ÎCCJ, Decizia nr. 323/2005

Asupra recursurilor de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 12 ianuarie 2004, petenții M.D., M.A., M.V. și D.B. au formulat plângere penală împotriva notarului public Ț.G., pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 289 și 246 C. pen., precum și împotriva numitei D.A.R., pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 292 C. pen. S-a susținut că certificatele de moștenitor nr. 91/1995, privind pe defuncta M.F. și nr. 106/1996, privind pe defunctul A.M., conțineau mențiuni necorespunzătoare realității. Aceste certificate de moștenitor au fost folosite de D.A.R., pentru a intra în posesia bunurilor defunctului A.M. Reținându-se împlinirea termenului de prescripție a răspunderii penale, prin rezoluția din 23 februarie 2004, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova a dispus neînceperea urmăririi penale față de Ț.G.

și D.A.R. Prin rezoluția nr. 226/P/2004 din 21 aprilie 2004, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație, competent în urma infirmării rezoluției anterioare și declinării competenței, în raport cu împrejurarea că numita D.A.R. îndeplinea funcția de judecător la Curtea de Conturi a României, a dispus neînceperea urmăririi penale, în temeiul art. 228, raportat la art. 10 lit. a) C. proc. pen. S-a reținut că petenții nu au calitate de moștenitori, fiind înlăturați de la moștenire de defunctul D.M., prin testament, și nu ca urmare a actelor întocmite de notarul public. Totodată, numita D.A.R. are vocație succesorală, în raport cu dispozițiile art. 664 C. civ. Plângerea formulată de petenți împotriva acestei din urmă rezoluții a fost respinsă, ca neîntemeiată, prin rezoluția nr. 16393/1581/2004 din 21 iunie 2004, emisă de procurorul șef al secției de urmărire penală și criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Împotriva soluției de netrimitere în judecată, confirmată de procurorul ierarhic superior, petenții au formulat plângere în temeiul art. 278 1 C. proc. pen. Prin sentința nr. 156 din 2 februarie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a respins plângerile, ca nefondate, cu motivarea că, în raport cu probatoriul administrat, în mod corect s-a dispus în sensul neînceperii urmării penale. Împotriva hotărârii primei instanțe au declarat recurs, petenții M.V. și D.B., fără a formula critici sau a invoca vreunul din cazurile de casare prevăzute în art. 385 9 C. proc. pen. I. Cu privire la recursul declarat de petenta D.B. Din actele dosarului rezultă că nemulțumirea petenților vizează stabilirea vocației succesorale a intimatei D.A.R., prin certificatul de moștenitor eliberat de intimatul Ț.G., în calitatea sa de notar public învestit cu o cerere în acest sens.

Prin sentința nr. 353 din 14 mai 2003, între altele, Judecătoria Corabia a respins, ca neîntemeiată, acțiunea având ca obiect constatarea nulității absolute a certificatului de moștenitor. Hotărârea primei instanțe este definitivă, ca urmare a respingerii de către Tribunalul Olt, secția civilă, prin decizia nr. 1016 din 27 octombrie 2003, a apelului declarat de reclamanți. Prin urmare, vocația succesorală a intimatei D.A.R. a fost confirmată pe cale judecătorească. Totodată, pe aceeași cale, s-a stabilit că petenții nu au drepturi succesorale, ca urmare a îndepărtării acestora de la moștenire, prin testamentul olograf lăsat de defunctul A.M. Ca atare, în mod întemeiat, corespunzător probatoriului administrat în cauză, organul de urmărire penală a statuat cu privire la incidența în cauză a impedimentului prevăzut de art. 10 lit. a) C. proc.

pen. și, în consecință, a dispus în sensul neînceperii urmăririi penale, cu privire la intimații D.A.R. și Ț.G. Formulând plângere, în temeiul art. 278 1 C. proc. pen., împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale, confirmată de procurorul ierarhic superior, petenții nu au administrat probe în raport cu care să se poată stabili o altă situație de fapt. Așa fiind, soluția primei instanțe, atacată cu recurs de petenți, se constată a fi temeinică și legală, nesupusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute în art. 385 9 C. proc. pen. Pe de altă parte, așa cum în mod întemeiat a reținut organul de urmărire penală, nemulțumirea petenților privește soluția dată în cauză civilă privindu-i pe aceștia și vizează declanșarea controlului judiciar al hotărârilor judecătorești menționate, pe alte căi decât cele prevăzute de legea procesual-civilă.

Or, plângerea prevăzută de art. 278 1 C. proc. pen., având între altele rolul unei căi de atac, are ca finalitate controlul judecătoresc al soluției de netrimitere în judecată. Acest control privește exclusiv temeinicia și legalitatea rezoluției de neîncepere a urmăririi penale, confirmată în condițiile art. 278 C. proc. pen., în raport cu cercetările efectuate în cauză, respectiv îndeplinirea actelor premergătoare sau de urmărire penală, după caz, în condițiile determinate riguros de legea procesual-penală. Drept urmare, instanța penală sesizată cu plângere nu are temei legal pentru a se pronunța ca instanță de control judiciar în cauza civilă la soluționarea căreia, într-un proces civil, s-a pronunțat o soluție ce nu dă satisfacție petenților.

