ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3255/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la data

de 16 octombrie 2003, reclamantele V.V. și C.V. au chemat în judecată pe

pârâtul P.M.T., solicitând instanței să constate nulitatea absolută a

contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 474 din 25 noiembrie

1999 și să dispună repunerea părților în situația anterioară.

În motivarea cererii, V.V. a arătat

că între ea și pârât a intervenit o convenție, în sensul că acesta a

împrumutat-o cu 20.000.000 lei, reclamanta înțelegând, atunci când a semnat în

fața notarului să garanteze cu garsoniera, dar în nici un caz să înstrăineze

acest spațiu de locuit.

Reclamanta a mai arătat că avea

probleme grave de sănătate în perioada în care a semnat acest act,

discernământul său fiind abolit.

Reclamanta C.V. și-a motivat

cererea, arătând că deși nu a fost parte în contractul de vânzare-cumpărare nr.

474/1999, are interes să solicite constatarea nulității absolute a acestuia,

întrucât cu doar o lună înainte, respectiv la 21 octombrie 1999, ea și soțul

său C.C., între timp decedat, au întocmit un contract de vânzare-cumpărare cu

clauză de întreținere, deși clauza de întreținere nu s-a stipulat în act.

Mai arată reclamanta, că în perioada

imediat următoare încheierii contractului cu V.V., aceasta a avut grave

probleme de sănătate, astfel că din acest motiv a și încheiat actul cu pârâtul P.M.T.

Prin sentința civilă nr. 8178 din 19

decembrie 2003, Judecătoria Târgu Jiu a respins acțiunea.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța a reținut că lipsa discernământului invocată de reclamantă ca motiv de

nulitate absolută a contractului, este de fapt o cauză care atrage nulitatea

relativă a actului juridic, care nu poate fi invocată decât în termen de trei

ani de la încheierea acestuia, termen de prescripție prevăzut de art. 3 din

Decretul nr. 167/1958. În raport de data încheierii contractului de

vânzare-cumpărare și cea a introducerii acțiunii, instanța a constatat că s-a

împlinit termenul de prescripție.

Totodată, instanța a reținut că

reclamanta nu a făcut dovada erorii–obstacol, depunând la dosar doar acte

medicale ulterioare încheierii contractului.

În ceea ce o privește pe reclamanta C.V.,

instanța a reținut că aceasta nu are interes în acțiunea în constatarea

nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare încheiat între V.V. și P.M.T.,

atâta vreme cât și-a înstrăinat dreptul de proprietate asupra imobilului în

litigiu către cealaltă reclamantă.

Referitor la nulitatea relativă a

contractului de vânzare-cumpărare, întemeiată pe lipsa discernământului

reclamantei V.V., s-a constatat că reclamanta C.V. nu a fost parte în contract,

iar nulitatea relativă poate fi invocată numai de părțile contractante.

Împotriva acestei sentințe au

declarat apel reclamantele V.V. și C.V., susținând că în rezolvarea cauzei

instanța nu a dat dovadă de rol activ, nefiind administrate probele necesare

stabilirii unei corecte situații de fapt, că în realitate V.V. a avut credința

încheierii cu pârâta a unui contract de împrumut cu ipotecă și nicidecum a unui

contract de vânzare-cumpărare, iar cu actele medicale depuse a dovedit că a

fost lipsită de discernământ.

Prin decizia nr. 542 din 18 martie

2004, Curtea de Apel Craiova, secția civilă, a respins ca nefondat apelul

declarat de reclamante.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța a arătat că din examinarea contractului de vânzare-cumpărare

autentificat sub nr. 474 din 25 noiembrie 1999 încheiat de către Biroul

Notarului Public N.M., se constată că a fost întocmit cu respectarea

dispozițiilor art. 948 C. civ. privind condițiile esențiale pentru validitatea

unei convenții.

Instanța a reținut că reclamanta V.V.

nu a dovedit existența erorii–obstacol, că lipsa discernământului, invocată de

aceasta, atrage nulitatea relativă a actului juridic care nu poate fi invocată

decât în termenul de trei ani prevăzut de art. 3 din Decretul nr. 167/1958 și

că din actele medicale depuse de reclamantă nu rezultă că ar fi fost lipsită de

discernământ la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

În ceea ce o privește pe reclamanta C.V.,

curtea a apreciat că în mod corect instanța de fond a reținut atât lipsa de

interes a acesteia în promovarea acțiunii în constatarea nulității absolute a

contractului de vânzare-cumpărare, cât și lipsa calității procesuale active pe

lipsa discernământului reclamantei V.V., ce constituie motiv de nulitate

relativă a contractului.

Împotriva acestei hotărâri au

declarat recurs reclamantele, invocând prevederile art. 304 pct. 9 și 10 C.

proc. civ.

Susțin recurentele că cele două

instanțe au fost complet lipsite de rol activ, respingând nejustificat cererea privind

efectuarea unei expertize psihiatrice cu care să dovedească lipsa

discernământului reclamantei V.V., în condițiile în care s-a dovedit cu acte

medicale că aceasta avea grave tulburări de comportament la momentul semnării

actului.

Reclamanta V.V. învederează că la

data încheierii contractului a primit o sumă de bani, având credința încheierii

unui

contract de

împrumut, iar nu a unui contract de vânzare-cumpărare, susținând totodată că

lipsa totală a discernământului echivalează cu lipsa consimțământului. Nefiind

un simplu viciu de consimțământ, constituie o cauză de nulitate absolută și nu

relativă, așa cum au reținut cele două instanțe.

