ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 4180/2005

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 21 din 16 martie 2005, Curtea de Apel Oradea, secția penală, a respins plângerea formulată de petiționarul M.V. împotriva rezoluției din 30 iunie 2004 (pct. 2 din dispozitivul rezoluției) dată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, în dosarul nr. 820/P/2003. Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut următoarele: Prin plângerea înregistrează la 9 decembrie 2004, petiționarul M.V. a solicitat desființarea rezoluției din 30 iunie 2004 dată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul nr. 820/P/2003, și a se dispune, în baza art. 288 alin. (6) C. proc.

pen., raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale față de el, pentru săvârșirea, în calitatea sa de judecător, a infracțiunii de favorizare a infractorului, prevăzută de art. 264 C. pen., deoarece fapta nu există. În motivarea plângerii se arată că, în cursul anului 2004, a aflat, prin intermediul unui terț, că în dosarul nr. 820/P/2003 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție s-a dispus, prin rezoluția din 30 iunie 2004, neînceperea urmăririi penale față de el pentru săvârșirea infracțiunii de favorizare a infractorului. Deși s-a adresat, printr-o cerere, în data de 19 octombrie 2004, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție această instituție nu i-a comunicat copia rezoluției, considerente față de care, în data de 10 noiembrie 2004, a formulat o plângere împotriva actelor procurorului, pe care a adresat-o șefului secției de urmărire penală și criminalistică.

Cum nici această plângere nu a fost soluționată, s-a adresat instanței de judecată. În notele scrise depuse în 15 februarie 2005, petentul a precizat că împotriva sa nu s-a început urmărirea penală în dosarul nr. 820/P/2003 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, că deși s-au efectuat doar acte premergătoare, s-au emis totuși acte procesual penale, fără ca procesul penal să fie început, condiții în care rezoluțiile emise de procuror, de conexare, de disjungere, de declinare de competență, de audiere de martori, de solicitare scrisă de acte, sunt lovite de nulitate, nulitate a cărei constatare a solicitat-o. A mai susținut petentul că, între volumele dosarului 820/P/2003 se găsesc patru volume ale aceluiași parchet, deși nu există nici o conexitate și indivizibilitate între cauzele reunite, care sunt distincte și privesc persoane diferite și perioade de timp diferite, fără nici o legătură cauzală între ele.

Cum, în dosarul nr. 820/P/2003 a fost cercetat pentru comiterea infracțiunii de favorizare a infractorului, prevăzută de art. 264 C. pen., a solicitat să se dispună disjungerea cauzei și judecarea cauzei doar în ceea ce-l privește. De asemenea, a cerut să se lămurească pe ce temei de drept parchetul a înștiințat despre situația sa juridică un terț, câtă vreme lui nu i s-a făcut nici o comunicare. Față de toate cele de mai sus a solicitat să se mai constate că i-au fost încălcate dreptul la imagine, prezumția de nevinovăție, dreptul la apărare, cât și dreptul la un proces echitabil.

A mai solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 8 alin. (1) din C.E.A.D.O.L.F., să se lămurească, în contradictoriu cu organul de urmărire penală, respectiv parchetul, condițiile de fapt și de drept în care s-a dispus, în dosarul nr. 25/P/2002 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea, înregistrarea convorbirilor sale telefonice, întrucât la data înregistrării era judecător, condiții în care era necesar avizul Ministerului Justiției, care nu s-a cerut. Mai mult, numărul de telefon 094/521250 nu îi aparținea, fiind numărul de telefon al unui terț.

Examinând plângerea formulată pe baza actelor și lucrărilor dosarului, ale dosarelor nr. 820/P/2003 și nr. 444/P/2002 ale Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, s-au constat următoarele: Prin rezoluția din 30 iunie 2004, dată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, în dosarul nr. 820/P/2003, s-a dispus, la pct. 2, în baza art. 228 alin. (6), raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., neînceperea urmăririi penale, printre alții, și față de judecătorul M.V., sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzută de art. 264 C. pen. (pct. 3). În considerentele rezoluției s-a reținut, cu privire la soluția de mai sus că, în cauză, s-au efectuat cereri cu privire la sesizarea Ministerului Justiției în sensul că judecătorii M.V.

și P.A. au împiedicat, în luna octombrie 2001, trimiterea la organele de poliție a mandatelor de executare a pedepsei închisorii, pentru trei condamnați, cu scopul de a le oferi acestora timpul necesar pentru obținerea de acte medicale false în vederea promovării unei contestații în anulare. S-a mai reținut că această sesizare a fost disjunsă din dosarul nr. 820/P/2003 și conexată la dosarul nr. 411/P/2003 al P.N.A., secția de combatere a corupției, în care continuă cercetările. În motivarea rezoluție s-a arătat că, judecătorii inspectori ai Ministerului Justiției, în urma verificărilor efectuate au întocmit o notă-sinteză, în concluziile căreia au reținut că la unele instanțe, în momentul înregistrării cererii de amânare a executării pedepsei, acest lucru se comunică organelor de poliție, care nu mai execută mandatul.

