ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3183/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 11 martie 2003, la Curtea de Apel Pitești, reclamantul T.I. a chemat în judecată pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, pentru ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâtului, la plata de daune morale și materiale, atât pentru întârzierea, cât și conținutul răspunsului nr. 3809 din 14 iulie 2003, ce i s-a dat la petiția nr. 3048/C/2002. În motivare, reclamantul a arătat că, prin petiția menționată, a solicitat pârâtului, următoarele: 1). să se verifice că un procuror ocupă, cu încălcarea legii, funcția de președinte al Uniunii Județene C.A.R.

Argeș; 2). că reclamantul a fost schimbat din funcția de secretar, în urma unor erori judiciare, tocmai datorită prezenței unui procuror în conducerea uniunii respective; 3). faptul că unii membrii ai consiliului de administrație au determinat cu rea-credință desfacerea contractului său individual de muncă și de trei ori sancționarea sa cu alte sancțiuni. A mai arătat că răspunsul primit nu l-a mulțumit, întrucât procurorul nu a fost obligat să restituie indemnizațiile încasate lunar, atâta vreme, cât a fost președinte, iar pârâtul, a refuzat să facă cercetări la fața locului, pentru apărarea ordinii de drept și a drepturilor reclamantului, căruia i-a adus prejudicii. Prin precizarea acțiunii, reclamantul a solicitat anularea răspunsului dat de Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, înregistrat sub nr. 3809/2003, răspuns dat ca urmare a petiției reclamantului, înregistrată sub nr. 3048/C/2002.

Prin sentința nr. 232/F-C din data de 13 octombrie 2003, Curtea de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ, a respins, ca nefondată, acțiunea reclamantului T.I. Pentru a hotărî astfel, a reținut, în esență, că actul atacat, respectiv adresa nr. 3809 din 14 iulie 2003, nu este un act administrativ de autoritate, în contextul dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 29/1990. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, T.I., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, invocând prevederile art. 304 pct. 3, 7, 8 și 9 și art. 304 1 C. proc. civ. În motivare, a susținut că instanța de fond, cu toate că se declară necompetentă de a controla actul dedus judecății, nu a arătat care este instituția în drept să judece cererea formulată.

A mai susținut că instanța de fond a aplicat greșit legea, în sensul că un răspuns al unei autorități publice administrative sau instituție a statului face parte din categoria actelor administrative, în condițiile în care autoritatea respectivă avea obligația, potrivit O.G. nr. 27/2002, de a cerceta aspectele sesizate și de a răspunde numai în urma cercetărilor efectuate. Recursul este nefondat. Cât privește primul motiv de recurs, în sensul că hotărârea atacată este criticabilă, datorită faptului că, deși instanța de fond a constatat că actul dedus judecății nu este de competența contenciosului administrativ, totuși instanța s-a învestit în soluționarea cauzei, Înalta Curte constată că, în fapt, instanța de fond a reținut că actul atacat prin cererea de chemare în judecată nu este un act administrativ de autoritate, întrucât nu este emis de către o autoritate sau instituție publică, în mod unilateral, în baza și în vederea executării legii.

Or, prin actul atacat respectiv, adresa nr. 3809/2003, s-a răspuns la un memoriu formulat de către recurent, răspuns care nu este în măsură să nască, modifice sau să stingă vreun raport juridic. Înalta Curte mai reține că nici dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., invocate în motivare, nu pot fi aplicabile în speța de față, constatând că instanța de fond în mod corect a calificat actul supus controlului judiciar, ca nefiind un act administrativ de autoritate, raportat la dispozițiile art. 1 din Legea nr. 29/1990, nefăcându-se dovada unui drept recunoscut și vătămat prin actul emis de autoritatea administrativă.

Totodată, în mod corect instanța de fond a respins acordarea daunelor morale și materiale solicitate, având în vedere faptul că pentru acordarea acestora, recurentul nu a dovedit existența unui prejudiciu, ca fiind rezultatul negativ al încălcării ilicite a unui drept subiectiv, neputând vorbi în această situație, de o justă și integrală reparație, ca urmare a unor daune morale sau materiale existente. Pentru ca prejudiciul pretins să fie susceptibil de reparare, se cer a fi întrunite următoarele condiții: să fie cert și să nu fi fost reparat încă. Caracterul cert al prejudiciului nu a fost dovedit nici sub aspectul că acesta trebuia să fie sigur atât în privința existenței, cât și în privința posibilității de evaluare.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat și în temeiul art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., urmează să îl respingă ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de T.I. împotriva sentinței nr. 232/F-C din 13 octombrie 2003, a Curții de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 mai 2005.