ÎCCJ, Decizia nr. 323/2005

Asupra recursurilor de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

La data de 12 ianuarie 2004,

petenții M.D., M.A., M.V. și D.B. au formulat plângere penală împotriva

notarului public Ț.G., pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 289

și 246 C. pen., precum și împotriva numitei D.A.R., pentru săvârșirea

infracțiunii prevăzute de art. 292 C. pen.

S-a susținut că certificatele de

moștenitor nr. 91/1995, privind pe defuncta M.F. și nr. 106/1996, privind pe

defunctul A.M., conțineau mențiuni necorespunzătoare realității. Aceste

certificate de moștenitor au fost folosite de D.A.R., pentru a intra în posesia

bunurilor defunctului A.M.

Reținându-se împlinirea termenului

de prescripție a răspunderii penale, prin rezoluția din 23 februarie 2004,

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova a dispus neînceperea urmăririi

penale față de Ț.G. și D.A.R.

Prin rezoluția nr. 226/P/2004 din 21

aprilie 2004, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație, competent în urma

infirmării rezoluției anterioare și declinării competenței, în raport cu

împrejurarea că numita D.A.R. îndeplinea funcția de judecător la Curtea de

Conturi a României, a dispus neînceperea urmăririi penale, în temeiul art. 228,

raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen.

S-a reținut că petenții nu au

calitate de moștenitori, fiind înlăturați de la moștenire de defunctul D.M.,

prin testament, și nu ca urmare a actelor întocmite de notarul public.

Totodată, numita D.A.R. are vocație

succesorală, în raport cu dispozițiile art. 664 C. civ.

Plângerea formulată de petenți

împotriva acestei din urmă rezoluții a fost respinsă, ca neîntemeiată, prin

rezoluția nr. 16393/1581/2004 din 21 iunie 2004, emisă de procurorul șef al

secției de urmărire penală și criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție.

Împotriva soluției de netrimitere în

judecată, confirmată de procurorul ierarhic superior, petenții au formulat

plângere în temeiul art. 278

1

C. proc. pen.

Prin sentința nr. 156 din 2

februarie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a respins

plângerile, ca nefondate, cu motivarea că, în raport cu probatoriul

administrat, în mod corect s-a dispus în sensul neînceperii urmării penale.

Împotriva hotărârii primei instanțe

au declarat recurs, petenții M.V. și D.B., fără a formula critici sau a invoca

vreunul din cazurile de casare prevăzute în art. 385

9

C. proc. pen.

I. Cu privire la recursul declarat

de petenta D.B.

Din actele dosarului rezultă că nemulțumirea petenților

vizează stabilirea vocației succesorale a intimatei D.A.R., prin certificatul

de moștenitor eliberat de intimatul Ț.G., în calitatea sa de notar public

învestit cu o cerere în acest sens.

Prin sentința nr. 353 din 14 mai

2003, între altele, Judecătoria Corabia a respins, ca neîntemeiată, acțiunea

având ca obiect constatarea nulității absolute a certificatului de moștenitor.

Hotărârea primei instanțe este

definitivă, ca urmare a respingerii de către Tribunalul Olt, secția civilă,

prin decizia nr. 1016 din 27 octombrie 2003, a apelului declarat de reclamanți.

Prin urmare, vocația succesorală a

intimatei D.A.R. a fost confirmată pe cale judecătorească.

Totodată, pe aceeași cale, s-a

stabilit că petenții nu au drepturi succesorale, ca urmare a îndepărtării

acestora de la moștenire, prin testamentul olograf lăsat de defunctul A.M.

Ca atare, în mod întemeiat,

corespunzător probatoriului administrat în cauză, organul de urmărire penală a

statuat cu privire la incidența în cauză a impedimentului prevăzut de art. 10

lit. a) C. proc. pen. și, în consecință, a dispus în sensul neînceperii

urmăririi penale, cu privire la intimații D.A.R. și Ț.G.

Formulând plângere, în temeiul art.

278

1

C. proc. pen., împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi

penale, confirmată de procurorul ierarhic superior, petenții nu au administrat

probe în raport cu care să se poată stabili o altă situație de fapt.

Așa fiind, soluția primei instanțe,

atacată cu recurs de petenți, se constată a fi temeinică și legală, nesupusă

nici unuia din cazurile de casare prevăzute în art. 385

9

C. proc.

pen.

Pe de altă parte, așa cum în mod

întemeiat a reținut organul de urmărire penală, nemulțumirea petenților

privește soluția dată în cauză civilă privindu-i pe aceștia și vizează

declanșarea controlului judiciar al hotărârilor judecătorești menționate, pe

alte căi decât cele prevăzute de legea procesual-civilă.

Or, plângerea prevăzută de art. 278

1

C. proc. pen., având între altele rolul unei căi de atac, are ca finalitate

controlul judecătoresc al soluției de netrimitere în judecată.

Acest control privește exclusiv

temeinicia și legalitatea rezoluției de neîncepere a urmăririi penale,

confirmată în condițiile art. 278 C. proc. pen., în raport cu cercetările

efectuate în cauză, respectiv îndeplinirea actelor premergătoare sau de

urmărire penală, după caz, în condițiile determinate riguros de legea

procesual-penală.

Drept urmare, instanța penală

sesizată cu plângere nu are temei legal pentru a se pronunța ca instanță de

control judiciar în cauza civilă la soluționarea căreia, într-un proces civil,

s-a pronunțat o soluție ce nu dă satisfacție petenților.

Rezultă, așadar, că lipsește plângerii

prevăzute de art. 278

1

C. proc. pen., aptitudinea declanșării unui

control judiciar, în sensul vizat de petenta D.B., al complinirii căilor de

atac legal prevăzute și reformarea hotărârilor pronunțate în cauză civilă, pe

această cale mijlocită.

