ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3658/2006

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 2025 din 22 martie 2004, pronunțată de Judecătoria sectorului 1 București s-a respins ca inadmisibilă cererea principală formulată de reclamanta C.N.C.L. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București prin Primarul General, fiind respinsă ca rămasă fără obiect cererea de chemare în garanție formulată în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice. Împotriva sentinței menționate a declarat apel reclamanta, apel ce a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 2026 din 19 octombrie 2004 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. Împotriva deciziei menționate a declarat recurs reclamanta, recurs înregistrat inițial pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, sub nr. 2251/2005.

Înalta Curte de Casație și Justiție a înaintat dosarul prin adresă, conform dispozițiilor art. II alin. (1)-(4) din Legea nr. 219 din 6 iulie 2005 pentru aprobarea O.U.G. nr. 138/2000 pentru notificarea și completarea Codului de procedură civilă, Curții de Apel București unde dosarul a fost înregistrat pe rolul secției a VII-a civile și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, sub nr. 2912/civ/2005. Prin decizia civilă nr. 2564/R din 4 noiembrie 2005, această instanță a admis excepția necompetenței materiale, invocată de recurenta reclamantă și a declinat competența soluționării cauzei în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, reținând că, potrivit dispozițiilor art. 4 pct. 1 C. proc.

civ., judecarea recursului declarat împotriva unei hotărâri pronunțate de curtea de apel, este de competența instanței supreme. Urmare a declinării, cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate inetelctuală, sub nr. 13193/2005, la termenul din 7 aprilie 2006 fiind pusă în discuție necompetența materială în soluționarea recursului în raport de modificările procedurale intervenite prin Legea nr. 219/2005.

Examinând pricina sub aspectul competenței de soluționare, Curtea reține următoarele: Anterior intrării în vigoare a Legii nr. 219/2005, potrivit normelor de competență conținute de Codul de procedură civilă, apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii în primă instanță, cu excepția celor date în competența tribunalelor prin art. 2 pct. 2, se judecau de curțile de apel [art. 3 pct. 2 și art. 282 alin.(1)] iar recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel se judecau de Înalta Curte de Casație și Justiție, art. 4 pct. 1 și art 299 alin. (1) și (2). În raport cu aceste dispoziții legale recursul din cauza de față a fost înaintat inițial în mod corect instanței supreme.

Legea nr. 219/2005, intrată în vigoare în timp ce recursul se afla pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, a modificat dispozițiile din Codul de procedură civilă referitoare la competența materială a instanțelor judecătorești, reinstituind principiul proximității în soluționarea căilor de atac, în sensul că judecarea apelului și a recursului este de competența instanței imediat superioare celei care a pronunțat hotărârea supusă controlului judiciar. Astfel, în cazul hotărârilor pronunțate de judecătorii în primă instanță și care sunt supuse apelului, (cum este cazul în speță), tribunalele sunt instanțe de apel, iar hotărârile acestora sunt supuse recursului la curțile de apel.

Dispozițiile modificatoare menționate sunt de imediată aplicare conform art. II alin. (1) din Legea nr. 219/2005, care prevede că „procesele în curs de judecată în primă instanță la data schimbării competenței instanțelor legal învestite, precum și căile de atac se judecă de instanțele competente, potrivit legii”. Ca măsură tranzitorie, Legea nr. 219/2005 a dispus, în mod expres, prin alin. (3) și (4) ale art. II că „recursurile aflate pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data intrării în vigoare a prezentei legi și care, potrivit prezentei legi, sunt de competența curților de apel, se trimit la curțile de apel”, iar trimiterea dosarelor se face, pe cale administrativă către instanțele devenite competente să le judece.

Față de dinamica legislativă în materie, se va aprecia că, în speță, competența soluționării recursului revine Curții de Apel București. În consecință, urmează ca, în temeiul art. 158 C. proc. civ., să se decline competența în favoarea Curții de Apel București, cu particularitatea că prezenta hotărâre constituie, în același timp și regulator de competență, fiind astfel obligatorie pentru Curtea de Apel București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Declină competența de soluționare a recursului declarat de reclamanta C.N.M.C. împotriva deciziei nr. 2026 din 19 octombrie 2004 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, în favoarea Curții de Apel București. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 aprilie 2006.