ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4180/2005

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 21 din 16

martie 2005, Curtea de Apel Oradea, secția penală, a respins plângerea

formulată de petiționarul M.V. împotriva rezoluției din 30 iunie 2004 (pct. 2

din dispozitivul rezoluției) dată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, în dosarul nr.

820/P/2003.

Pentru a se pronunța astfel,

instanța de fond a reținut următoarele:

Prin plângerea înregistrează la 9

decembrie 2004, petiționarul M.V. a solicitat desființarea rezoluției din 30

iunie 2004 dată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în

dosarul nr. 820/P/2003, și a se dispune, în baza art. 288 alin. (6) C. proc.

pen., raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., neînceperea

urmăririi penale față de el, pentru săvârșirea, în calitatea sa de judecător, a

infracțiunii de favorizare a infractorului, prevăzută de art. 264 C. pen.,

deoarece fapta nu există.

În motivarea plângerii se arată că,

în cursul anului 2004, a aflat, prin intermediul unui terț, că în dosarul nr. 820/P/2003

al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție s-a dispus, prin

rezoluția din 30 iunie 2004, neînceperea urmăririi penale față de el pentru

săvârșirea infracțiunii de favorizare a infractorului.

Deși s-a adresat, printr-o cerere,

în data de 19 octombrie 2004, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție această instituție nu i-a comunicat copia rezoluției, considerente

față de care, în data de 10 noiembrie 2004, a formulat o plângere împotriva

actelor procurorului, pe care a adresat-o șefului secției de urmărire penală și

criminalistică. Cum nici această plângere nu a fost soluționată, s-a adresat

instanței de judecată.

În notele scrise depuse în 15

februarie 2005, petentul a precizat că împotriva sa nu s-a început urmărirea

penală în dosarul nr. 820/P/2003 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție, că deși s-au efectuat doar acte premergătoare, s-au emis

totuși acte procesual penale, fără ca procesul penal să fie început, condiții

în care rezoluțiile emise de procuror, de conexare, de disjungere, de declinare

de competență, de audiere de martori, de solicitare scrisă de acte, sunt lovite

de nulitate, nulitate a cărei constatare a solicitat-o.

A mai susținut petentul că, între

volumele dosarului 820/P/2003 se găsesc patru volume ale aceluiași parchet,

deși nu există nici o conexitate și indivizibilitate între cauzele reunite, care

sunt distincte și privesc persoane diferite și perioade de timp diferite, fără

nici o legătură cauzală între ele.

Cum, în dosarul nr. 820/P/2003 a

fost cercetat pentru comiterea infracțiunii de favorizare a infractorului,

prevăzută de art. 264 C. pen., a solicitat să se dispună disjungerea cauzei și

judecarea cauzei doar în ceea ce-l privește.

De asemenea, a cerut să se lămurească

pe ce temei de drept parchetul a înștiințat despre situația sa juridică un

terț, câtă vreme lui nu i s-a făcut nici o comunicare.

Față de toate cele de mai sus a

solicitat să se mai constate că i-au fost încălcate dreptul la imagine,

prezumția de nevinovăție, dreptul la apărare, cât și dreptul la un proces

echitabil.

A mai solicitat, în temeiul

dispozițiilor art. 8 alin. (1) din C.E.A.D.O.L.F., să se lămurească, în

contradictoriu cu organul de urmărire penală, respectiv parchetul, condițiile

de fapt și de drept în care s-a dispus, în dosarul nr. 25/P/2002 al Parchetului

de pe lângă Curtea de Apel Oradea, înregistrarea convorbirilor sale telefonice,

întrucât la data înregistrării era judecător, condiții în care era necesar

avizul Ministerului Justiției, care nu s-a cerut. Mai mult, numărul de telefon

094/521250 nu îi aparținea, fiind numărul de telefon al unui terț.

Examinând plângerea formulată pe

baza actelor și lucrărilor dosarului, ale dosarelor nr. 820/P/2003 și nr. 444/P/2002

ale Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, s-au constat

următoarele:

Prin rezoluția din 30 iunie 2004,

dată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de

urmărire penală și criminalistică, în dosarul nr. 820/P/2003, s-a dispus, la pct.

2, în baza art. 228 alin. (6), raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc.

pen., neînceperea urmăririi penale, printre alții, și față de judecătorul M.V.,

sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzută de art. 264 C. pen. (pct. 3).

În considerentele rezoluției s-a

reținut, cu privire la soluția de mai sus că, în cauză, s-au efectuat cereri cu

privire la sesizarea Ministerului Justiției în sensul că judecătorii M.V. și P.A.

au împiedicat, în luna octombrie 2001, trimiterea la organele de poliție a mandatelor

de executare a pedepsei închisorii, pentru trei condamnați, cu scopul de a le

oferi acestora timpul necesar pentru obținerea de acte medicale false în

vederea promovării unei contestații în anulare.

S-a mai reținut că această sesizare

a fost disjunsă din dosarul nr. 820/P/2003 și conexată la dosarul nr. 411/P/2003

al P.N.A., secția de combatere a corupției, în care continuă cercetările.