În aceeași notă s-a reținut că dispozițiile care constituie cadrul legal pentru amânarea executării pedepsei nu sunt suficient de complete, de precise și că, de lege ferenda, s-ar impune completarea art. 454 alin. (2) C. proc. pen., în sensul că, mandatul de executare să fie păstrat în evidență până la data expirării amânării pedepsei și introducerea art. 454 1 C. proc. pen., care să prevadă că președintele instanței, primind cererea, să poată dispune temporar amânarea executării pedepsei până la soluționarea acesteia. Petentul a formulat și adresat procurorului șef secție al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în data de 10 noiembrie 2004, o plângere împotriva acestei rezoluții, prin care s-a dispus neînceperea urmăririi penale, sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 264 C. pen.

Potrivit dispozițiilor art. 228 alin. (8) C. proc. pen., împotriva acestei rezoluții se poate face plângere la instanța de judecată, potrivit art. 278 1 C. proc. pen., iar potrivit art. 278 alin. (1) C. proc. pen., după respingerea plângerii făcute conform art. 275 – art. 278 din același cod, împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale sau a ordonanței ori, după caz, a rezoluției de clasare, de scoatere de sub urmărirea penală sau de încetare a urmăririi penale dată de procuror, persoana vătămată poate face plângere, în termen de 20 zile de la data comunicării de către procuror a modului de rezolvare, sau, în cazul nesoluționării plângerii, cum este cazul în speță, în termen de 20 de zile de la data expirării primului termen, la instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță.

Petentul a formulat plângerea, în data de 10 noiembrie 2004, așa cum rezultă din copia depusă la dosar. Față de cele mai sus-arătate, este evident că rezoluția de neîncepere a urmăririi penale face parte dintre soluțiile ce pot fi atacate, conform art. 278 C. proc. pen. Totuși, prin plângerea formulată, petentul nu atacă soluția de neîncepere a urmăririi penale, ci temeiul acestei măsuri, solicitând schimbarea temeiului, din art. 228 alin. (6), raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., în art. 228 alin. (6), raportat la art. 10 alin. (1) lit. a) C. proc. pen., urmărind astfel stabilirea nevinovăției sale, iar nu imposibilitatea continuării urmăririi dintr-o cauză prevăzută de lege.

Or, pe calea aleasă, aceea a plângerii împotriva actelor procurorului, chiar și în situația în care susținerile sale ar fi fondate, rezolvarea acestui aspect nu este posibilă, o soluție prin care să se confirme nevinovăția sa, putând fi obținută numai în situația în care s-ar fi început urmărirea penală și s-ar fi cerut continuarea ei, conform dispozițiilor art. 13 C. proc. pen., dispoziții care însă presupun explicit existența urmăririi penale, a învinuitului sau inculpatului în cauză, situație care nu se regăsește în speță. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs petiționarul M.V., fără a-l motiva.

Verificând hotărârea atacată pe baza lucrărilor și materialului din dosarul cauzei și a înscrisurilor noi, prezentate, la instanță de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în această fază procesuală, Înalta Curte constată următoarele: Prin rezoluția din 30 iunie 2004 dată în dosarul nr. 820/P/2003, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a dispus, printre altele, neînceperea urmăririi penale, în baza art. 228 alin. (6) C. proc. pen., raportat la art. 10 alin. (1) lit. d) C. proc. pen., față de judecătorii P.A. și M.V. sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 264 C. pen. Împotriva acestei rezoluții, în baza art. 278 C. proc. pen., și apoi a dispozițiilor art. 278 1 C. proc.

pen., petiționarul M.V. a formulat plângeri, acțiuni ce s-au finalizat prin sentința penală nr. 21 din 16 martie 2005 a Curții de Apel Oradea. În faza recursului, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție depune la dosarul cauzei două acte, respectiv o adresă și o notă, prin care se comunică instanței faptul că din eroare a fost menționat în dispozitivul rezoluției atacate numele judecătorului M.V., în fapt, judecătorul pentru care s-a dispus neînceperea urmăririi penale fiind M.T. În urma acestei precizări, Înalta Curte constată că rezoluția din 30 iunie 2004 nu-l mai vizează pe recurentul petiționar și ca atare, în baza dispozițiilor art. 385 15 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc.

pen., va fi respins, ca nefondat, recursul declarat. În baza dispozițiilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obligat recurentul petiționar la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petiționarul M.V. împotriva sentinței penale nr. 21 din 16 martie 2005 a Curții de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori. Obligă recurentul petiționar la plata cheltuielilor judiciare către stat, în sumă de 600.000 lei (60 lei noi). Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 7 iulie 2005.