ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8627/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin notificarea formulată la 16 mai

2001, S.I. a cerut Primăriei Drobeta Turnu Severin în temeiul dispozițiilor

Legii nr. 10/2001 să-i restituie în natură imobilul situat în municipiul

Drobeta Turnu Severin, ce a aparținut autoarei sale, S.M. și a fost preluat

abuziv în proprietate de stat, prin Decretul nr. 92/1950.

Prin dispoziția nr. 24 din 5

februarie 2003, emisă de RA L. Drobeta Turnu Severin, cererea a fost admisă în

parte, dispunându-se restituirea către persoana îndreptățită a 7 din cele 10 apartamente

ce compun imobilul în legătură cu care s-a formulat notificarea.

La 6 martie 2003, persoana

îndreptățită a contestat această dispoziție, solicitând instanței să oblige

unitatea deținătoare de a face o ofertă concretă privind măsurile reparatorii

în echivalent, pentru spațiile din imobil care nu mai pot fi restituite în

natură.

Investit cu soluționarea litigiului,

Tribunalul Mehedinți, secția civilă, prin sentința nr. 416 din 6 mai 2003, a

respins plângerea, reținând în esență că restituirea prin echivalent se poate

face sub forma unor despăgubiri, așa cum corect s-a menționat în decizie, însă

evaluarea acestora urmează a se face ulterior după înființarea Comisiei

interministeriale prevăzută de art. 37-40 din Legea nr. 10/2001.

Cu aceeași motivare, Curtea de Apel

Craiova, secția civilă, prin decizia nr. 283 din 21 octombrie 2003, a respins

ca nefondat apelul reclamantei.

În cauză, a declarat recurs, în

termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., reclamanta S.I. care susține în

esență că unitatea deținătoare, odată cu dispoziția de restituire în natură a

unei părți din imobil, trebuie să îi facă și o ofertă privind cuantumul

despăgubirilor cuvenite pentru cele trei apartamente care au fost vândute

chiriașilor în baza Legii nr. 112/1995.

Lipsa unei oferte concrete, susține

recurenta, determină practic decăderea sa din termenul prevăzut de lege în care

poate solicita măsuri reparatorii în echivalent, sub forma despăgubirilor

bănești.

Ulterior, la 15 ianuarie 2004,

recurenta S.I. a decedat, moștenitorii S.C., S.M., S.R.V. și S.D., formulând

cerere de introducere în cauză, în vederea continuării procesului, în calitate

de recurenți.

Recursul se privește ca fondat

urmând a fi admis, în considerarea argumentelor ce succed.

Modalitatea de restituire prin echivalent

este o măsură cu caracter secundar, subsidiar, față de regula principală a

restituirii în natură, reglementată prin dispozițiile Legii nr. 10/2001,

legiuitorul instituind o paletă amplă de măsuri reparatorii în echivalent,

menită să asigure, pe cât posibil, repararea prejudiciului suferit de persoana

îndreptățită.

Astfel, potrivit art. 24 alin. (1)

din lege, în redactarea în vigoare la data pronunțării hotărârii atacate, dacă

restituirea în natură nu este aprobată sau nu este posibilă, deținătorul

imobilului este obligat ca prin decizie sau, după caz, prin dispoziție

motivată, să facă persoanei îndreptățite o ofertă de restituire prin

echivalent, corespunzătoare valorii imobilului.

Și în ipotezele prevăzute de art. 36

din același act normativ, măsurile reparatorii sub forma despăgubirilor

bănești, trebuie să facă obiectul unei oferte concrete din partea unității

deținătoare.

Într-o altă formulare și respectiv

numerotare, aceste dispoziții au rămas în vigoare și după republicarea Legii

nr. 10/2001, urmare modificării acesteia prin Legea nr. 247/2005.

În speță, prin dispoziția atacată,

s-au restituit în natură doar 7 din cele 10 apartamente ce compun imobilul în

legătură cu care s-a formulat notificarea.

Deși prin dispoziție s-a reținut

corect că pentru partea din imobil vândută în condițiile Legii nr. 112/1995,

care nu mai poate fi restituită în natură, petenta este îndreptățită la

despăgubiri, în condițiile Legii nr. 10/2001, unitatea deținătoare nu s-a

conformat obligației legale de a face o ofertă concretă în urma căreia persoana

care a formulat notificarea să-și poată manifesta opțiunea.

Or, notificarea formulată de

persoana îndreptățită și ulterior acțiunea în justiție, trebuia să conducă la

obligarea deținătorului de a emite o ofertă în spiritul textelor mai sus

invocate din lege și nicidecum la „sancționarea” reclamantei, prin pierderea

oricărui drept asupra unei părți din bunul de care a fost deposedată abuziv.

De altfel, dispozițiile art. 38-40

din lege, invocate de instanță, nu înlăturau obligațiile la care s-a făcut

referire mai sus, stabilite în sarcina unității deținătoare, din succesiunea textelor

legii, rezultând cu claritate că alcătuirea comisiei interministeriale pentru

evaluarea despăgubirilor bănești, aparținea unei proceduri ulterioare

centralizării notificărilor și respectiv ofertelor de acordare a acestor

despăgubiri.

Ulterior, după republicarea din 9

septembrie 2005, aceste dispoziții referitoare la comisia interministerială de

evaluare a despăgubirilor bănești, nu se mai regăsesc în cuprinsul Legii nr. 10/2001.

În considerarea celor ce preced,

recursul urmează a fi admis.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de

reclamanta S.I. și continuat de moștenitorii acesteia împotriva deciziei nr.

283 din 21 octombrie 2003 a Curții de Apel Craiova.

Modifică decizia în sensul că admite

apelul declarat împotriva sentinței nr. 416 din 6 mai 2003 a Tribunalului

Mehedinți pe care o schimbă în tot în sensul că admite contestația și obligă

persoana juridică deținătoare a imobilului să-i facă reclamantei o ofertă

concretă de restituire prin echivalent pentru apartamentele nerestituite în

natură.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 noiembrie 2005.