Cu alte cuvinte, pretinsele erori

jurisdicționale și de procedură ce, eventual, ar fi vizate de petentă nu pot fi

examinate, contrar legalității căilor de atac, pe această cale.

Este de reținut că sistemul

procesului civil sau penal, după caz, același pentru persoane aflate în

situații identice, determinat prin norme imperative și având ca finalitate

intrarea în puterea lucrului judecat, numai a hotărârilor corespunzătoare

adevărului și legii, este de natură a asigura respectarea drepturilor și

intereselor legitime ale părților, egalitatea acestora în fața legii și

tratamentul juridic nediscriminatoriu pentru toți participanții.

Totodată, determinarea riguroasă a

procedurilor jurisdicționale, prin legea procesual-civilă și, respectiv, legea

procesual-penală, este de natură a răspunde exigențelor noii perspective asupra

protecției judiciare a drepturilor subiective, determinată de dispozițiilor

art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților

fundamentale.

Prin urmare, examinarea legalității

și temeiniciei soluției pronunțate în cauza civilă, în sensul vizat de petentă,

ar reprezenta o încălcare a principiilor fundamentale menționate și, totodată,

nu ar satisface cerința previzibilității statuată în jurisprudența constantă în

acest sens a Curții Europene a Drepturilor Omului, ceea ce apare ca o soluție

inadmisibilă în ordinea de drept.

În fine, nepropunând și, ca atare,

neadministrându-se probe noi care să releve o altă situație de fapt și

vinovăția intimaților, instanța de fond a respins legal plângerea cu care a

fost sesizată în condițiile art. 278

1

C. proc. pen.

Nici în această etapă procesuală nu

au apărut elemente noi, neavute în vedere de organul de urmărire penală și

instanța de fond, care să ducă la concluzia existenței faptelor reclamate de

petenți, așa încât simplele afirmații, în sensul întrunirii elementelor

constitutive ale acestor infracțiuni, nesusținute fiind de materialul probator

administrat, nu au aptitudinea de a duce la casarea sentinței atacate și

pronunțarea altei soluții.

În consecință, pentru considerentele

ce preced, conform art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea

va respinge, ca nefondat, recursul declarat de petenta D.B.

II. Cu privire la recursul declarat

de petenta M.V.

În raport cu dispozițiile art. 1 C. proc.

pen., cu referire la art. 1 C. pen., procesul penal poate fi privit ca un

mijloc de apărare, concomitent, a societății și a membrilor ce o compun, ca

titulari de drepturi și obligații legal stabilite.

Activitatea de judecată, finalizată

prin pronunțarea unei hotărâri definitive, este strict reglementată prin Codul

de procedură penală, lege procesuală cu un pregnant caracter formalist,

indispensabil asigurării judecării corecte și garantării egale a drepturilor

procesuale.

Ilustrând acest formalism, între altele, vizând

concomitent dinamizarea procesului penal și sancționarea conduitei procesuale

neconforme, prin art. 185 C. proc. pen., legiuitorul a stabilit următoarele:

„când pentru exercitarea unui drept procesual, legea prevede un anumit termen,

nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercițiul dreptului și nulitatea

actului făcut peste termen”.

Așadar, potrivit formalismului legii procesual-penale, având

caracter de garanție egală pentru toate părțile interesate, în sensul

dispozițiilor art. 21 din Constituția României, revizuită, cu referire la art.

16 din legea fundamentală și ca rațiune, satisfacerea imperativului

disciplinării activității procesuale, prin stabilirea unor termene peremptorii,

vizând durata rezonabilă de soluționare definitivă a cauzei penale, conform

dispozițiilor art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a

libertăților fundamentale, prin textul menționat a fost impusă obligația

îndeplinirii în termen a actelor de procedură, sub sancțiunea decăderii din

exercițiul dreptului.

Ca atare, neexercitarea în termen a

unui drept procesual, conform sancțiunii menționate, duce la pierderea acestuia

Potrivit art. 278

1

alin.

(10) C. proc. pen., „hotărârea instanței pronunțată potrivit alin. (8) lit. a)

și b), poate fi atacată cu recurs (...)”.

Cum prin textul menționat nu a fost

stabilit un termen special pentru exercitarea recursului, calea de atac

menționată privind sentința prin care s-a respins plângerea prevăzută de art.

278

1

C. proc. pen., este supusă termenului general de 10 zile

prevăzut de art. 385

3

, cu distincțiile prevăzute de art. 363-365 din

același cod.

În cauză, petenta M.V., prezentă la

termenul din 2 februarie 2005, când a fost pronunțată sentința atacată, a

declarat recurs la data de 3 martie 2005, cu depășirea termenului de 10 zile

prevăzut de art. 385

3

alin. (1), raportat la art. 363 alin. (3) C.

proc. pen.

În consecință, pentru considerentele

ce preced, conform art. 385

15

pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Curtea

va respinge, ca tardiv, recursul declarat de petenta M.V., împotriva aceleași

sentințe.

Totodată, în baza art. 192 alin. (2)

și (4) din același cod, recurentele menționate vor fi obligate la plata

cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petenta

D.B. împotriva sentinței nr. 156 din 2 februarie 2005, pronunțată în dosarul

nr. 4925/2004, al secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Respinge, ca tardiv, recursul declarat de petenta

M.V.

împotriva aceleiași sentințe.

Obligă recurenții menționați să plătească statului,

suma de câte 100 lei (1.000.000 lei ROL), fiecare, cu titlu de cheltuieli de

judecată.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 decembrie

2005.