ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2896/2005

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la data de 22 ianuarie 2002 sub nr. 868 pe rolul Tribunalului Cluj reclamanții B.R.M. și B.M. au chemat în judecată pe pârâta Primăria municipiului Dej solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța: - să anuleze actul administrativ nr. 28469 din 12 noiembrie 2001. - să oblige pârâta să recunoască dreptul lor de proprietate constând în retrocedarea în natură a imobilului situat în Dej, în conformitate cu Legea nr. 10/2001. - solicită și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. În motivarea acțiunii reclamanții arată că au notificat-o pe pârâtă prin intermediul executorului judecătoresc, în baza Legii nr. 10/2001, solicitând retrocedarea imobilului în litigiu.

Se mai arată de către reclamant că pârâta a răspuns la notificare arătând că restituirea în natură nu este posibilă, fără să arate care sunt motivele care împiedică restituirea. Pârâta a depus la dosar o întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii formulate de către reclamanți arătând că restituirea în natură a imobilului nu este posibilă pentru că apartamentele care-l compun au fost cumpărate de către chiriașii care locuiau în ele, conform Legii nr. 112/1995. Mai arată pârâta că în răspunsul la notificare a comunicat reclamanților să se adreseze conform art. 36 alin. (2) Prefecturii pentru a obține despăgubiri bănești. Tribunalul Cluj, prin sentința civilă nr. 772 din 26 noiembrie 2002, a respins acțiunea ca nefondată.

Pentru a se pronunța această hotărâre instanța de fond a reținut că imobilul în litigiu a fost reluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950 și în prezent cele 9 apartamente ale imobilului au fost vândute foștilor chiriași. S-a mai reținut că întrucât imobilul nu mai este în patrimoniul unității administrativ teritoriale, nu mai poate fi restituit în natură prin dispoziție motivată a primarului în baza art. 20 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, iar reclamanții nu au solicitat nulitatea contractelor de vânzare–cumpărare. Se mai constată că prin notele scrise depuse la ultimul termen reclamanții au arătat că pentru apartamentele imobilului în litigiu nu existau contracte de închiriere la data intrării în vigoare a Legii nr. 112/1995.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții invocând motive de nelegalitate și netemeinicie. Se solicită să se constate că cererea de anulare a actului emis de primărie este o cerere de contencios administrativ și deci competența de soluționare o are secția de contencios administrativ a Tribunalului, iar cererea privind retrocedarea imobilului și cererile de constatarea nulității contractelor de vânzare–cumpărare (făcute prin precizarea acțiunii de la fila 95 dosar) sunt de competența Judecătoriei Dej. În consecință hotărârea apelată trebuie să fie anulată și în temeiul art. 165 C. proc. civ. să se dispună disjungerea acțiunii în contencios administrativ de acțiunea de drept comun.

Curtea de Apel Cluj, prin decizia civilă nr. 111 din 26 iunie 2003 a respins apelul ca nefondat. Instanța de apel a reținut în esență că „înscrisul” depus la termenul din 19 noiembrie 2002 existent la fila 95 nu reprezintă o precizare și o completare a acțiunii, ci doar note scrise în susținerea cererii de restituire în natură a imobilului, neîndeplinind condițiile prevăzute de art. 112 și art. 132 C. proc. civ. A mai reținut instanța că în conformitate cu prevederile art. 24 alin. (7) și (8) din Legea nr. 10/2001, cererea de anulare a dispoziției prin care s-a răspuns la notificare este o cale de atac și este de competența în primă instanță a secției civile a tribunalului și nu a secției contencios administrativ.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs recurenții, invocând motivele prevăzute de art. 304 pct. 3, 8, 9 și 10 C. proc. civ. Se reține că în mod greșit instanțele au reținut că cererea sa de anulare a actului administrativ emis de către Primarul municipiului Dej este o plângere formulată în baza art. 24 alin. (7) și (8) din Legea nr. 10/2001 când, în realitate, este o acțiune de contencios administrativ și ca atare competența de soluționare o are secția de contencios administrativ a Tribunalului Cluj, nu secția civilă, cum a apreciat instanța de apel. Se susține deasemenea că cererea depusă la data de 19 noiembrie 2002 reprezintă o completare și precizare a acțiunii prin care se solicită constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare a celor 9 apartamente din imobilul în litigiu.

