ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8627/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin notificarea formulată la 16 mai 2001, S.I. a cerut Primăriei Drobeta Turnu Severin în temeiul dispozițiilor Legii nr. 10/2001 să-i restituie în natură imobilul situat în municipiul Drobeta Turnu Severin, ce a aparținut autoarei sale, S.M. și a fost preluat abuziv în proprietate de stat, prin Decretul nr. 92/1950. Prin dispoziția nr. 24 din 5 februarie 2003, emisă de RA L. Drobeta Turnu Severin, cererea a fost admisă în parte, dispunându-se restituirea către persoana îndreptățită a 7 din cele 10 apartamente ce compun imobilul în legătură cu care s-a formulat notificarea. La 6 martie 2003, persoana îndreptățită a contestat această dispoziție, solicitând instanței să oblige unitatea deținătoare de a face o ofertă concretă privind măsurile reparatorii în echivalent, pentru spațiile din imobil care nu mai pot fi restituite în natură.

Investit cu soluționarea litigiului, Tribunalul Mehedinți, secția civilă, prin sentința nr. 416 din 6 mai 2003, a respins plângerea, reținând în esență că restituirea prin echivalent se poate face sub forma unor despăgubiri, așa cum corect s-a menționat în decizie, însă evaluarea acestora urmează a se face ulterior după înființarea Comisiei interministeriale prevăzută de art. 37-40 din Legea nr. 10/2001. Cu aceeași motivare, Curtea de Apel Craiova, secția civilă, prin decizia nr. 283 din 21 octombrie 2003, a respins ca nefondat apelul reclamantei. În cauză, a declarat recurs, în termenul prevăzut de art. 301 C. proc. civ., reclamanta S.I. care susține în esență că unitatea deținătoare, odată cu dispoziția de restituire în natură a unei părți din imobil, trebuie să îi facă și o ofertă privind cuantumul despăgubirilor cuvenite pentru cele trei apartamente care au fost vândute chiriașilor în baza Legii nr. 112/1995.

Lipsa unei oferte concrete, susține recurenta, determină practic decăderea sa din termenul prevăzut de lege în care poate solicita măsuri reparatorii în echivalent, sub forma despăgubirilor bănești. Ulterior, la 15 ianuarie 2004, recurenta S.I. a decedat, moștenitorii S.C., S.M., S.R.V. și S.D., formulând cerere de introducere în cauză, în vederea continuării procesului, în calitate de recurenți. Recursul se privește ca fondat urmând a fi admis, în considerarea argumentelor ce succed. Modalitatea de restituire prin echivalent este o măsură cu caracter secundar, subsidiar, față de regula principală a restituirii în natură, reglementată prin dispozițiile Legii nr. 10/2001, legiuitorul instituind o paletă amplă de măsuri reparatorii în echivalent, menită să asigure, pe cât posibil, repararea prejudiciului suferit de persoana îndreptățită.

Astfel, potrivit art. 24 alin. (1) din lege, în redactarea în vigoare la data pronunțării hotărârii atacate, dacă restituirea în natură nu este aprobată sau nu este posibilă, deținătorul imobilului este obligat ca prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, să facă persoanei îndreptățite o ofertă de restituire prin echivalent, corespunzătoare valorii imobilului. Și în ipotezele prevăzute de art. 36 din același act normativ, măsurile reparatorii sub forma despăgubirilor bănești, trebuie să facă obiectul unei oferte concrete din partea unității deținătoare. Într-o altă formulare și respectiv numerotare, aceste dispoziții au rămas în vigoare și după republicarea Legii nr. 10/2001, urmare modificării acesteia prin Legea nr. 247/2005.

În speță, prin dispoziția atacată, s-au restituit în natură doar 7 din cele 10 apartamente ce compun imobilul în legătură cu care s-a formulat notificarea. Deși prin dispoziție s-a reținut corect că pentru partea din imobil vândută în condițiile Legii nr. 112/1995, care nu mai poate fi restituită în natură, petenta este îndreptățită la despăgubiri, în condițiile Legii nr. 10/2001, unitatea deținătoare nu s-a conformat obligației legale de a face o ofertă concretă în urma căreia persoana care a formulat notificarea să-și poată manifesta opțiunea. Or, notificarea formulată de persoana îndreptățită și ulterior acțiunea în justiție, trebuia să conducă la obligarea deținătorului de a emite o ofertă în spiritul textelor mai sus invocate din lege și nicidecum la „sancționarea” reclamantei, prin pierderea oricărui drept asupra unei părți din bunul de care a fost deposedată abuziv.

De altfel, dispozițiile art. 38-40 din lege, invocate de instanță, nu înlăturau obligațiile la care s-a făcut referire mai sus, stabilite în sarcina unității deținătoare, din succesiunea textelor legii, rezultând cu claritate că alcătuirea comisiei interministeriale pentru evaluarea despăgubirilor bănești, aparținea unei proceduri ulterioare centralizării notificărilor și respectiv ofertelor de acordare a acestor despăgubiri. Ulterior, după republicarea din 9 septembrie 2005, aceste dispoziții referitoare la comisia interministerială de evaluare a despăgubirilor bănești, nu se mai regăsesc în cuprinsul Legii nr. 10/2001. În considerarea celor ce preced, recursul urmează a fi admis.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de reclamanta S.I. și continuat de moștenitorii acesteia împotriva deciziei nr. 283 din 21 octombrie 2003 a Curții de Apel Craiova. Modifică decizia în sensul că admite apelul declarat împotriva sentinței nr. 416 din 6 mai 2003 a Tribunalului Mehedinți pe care o schimbă în tot în sensul că admite contestația și obligă persoana juridică deținătoare a imobilului să-i facă reclamantei o ofertă concretă de restituire prin echivalent pentru apartamentele nerestituite în natură. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 noiembrie 2005.