ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3658/2006

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 2025 din 22 martie 2004, pronunțată

de Judecătoria sectorului 1 București s-a respins ca inadmisibilă cererea

principală formulată de reclamanta C.N.C.L. în contradictoriu cu pârâtul

Municipiul București prin Primarul General, fiind respinsă ca rămasă fără

obiect cererea de chemare în garanție formulată în contradictoriu cu Statul

Român prin Ministerul Finanțelor Publice.

Împotriva sentinței menționate a

declarat apel reclamanta, apel ce a fost respins ca nefondat prin decizia

civilă nr. 2026 din 19 octombrie 2004 pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a IV-a civilă.

Împotriva deciziei menționate a

declarat recurs reclamanta, recurs înregistrat inițial pe rolul Înaltei Curți

de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, sub nr.

2251/2005.

Înalta Curte de Casație și Justiție

a înaintat dosarul prin adresă, conform dispozițiilor art. II alin. (1)-(4) din

Legea nr. 219 din 6 iulie 2005 pentru aprobarea O.U.G. nr. 138/2000 pentru notificarea

și completarea Codului de procedură civilă, Curții de Apel București unde

dosarul a fost înregistrat pe rolul secției a VII-a civile și pentru cauze

privind conflicte de muncă și asigurări sociale, sub nr. 2912/civ/2005.

Prin decizia civilă nr. 2564/R din 4

noiembrie 2005, această instanță a admis excepția necompetenței materiale,

invocată de recurenta reclamantă și a declinat competența soluționării cauzei

în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, reținând că, potrivit

dispozițiilor art. 4 pct. 1 C. proc. civ., judecarea recursului declarat

împotriva unei hotărâri pronunțate de curtea de apel, este de competența

instanței supreme.

Urmare a declinării, cauza a fost

înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de

proprietate inetelctuală, sub nr. 13193/2005, la termenul din 7 aprilie 2006

fiind pusă în discuție necompetența materială în soluționarea recursului în

raport de modificările procedurale intervenite prin Legea nr. 219/2005.

Examinând pricina sub aspectul

competenței de soluționare, Curtea reține următoarele:

Anterior intrării în vigoare a Legii

nr. 219/2005, potrivit normelor de competență conținute de Codul de procedură

civilă, apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii în

primă instanță, cu excepția celor date în competența tribunalelor prin art. 2

pct. 2, se judecau de curțile de apel [art. 3 pct. 2 și art. 282 alin.(1)] iar

recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel se judecau de

Înalta Curte de Casație și Justiție, art. 4 pct. 1 și art 299 alin. (1) și (2).

În raport cu aceste dispoziții

legale recursul din cauza de față a fost înaintat inițial în mod corect

instanței supreme.

Legea nr. 219/2005, intrată în

vigoare în timp ce recursul se afla pe rolul Înaltei Curți de Casație și

Justiție, a modificat dispozițiile din Codul de procedură civilă referitoare la

competența materială a instanțelor judecătorești, reinstituind principiul

proximității în soluționarea căilor de atac, în sensul că judecarea apelului și

a recursului este de competența instanței imediat superioare celei care a

pronunțat hotărârea supusă controlului judiciar.

Astfel, în cazul hotărârilor

pronunțate de judecătorii în primă instanță și care sunt supuse apelului, (cum

este cazul în speță), tribunalele sunt instanțe de apel, iar hotărârile

acestora sunt supuse recursului la curțile de apel.

Dispozițiile modificatoare

menționate sunt de imediată aplicare conform art. II alin. (1) din Legea nr.

219/2005, care prevede că „procesele în curs de judecată în primă instanță la

data schimbării competenței instanțelor legal învestite, precum și căile de

atac se judecă de instanțele competente, potrivit legii”.

Ca măsură tranzitorie, Legea nr.

219/2005 a dispus, în mod expres, prin alin. (3) și (4) ale art. II că

„recursurile aflate pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data

intrării în vigoare a prezentei legi și care, potrivit prezentei legi, sunt de

competența curților de apel, se trimit la curțile de apel”, iar trimiterea

dosarelor se face, pe cale administrativă către instanțele devenite competente

să le judece.

Față de dinamica legislativă în

materie, se va aprecia că, în speță, competența soluționării recursului revine

Curții de Apel București.

În consecință, urmează ca, în

temeiul art. 158 C. proc. civ., să se decline competența în favoarea Curții de

Apel București, cu particularitatea că prezenta hotărâre constituie, în același

timp și regulator de competență, fiind astfel obligatorie pentru Curtea de Apel

București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Declină competența de soluționare a

recursului declarat de reclamanta C.N.M.C. împotriva deciziei nr. 2026 din 19

octombrie 2004 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, în favoarea

Curții de Apel București.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 aprilie 2006.