nr. 304/2004 a fost stabilită competența secțiilor de a judeca recursurile în cauzele determinate de Codul de procedură civilă, iar prin art. 20 din același act normativ a fost reglementată competența secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, între altele, de a judeca în primă instanță, procesele penale, în cazurile expres prevăzute, determinate de calitatea persoanei.

Din coroborarea textelor legale menționate rezultă că secția comercială a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca și celelalte secții, de altfel, cu excepția secției penale în cazurile arătate, pronunță hotărâri irevocabile, nesusceptibile de a fi atacate cu recurs. Așadar, cum recursul nu privește o cauză soluționată în primă instanță de secția penală, ci o încheiere a secției comerciale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dată în etapa procesuală a recursului, iar decizia ce se va pronunța în cauză, va fi o hotărâre irevocabilă, este evident că nu sunt întrunite cerințele art. 22 din Legea nr. 304/2004. Ca atare, în raport cu dispozițiile legale menționate, recursul declarat în cauză urmează a fi privit ca inadmisibil, atât potrivit dreptului comun, cât și potrivit legii speciale.

Or, a recunoaște unei căi de atac, aptitudinea declanșării controlului judiciar, în alte condiții, decât cele prevăzute de legea procesual-civilă, cu încălcarea principiului legalității acestora, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept. Este de reținut că modul de determinare a sistemului căilor de atac în procesul civil, cu referire în acest caz și la dispozițiile art. 300 alin. (5) C. proc. civ., corespunzător principiului stabilit prin art. 129 din Constituția României, revizuită, același pentru persoane aflate în situații identice, asigură un control judiciar efectiv al hotărârilor judecătorești și satisface exigențele art. 21 din legea fundamentală, privind liberul acces la justiție, precum și a celor privind dreptul la un proces echitabil reglementat prin Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Prin urmare, față de cele ce preced, precum și pentru a da eficiență principiului constituțional al egalității în fața legii și autorităților, instanța este obligată a examina căile de atac cu care este sesizată, prin prisma îndeplinirii condițiilor de exercitare stabilite de legea procesual-penală și a respinge, ca inadmisibilă, orice cale de atac neconformă acestora. Or, în cauză aceste cerințe se constată a nu fi îndeplinite, așa încât excepția invocată apare ca fiind întemeiată. În consecință, pentru considerentele ce preced și ca urmare a admiterii excepției, Curtea va respinge recursul, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de petenta SC E. SRL Constanța împotriva încheierii nr. 4006 din 29 iunie 2005, pronunțată de secția comercială a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în dosarul nr. 2167/2005. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 noiembrie 2005.