ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3183/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată

la 11 martie 2003, la Curtea de Apel Pitești, reclamantul T.I. a chemat în

judecată pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție, pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună

obligarea pârâtului, la plata de daune morale și materiale, atât pentru

întârzierea, cât și conținutul răspunsului nr. 3809 din 14 iulie 2003, ce i s-a

dat la petiția nr. 3048/C/2002.

În motivare, reclamantul a

arătat că, prin petiția menționată, a solicitat pârâtului, următoarele: 1). să

se verifice că un procuror ocupă, cu încălcarea legii, funcția de președinte al

Uniunii Județene C.A.R. Argeș; 2). că reclamantul a fost schimbat din funcția

de secretar, în urma unor erori judiciare, tocmai datorită prezenței unui

procuror în conducerea uniunii respective; 3). faptul că unii membrii ai

consiliului de administrație au determinat cu rea-credință desfacerea

contractului său individual de muncă și de trei ori sancționarea sa cu alte

sancțiuni. A mai arătat că răspunsul primit nu l-a mulțumit, întrucât

procurorul nu a fost obligat să restituie indemnizațiile încasate lunar, atâta

vreme, cât a fost președinte, iar pârâtul, a refuzat să facă cercetări la fața

locului, pentru apărarea ordinii de drept și a drepturilor reclamantului,

căruia i-a adus prejudicii.

Prin precizarea acțiunii,

reclamantul a solicitat anularea răspunsului dat de Parchetul de pe lângă

Curtea Supremă de Justiție, înregistrat sub nr. 3809/2003, răspuns dat ca

urmare a petiției reclamantului, înregistrată sub nr. 3048/C/2002.

Prin sentința nr. 232/F-C

din data de 13 octombrie 2003, Curtea de Apel Pitești, secția comercială și de

contencios administrativ, a respins, ca nefondată, acțiunea reclamantului T.I.

Pentru a hotărî astfel, a

reținut, în esență, că actul atacat, respectiv adresa nr. 3809 din 14 iulie

2003, nu este un act administrativ de autoritate, în contextul dispozițiilor

art. 1 din Legea nr. 29/1990.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs, T.I., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie,

invocând prevederile art. 304 pct. 3, 7, 8 și 9 și art. 304

1

C.

proc. civ.

În motivare, a susținut că

instanța de fond, cu toate că se declară necompetentă de a controla actul dedus

judecății, nu a arătat care este instituția în drept să judece cererea

formulată.

A mai susținut că instanța

de fond a aplicat greșit legea, în sensul că un răspuns al unei autorități

publice administrative sau instituție a statului face parte din categoria

actelor administrative, în condițiile în care autoritatea respectivă avea

obligația, potrivit O.G. nr. 27/2002, de a cerceta aspectele sesizate și de a

răspunde numai în urma cercetărilor efectuate.

Recursul este nefondat.

Cât privește primul motiv de

recurs, în sensul că hotărârea atacată este criticabilă, datorită faptului că,

deși instanța de fond a constatat că actul dedus judecății nu este de

competența contenciosului administrativ, totuși instanța s-a învestit în

soluționarea cauzei, Înalta Curte constată că, în fapt, instanța de fond a

reținut că actul atacat prin cererea de chemare în judecată nu este un act

administrativ de autoritate, întrucât nu este emis de către o autoritate sau

instituție publică, în mod unilateral, în baza și în vederea executării legii.

Or, prin actul atacat

respectiv, adresa nr. 3809/2003, s-a răspuns la un memoriu formulat de către

recurent, răspuns care nu este în măsură să nască, modifice sau să stingă vreun

raport juridic.

Înalta Curte mai reține că

nici dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., invocate în motivare,

nu pot fi aplicabile în speța de față, constatând că instanța de fond în mod

corect a calificat actul supus controlului judiciar, ca nefiind un act

administrativ de autoritate, raportat la dispozițiile art. 1 din Legea nr.

29/1990, nefăcându-se dovada unui drept recunoscut și vătămat prin actul emis

de autoritatea administrativă.

Totodată, în mod corect

instanța de fond a respins acordarea daunelor morale și materiale solicitate,

având în vedere faptul că pentru acordarea acestora, recurentul nu a dovedit

existența unui prejudiciu, ca fiind rezultatul negativ al încălcării ilicite a

unui drept subiectiv, neputând vorbi în această situație, de o justă și

integrală reparație, ca urmare a unor daune morale sau materiale existente.

Pentru ca prejudiciul pretins

să fie susceptibil de reparare, se cer a fi întrunite următoarele condiții: să

fie cert și să nu fi fost reparat încă.

Caracterul cert al

prejudiciului nu a fost dovedit nici sub aspectul că acesta trebuia să fie

sigur atât în privința existenței, cât și în privința posibilității de

evaluare.

Pentru considerentele

arătate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat și în temeiul art. 312

alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., urmează să îl respingă ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de T.I. împotriva sentinței nr. 232/F-C din 13 octombrie 2003, a Curții de Apel

Pitești, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 20 mai 2005.