ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2896/2005

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la data de

22 ianuarie 2002 sub nr. 868 pe rolul Tribunalului Cluj reclamanții B.R.M. și B.M.

au chemat în judecată pe pârâta Primăria municipiului Dej solicitând instanței

ca prin hotărârea pe care o va pronunța:

- să anuleze actul administrativ nr.

28469 din 12 noiembrie 2001.

- să oblige pârâta să recunoască

dreptul lor de proprietate constând în retrocedarea în natură a imobilului

situat în Dej, în conformitate cu Legea nr. 10/2001.

- solicită și obligarea pârâtei la

plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acțiunii reclamanții

arată că au notificat-o pe pârâtă prin intermediul executorului judecătoresc,

în baza Legii nr. 10/2001, solicitând retrocedarea imobilului în litigiu.

Se mai arată de către reclamant că

pârâta a răspuns la notificare arătând că restituirea în natură nu este

posibilă, fără să arate care sunt motivele care împiedică restituirea.

Pârâta a depus la dosar o

întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii formulate de către

reclamanți arătând că restituirea în natură a imobilului nu este posibilă

pentru că apartamentele care-l compun au fost cumpărate de către chiriașii care

locuiau în ele, conform Legii nr. 112/1995.

Mai arată pârâta că în răspunsul la

notificare a comunicat reclamanților să se adreseze conform art. 36 alin. (2)

Prefecturii pentru a obține despăgubiri bănești.

Tribunalul Cluj, prin sentința

civilă nr. 772 din 26 noiembrie 2002, a respins acțiunea ca nefondată.

Pentru a se pronunța această

hotărâre instanța de fond a reținut că imobilul în litigiu a fost reluat de

stat în baza Decretului nr. 92/1950 și în prezent cele 9 apartamente ale

imobilului au fost vândute foștilor chiriași.

S-a mai reținut că întrucât imobilul

nu mai este în patrimoniul unității administrativ teritoriale, nu mai poate fi

restituit în natură prin dispoziție motivată a primarului în baza art. 20 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001, iar reclamanții nu au solicitat nulitatea

contractelor de vânzare–cumpărare.

Se mai constată că prin notele

scrise depuse la ultimul termen reclamanții au arătat că pentru apartamentele

imobilului în litigiu nu existau contracte de închiriere la data intrării în

vigoare a Legii nr. 112/1995.

Împotriva acestei sentințe au

declarat apel reclamanții invocând motive de nelegalitate și netemeinicie.

Se solicită să se constate că

cererea de anulare a actului emis de primărie este o cerere de contencios

administrativ și deci competența de soluționare o are secția de contencios

administrativ a Tribunalului, iar cererea privind retrocedarea imobilului și

cererile de constatarea nulității contractelor de vânzare–cumpărare (făcute

prin precizarea acțiunii de la fila 95 dosar) sunt de competența Judecătoriei

Dej.

În consecință hotărârea apelată

trebuie să fie anulată și în temeiul art. 165 C. proc. civ. să se dispună

disjungerea acțiunii în contencios administrativ de acțiunea de drept comun.

Curtea de Apel Cluj, prin decizia

civilă nr. 111 din 26 iunie 2003 a respins apelul ca nefondat.

Instanța de apel a reținut în esență

că „înscrisul” depus la termenul din 19 noiembrie 2002 existent la fila 95 nu

reprezintă o precizare și o completare a acțiunii, ci doar note scrise în

susținerea cererii de restituire în natură a imobilului, neîndeplinind

condițiile prevăzute de art. 112 și art. 132 C. proc. civ.

A mai reținut instanța că în

conformitate cu prevederile art. 24 alin. (7) și (8) din Legea nr. 10/2001,

cererea de anulare a dispoziției prin care s-a răspuns la notificare este o

cale de atac și este de competența în primă instanță a secției civile a tribunalului

și nu a secției contencios administrativ.

Împotriva acestei decizii au

declarat recurs recurenții, invocând motivele prevăzute de art. 304 pct. 3, 8,

9 și 10 C. proc. civ.

Se reține că în mod greșit

instanțele au reținut că cererea sa de anulare a actului administrativ emis de

către Primarul municipiului Dej este o plângere formulată în baza art. 24 alin.

(7) și (8) din Legea nr. 10/2001 când, în realitate, este o acțiune de

contencios administrativ și ca atare competența de soluționare o are secția de

contencios administrativ a Tribunalului Cluj, nu secția civilă, cum a apreciat

instanța de apel.

Se susține deasemenea că cererea

depusă la data de 19 noiembrie 2002 reprezintă o completare și precizare a

acțiunii prin care se solicită constatarea nulității absolute a contractelor de

vânzare a celor 9 apartamente din imobilul în litigiu.