În motivarea rezoluție s-a arătat

că, judecătorii inspectori ai Ministerului Justiției, în urma verificărilor

efectuate au întocmit o notă-sinteză, în concluziile căreia au reținut că la

unele instanțe, în momentul înregistrării cererii de amânare a executării

pedepsei, acest lucru se comunică organelor de poliție, care nu mai execută

mandatul. În aceeași notă s-a reținut că dispozițiile care constituie cadrul

legal pentru amânarea executării pedepsei nu sunt suficient de complete, de

precise și că, de lege ferenda, s-ar impune completarea art. 454 alin. (2) C.

proc. pen., în sensul că, mandatul de executare să fie păstrat în evidență până

la data expirării amânării pedepsei și introducerea art. 454

1

C.

proc. pen., care să prevadă că președintele instanței, primind cererea, să

poată dispune temporar amânarea executării pedepsei până la soluționarea

acesteia.

Petentul a formulat și adresat

procurorului șef secție al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, în data de 10 noiembrie 2004, o plângere împotriva acestei rezoluții,

prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale, sub aspectul săvârșirii

infracțiunii prevăzute de art. 264 C. pen.

Potrivit dispozițiilor art. 228 alin.

(8) C. proc. pen., împotriva acestei rezoluții se poate face plângere la instanța

de judecată, potrivit art. 278

1

C. proc. pen., iar potrivit art. 278

alin. (1) C. proc. pen., după respingerea plângerii făcute conform art. 275 –

art. 278 din același cod, împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale

sau a ordonanței ori, după caz, a rezoluției de clasare, de scoatere de sub

urmărirea penală sau de încetare a urmăririi penale dată de procuror, persoana

vătămată poate face plângere, în termen de 20 zile de la data comunicării de

către procuror a modului de rezolvare, sau, în cazul nesoluționării plângerii,

cum este cazul în speță, în termen de 20 de zile de la data expirării primului

termen, la instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece

cauza în primă instanță.

Petentul a formulat plângerea, în

data de 10 noiembrie 2004, așa cum rezultă din copia depusă la dosar.

Față de cele mai sus-arătate, este

evident că rezoluția de neîncepere a urmăririi penale face parte dintre

soluțiile ce pot fi atacate, conform art. 278 C. proc. pen.

Totuși, prin plângerea formulată,

petentul nu atacă soluția de neîncepere a urmăririi penale, ci temeiul acestei

măsuri, solicitând schimbarea temeiului, din art. 228 alin. (6), raportat la art.

10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., în art. 228 alin. (6), raportat la art. 10 alin.

(1) lit. a) C. proc. pen., urmărind astfel stabilirea nevinovăției sale, iar nu

imposibilitatea continuării urmăririi dintr-o cauză prevăzută de lege.

Or, pe calea aleasă, aceea a

plângerii împotriva actelor procurorului, chiar și în situația în care susținerile

sale ar fi fondate, rezolvarea acestui aspect nu este posibilă, o soluție prin

care să se confirme nevinovăția sa, putând fi obținută numai în situația în

care s-ar fi început urmărirea penală și s-ar fi cerut continuarea ei, conform

dispozițiilor art. 13 C. proc. pen., dispoziții care însă presupun explicit existența

urmăririi penale, a învinuitului sau inculpatului în cauză, situație care nu se

regăsește în speță.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs petiționarul M.V., fără a-l motiva.

Verificând hotărârea atacată pe baza

lucrărilor și materialului din dosarul cauzei și a înscrisurilor noi,

prezentate, la instanță de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, în această fază procesuală, Înalta Curte constată următoarele:

Prin rezoluția din 30 iunie 2004

dată în dosarul nr. 820/P/2003, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație

și Justiție a dispus, printre altele, neînceperea urmăririi penale, în baza art.

228 alin. (6) C. proc. pen., raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc.

pen., față de judecătorii P.A. și M.V. sub aspectul săvârșirii infracțiunii

prevăzute de art. 264 C. pen.

Împotriva acestei rezoluții, în baza

art. 278 C. proc. pen., și apoi a dispozițiilor art. 278

1

C. proc.

pen., petiționarul M.V. a formulat plângeri, acțiuni ce s-au finalizat prin

sentința penală nr. 21 din 16 martie 2005 a Curții de Apel Oradea.

În faza recursului, Parchetul de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție depune la dosarul cauzei două acte,

respectiv o adresă și o notă, prin care se comunică instanței faptul că din

eroare a fost menționat în dispozitivul rezoluției atacate numele judecătorului

M.V., în fapt, judecătorul pentru care s-a dispus neînceperea urmăririi penale

fiind M.T.

În urma acestei precizări, Înalta

Curte constată că rezoluția din 30 iunie 2004 nu-l mai vizează pe recurentul

petiționar și ca atare, în baza dispozițiilor art. 385

15

alin. (1) pct.

1 lit. b) C. proc. pen., va fi respins, ca nefondat, recursul declarat.

În baza dispozițiilor art. 192 alin.

(2) C. proc. pen., va obligat recurentul petiționar la plata cheltuielilor

judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de petiționarul M.V. împotriva sentinței penale nr. 21 din 16 martie

2005 a Curții de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori.

Obligă recurentul petiționar la

plata cheltuielilor judiciare către stat, în sumă de 600.000 lei (60 lei noi).

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 7

iulie 2005.