Cu privire la această cerere arată că soluționarea ei este de competența Judecătoriei Dej întrucât valoarea obiectului acestei cereri este sub 2 miliarde lei. Recursul este nefondat. Astfel, este de reținut în primul rând că reclamanții–recurenți nu au criticat prin recurs nici în principal și nici în subsidiar soluția dată în cererea de anulare a actului administrativ prin care li s-au respins pretențiile avute prin notificare cu privire la retrocedarea în natură a imobilului în litigiu. În consecință urmează a analiza numai susținerile din recurs. Astfel, cu privire la natura juridică a cererii de anulare a actului administrativ nr. 28469 din 12 noiembrie 2001 emis de Primarul Municipiului Dej prin care le-a fost respinsă cererea reclamanților, făcută prin notificare, cu privire la retrocedarea în natură a imobilului, urmează a reține că ea este o plângere făcută în baza art. 24 pct. 7 și 8 din Legea nr. 10/2001.

În acest sens urmează a reține că prin acest răspuns la notificare s-a recomandat reclamanților, față de imposibilitatea restituirii în natură a imobilului, să se adreseze, conform art. 36 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, Prefecturii județului Cluj în legătură cu despăgubirile bănești. De menționat că prin notificarea făcută conform art. 21 din Legea nr. 10/2001 reclamanții au făcut o cerere alternativă „să li se restituie în natură sau echivalent bănesc” imobilul din Dej. Despre cererea subsidiară a măsurii reparatorii prin „echivalent bănesc” reclamanții omit să mai discute. Deci este evident că reclamanții au început și au parcurs procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, de altfel prin acțiune reclamanții arată în mod expres că solicită „recunoașterea dreptului lor, constând în retrocedarea în natură a imobilului, în conformitate cu Legea nr. 10/2001”.

În atare situație, în mod legal și temeinic, instanțele au apreciat că este o acțiune formulată în baza dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și competența de soluționare revine secției civile a Tribunalului conform art. 24 pct. 8 din Legea nr. 10/2001 și nu secției de contencios administrativ. Dispoziția a cărei anulare se solicită de către reclamanți este într-adevăr un act administrativ, dar față de prevederile legii speciale mai înainte arătate procedura de contestare este aceea stabilită prin legea specială care derogă de la dreptul comun. În legătură cu celălalt aspect privind competența de soluționare a „cererii privind constatarea nulității absolute a celor 9 contracte de vânzare–cumpărare a apartamentelor din imobilul în litigiu” urmează a constata, astfel cum corect au reținut și instanțele de fond și apel, că această cerere nu îndeplinește condițiile prevăzute de art. 112 și art. 132 C. proc.

civ. De reținut deasemenea că aceste „concluzii” existente la fila 95 dosar fond, au fost depuse la data de 19 noiembrie 2002 când s-au pus concluzii pe fondul cauzei și în încheierea de ședință de la acea dată s-a făcut mențiunea că reclamanții, prin mandatar au depus concluzii scrise, în încheiere făcându-se și mențiunea că nu mai sunt alte cereri de formulat. În consecință rezultă că aceste „concluzii scrise” nu pot fi apreciate ca o precizare sau completare a acțiunii, care, oricum, ar fi trebuit să fie făcută eventual la primul termen, după depunerea întâmpinării de către pârâtă, în care se arată că apartamentele imobilului revendicat fuseseră vândute foștilor chiriași, atașându-se la întâmpinare și contractele respective.

În această situație, nefiind vorba de niște cereri procedural formulate, nu mai este necesar ca instanța de recurs să se pronunțe asupra competenței de soluționare a acestora. Motivarea instanței de apel pe acest aspect ipotetic neavând o relevanță în cauză atâta timp cât a considerat că nu este vorba de o precizare sau o completare a acțiunii. Referitor la ultima critică cu privire la o contradicție între considerentele sentinței pronunțate de către instanța de fond în care nu se vorbește de plângerea formulată în baza Legii nr. 10/2001 și dispozitivul în care se arată că se respinge acțiunea reclamanților, care „are ca obiect plângerea în baza Legii nr. 10/2001”, nu este fondată, pentru că această mențiune este în deplină concordanță cu ultimul considerent al deciziei „în temeiul art. 24 alin. ultim din Legea nr. 10/2001 acțiunea formulată de către reclamanți va fi respinsă ca nefondată”.

Astfel fiind, față de considerentele mai înainte arătate, urmează a respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursul declarat de reclamanții B.M. și B.R.M. împotriva deciziei nr. 111 din 26 iunie 2003 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică astăzi, 12 aprilie 2005.