Cu privire la această cerere arată

că soluționarea ei este de competența Judecătoriei Dej întrucât valoarea

obiectului acestei cereri este sub 2 miliarde lei.

Recursul este nefondat.

Astfel, este de reținut în primul

rând că reclamanții–recurenți nu au criticat prin recurs nici în principal și

nici în subsidiar soluția dată în cererea de anulare a actului administrativ

prin care li s-au respins pretențiile avute prin notificare cu privire la

retrocedarea în natură a imobilului în litigiu.

În consecință urmează a analiza

numai susținerile din recurs.

Astfel, cu privire la natura

juridică a cererii de anulare a actului administrativ nr. 28469 din 12

noiembrie 2001 emis de Primarul Municipiului Dej prin care le-a fost respinsă

cererea reclamanților, făcută prin notificare, cu privire la retrocedarea în

natură a imobilului, urmează a reține că ea este o plângere făcută în baza art.

24 pct. 7 și 8 din Legea nr. 10/2001.

În acest sens urmează a reține că

prin acest răspuns la notificare s-a recomandat reclamanților, față de

imposibilitatea restituirii în natură a imobilului, să se adreseze, conform

art. 36 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, Prefecturii județului Cluj în legătură

cu despăgubirile bănești.

De menționat că prin notificarea

făcută conform art. 21 din Legea nr. 10/2001 reclamanții au făcut o cerere

alternativă „să li se restituie în natură sau echivalent bănesc” imobilul din

Dej.

Despre cererea subsidiară a măsurii reparatorii

prin „echivalent bănesc” reclamanții omit să mai discute.

Deci este evident că reclamanții au

început și au parcurs procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, de altfel prin

acțiune reclamanții arată în mod expres că solicită „recunoașterea dreptului

lor, constând în retrocedarea în natură a imobilului, în conformitate cu Legea

nr. 10/2001”.

În atare situație, în mod legal și

temeinic, instanțele au apreciat că este o acțiune formulată în baza

dispozițiilor Legii nr. 10/2001 și competența de soluționare revine secției

civile a Tribunalului conform art. 24 pct. 8 din Legea nr. 10/2001 și nu

secției de contencios administrativ.

Dispoziția a cărei anulare se

solicită de către reclamanți este într-adevăr un act administrativ, dar față de

prevederile legii speciale mai înainte arătate procedura de contestare este

aceea stabilită prin legea specială care derogă de la dreptul comun.

În legătură cu celălalt aspect

privind competența de soluționare a „cererii privind constatarea nulității

absolute a celor 9 contracte de vânzare–cumpărare a apartamentelor din imobilul

în litigiu” urmează a constata, astfel cum corect au reținut și instanțele de

fond și apel, că această cerere nu îndeplinește condițiile prevăzute de art. 112

și art. 132 C. proc. civ.

De reținut deasemenea că aceste

„concluzii” existente la fila 95 dosar fond, au fost depuse la data de 19

noiembrie 2002 când s-au pus concluzii pe fondul cauzei și în încheierea de

ședință de la acea dată s-a făcut mențiunea că reclamanții, prin mandatar au depus

concluzii scrise, în încheiere făcându-se și mențiunea că nu mai sunt alte

cereri de formulat.

În consecință rezultă că aceste

„concluzii scrise” nu pot fi apreciate ca o precizare sau completare a

acțiunii, care, oricum, ar fi trebuit să fie făcută eventual la primul termen,

după depunerea întâmpinării de către pârâtă, în care se arată că apartamentele

imobilului revendicat fuseseră vândute foștilor chiriași, atașându-se la

întâmpinare și contractele respective.

În această situație, nefiind vorba

de niște cereri procedural formulate, nu mai este necesar ca instanța de recurs

să se pronunțe asupra competenței de soluționare a acestora.

Motivarea instanței de apel pe acest

aspect ipotetic neavând o relevanță în cauză atâta timp cât a considerat că nu

este vorba de o precizare sau o completare a acțiunii.

Referitor la ultima critică cu

privire la o contradicție între considerentele sentinței pronunțate de către

instanța de fond în care nu se vorbește de plângerea formulată în baza Legii

nr. 10/2001 și dispozitivul în care se arată că se respinge acțiunea

reclamanților, care „are ca obiect plângerea în baza Legii nr. 10/2001”, nu

este fondată, pentru că această mențiune este în deplină concordanță cu ultimul

considerent al deciziei „în temeiul art. 24 alin. ultim din Legea nr. 10/2001

acțiunea formulată de către reclamanți va fi respinsă ca nefondată”.

Astfel fiind, față de considerentele

mai înainte arătate, urmează a respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de

reclamanții B.M. și B.R.M. împotriva deciziei nr. 111 din 26 iunie 2003 a

Curții de Apel Cluj, secția civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică astăzi, 12 aprilie 2005.