Reclamanta C.V. arată că în mod

greșit s-a reținut că nu are calitate procesuală activă, cu motivarea că nu a

fost parte în act, precizând că a invocat interesul în anularea acestui act pe

calea acțiunii oblice. În acest sens, reclamanta susține că a vândut imobilul

reclamantei V.V. în ideea de a fi întreținută or, prin înstrăinarea de către

aceasta a imobilului, după numai o lună, se vede pusă în situația de a rămâne

fără locuință și fără posibilitatea de a i se acorda întreținerea promisă.

Recursul va fi respins, pentru considerentele

ce urmează.

Contrar susținerilor reclamantelor,

conform cărora ambele instanțe ar fi nesocotit principiul rolului activ al

judecătorului, prin respingerea probei cu expertiză psihiatrică solicitată, din

încheierile de ședință și practicalele hotărârilor pronunțate în dosarul nr.

13.175/2003 al Judecătoriei Târgu Jiu și dosarul nr. 892/2004 al Curții de Apel

Craiova rezultă că această probă nu a fost cerută.

Ca atare, nu se poate reține că

dispozițiile art. 129 alin. (5) C. proc. civ. au fost încălcate, câtă vreme

reclamantele aveau posibilitatea de a propune și administra probatorii.

Reclamantele au invocat și

prevederile art. 304 pct. 10 C. proc. civ., iar din modul de formulare a

recursului se poate deduce că au avut în vedere nepronunțarea instanței asupra

actelor medicale existente la dosar.

Casarea hotărârii în temeiul art.

304 pct. 10 C. proc. civ. presupune administrarea mijlocului de probă,

caracterul lui hotărâtor și nepronunțarea instanței asupra sa.

Or, este de observat, că instanța a

analizat aceste mijloace de probă, dar le-a considerat nerelevante pentru

dezlegarea pricinii, în condițiile în care în mod corect a reținut că din nici

unul dintre actele medicale nu rezultă că la data încheierii contractului de

vânzare-cumpărare, reclamanta nu ar fi avut discernământul faptelor sale.

Susținerea potrivit căreia s-a făcut

dovada erorii-obstacol, se vădește de asemenea nefondată.

Lipsa totală a consimțământului, cum

este eroarea obstacol, constituie o cauză ce atrage nulitatea absolută a actului

juridic, deoarece o parte crede că încheie un anumit act juridic, iar cealaltă

parte are credința greșită că încheie un alt act juridic.

Or, în speță, așa cum în mod corect

a reținut instanța, nici o probă administrată nu este de natură să confirme susținerea

reclamantei V.V. în sensul falsei reprezentări a naturii actului juridic

încheiat cu pârâtul, ca fiind un contract de împrumut, iar nu unul de

vânzare-cumpărare.

Critica potrivit căreia în mod

greșit cele două instanțe au reținut că lipsa discernământului constituie un

caz de nulitate relativă nu este întemeiată, deoarece lipsa discernământului în

exprimarea voinței nu relevă inexistența consimțământului, ci un simplu viciu

al acestuia, care nu atrage decât nulitatea relativă a actului.

Neîntemeiată este și critica privind

greșita reținere de către instanță a lipsei calității procesuale active a

reclamantei C.V..

Atâta vreme cât reclamanta nu a fost

parte în contractul de vânzare-cumpărare, instanța a reținut în mod corect că

aceasta nu are calitate procesuală activă, nulitatea relativă putând fi

invocată numai de părțile contractante.

Pe de altă parte, reclamanta se

prevalează de dispozițiile art. 974 C. civ., susținând în recurs că a invocat

interesul în anularea actului pe calea acțiunii oblice.

Este adevărat că nulitatea relativă

poate fi invocată și de creditorii chirografari, pe calea acțiunii oblice, în

conformitate cu prevederile art. 974 C. civ., însă, așa cum în mod corect au

reținut instanțele, C.V. și-a înstrăinat definitiv dreptul de proprietate

asupra imobilului în litigiu, printr-un contract de vânzare-cumpărare și nu de

întreținere.

Introducerea acțiunii oblice este

condiționată de existența unei creanțe certe, lichide și exigibile. Or, ca

urmare a înstrăinării apartamentului, reclamanta C.V. nu are titlu executoriu

prin care să-i fie constatată creanța, nu are calitatea de creditoare și, pe

cale de consecință, nu are calitate procesuală activă în a solicita, pe calea

acțiunii oblice, constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare,

pentru lipsa discernământului reclamantei V.V., lipsa discernământului

constituind, pentru considerentele mai înainte arătate, o cauză ce atrage

nulitatea relativă a actului juridic.

Cu prilejul soluționării recursului,

reclamantele au depus la dosar sentința civilă nr. 5310 din 9 septembrie 2004 a

Judecătoriei Târgu Jiu, definitivă prin neapelare, prin care s-a admis acțiunea

formulată de reclamanta C.V. împotriva pârâtei V.V., dispunându-se anularea

contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 327 din 21 octombrie

1999, prin care prima a înstrăinat celei de a doua imobilul în litigiu,

dispunându-se totodată repunerea părților în situația anterioară.

Legalitatea contractului care face

obiectul prezentei cauze și a hotărârii atacate nu pot fi însă analizate în

raport de această hotărâre, pronunțată ulterior datei la care s-a pronunțat

hotărârea recurată, într-un proces purtat numai între recurentele C.V. și V.V.

Pentru considerentele ce preced, se

va respinge recursul declarat de reclamante.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de

reclamantele V.V. și C.V. împotriva deciziei civile nr. 542 din 18 martie 2004

a Curții de Apel Craiova.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 aprilie 2005.