Rezultă, așadar, că lipsește plângerii prevăzute de art. 278 1 C. proc. pen., aptitudinea declanșării unui control judiciar, în sensul vizat de petenta D.B., al complinirii căilor de atac legal prevăzute și reformarea hotărârilor pronunțate în cauză civilă, pe această cale mijlocită. Cu alte cuvinte, pretinsele erori jurisdicționale și de procedură ce, eventual, ar fi vizate de petentă nu pot fi examinate, contrar legalității căilor de atac, pe această cale. Este de reținut că sistemul procesului civil sau penal, după caz, același pentru persoane aflate în situații identice, determinat prin norme imperative și având ca finalitate intrarea în puterea lucrului judecat, numai a hotărârilor corespunzătoare adevărului și legii, este de natură a asigura respectarea drepturilor și intereselor legitime ale părților, egalitatea acestora în fața legii și tratamentul juridic nediscriminatoriu pentru toți participanții.

Totodată, determinarea riguroasă a procedurilor jurisdicționale, prin legea procesual-civilă și, respectiv, legea procesual-penală, este de natură a răspunde exigențelor noii perspective asupra protecției judiciare a drepturilor subiective, determinată de dispozițiilor art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Prin urmare, examinarea legalității și temeiniciei soluției pronunțate în cauza civilă, în sensul vizat de petentă, ar reprezenta o încălcare a principiilor fundamentale menționate și, totodată, nu ar satisface cerința previzibilității statuată în jurisprudența constantă în acest sens a Curții Europene a Drepturilor Omului, ceea ce apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

În fine, nepropunând și, ca atare, neadministrându-se probe noi care să releve o altă situație de fapt și vinovăția intimaților, instanța de fond a respins legal plângerea cu care a fost sesizată în condițiile art. 278 1 C. proc. pen. Nici în această etapă procesuală nu au apărut elemente noi, neavute în vedere de organul de urmărire penală și instanța de fond, care să ducă la concluzia existenței faptelor reclamate de petenți, așa încât simplele afirmații, în sensul întrunirii elementelor constitutive ale acestor infracțiuni, nesusținute fiind de materialul probator administrat, nu au aptitudinea de a duce la casarea sentinței atacate și pronunțarea altei soluții. În consecință, pentru considerentele ce preced, conform art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc.

pen., Curtea va respinge, ca nefondat, recursul declarat de petenta D.B. II. Cu privire la recursul declarat de petenta M.V. În raport cu dispozițiile art. 1 C. proc. pen., cu referire la art. 1 C. pen., procesul penal poate fi privit ca un mijloc de apărare, concomitent, a societății și a membrilor ce o compun, ca titulari de drepturi și obligații legal stabilite. Activitatea de judecată, finalizată prin pronunțarea unei hotărâri definitive, este strict reglementată prin Codul de procedură penală, lege procesuală cu un pregnant caracter formalist, indispensabil asigurării judecării corecte și garantării egale a drepturilor procesuale. Ilustrând acest formalism, între altele, vizând concomitent dinamizarea procesului penal și sancționarea conduitei procesuale neconforme, prin art. 185 C. proc.

pen., legiuitorul a stabilit următoarele: „când pentru exercitarea unui drept procesual, legea prevede un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercițiul dreptului și nulitatea actului făcut peste termen”. Așadar, potrivit formalismului legii procesual-penale, având caracter de garanție egală pentru toate părțile interesate, în sensul dispozițiilor art. 21 din Constituția României, revizuită, cu referire la art. 16 din legea fundamentală și ca rațiune, satisfacerea imperativului disciplinării activității procesuale, prin stabilirea unor termene peremptorii, vizând durata rezonabilă de soluționare definitivă a cauzei penale, conform dispozițiilor art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, prin textul menționat a fost impusă obligația îndeplinirii în termen a actelor de procedură, sub sancțiunea decăderii din exercițiul dreptului.

Ca atare, neexercitarea în termen a unui drept procesual, conform sancțiunii menționate, duce la pierderea acestuia Potrivit art. 278 1 alin. (10) C. proc. pen., „hotărârea instanței pronunțată potrivit alin. (8) lit. a) și b), poate fi atacată cu recurs (...)”. Cum prin textul menționat nu a fost stabilit un termen special pentru exercitarea recursului, calea de atac menționată privind sentința prin care s-a respins plângerea prevăzută de art. 278 1 C. proc. pen., este supusă termenului general de 10 zile prevăzut de art. 385 3 , cu distincțiile prevăzute de art. 363-365 din același cod. În cauză, petenta M.V., prezentă la termenul din 2 februarie 2005, când a fost pronunțată sentința atacată, a declarat recurs la data de 3 martie 2005, cu depășirea termenului de 10 zile prevăzut de art. 385 3 alin. (1), raportat la art. 363 alin. (3) C. proc.

pen. În consecință, pentru considerentele ce preced, conform art. 385 15 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Curtea va respinge, ca tardiv, recursul declarat de petenta M.V., împotriva aceleași sentințe. Totodată, în baza art. 192 alin. (2) și (4) din același cod, recurentele menționate vor fi obligate la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petenta D.B. împotriva sentinței nr. 156 din 2 februarie 2005, pronunțată în dosarul nr. 4925/2004, al secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Respinge, ca tardiv, recursul declarat de petenta M.V. împotriva aceleiași sentințe. Obligă recurenții menționați să plătească statului, suma de câte 100 lei (1.000.000 lei ROL), fiecare, cu titlu de cheltuieli de judecată. Pronunțată în ședință publică, astăzi 5 decembrie 2005.