ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5546/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 219/2005, Curtea de Apel Timișoara a respins acțiunea formulată de reclamantul R.P. împotriva pârâtei Garda Financiară Centrală. Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut că reclamantul a invocat prin cererea sa, suspendarea actului administrativ de nelegalitate a deciziei nr. 107/2004, deși nu a contestat această decizie printr-o acțiune separată sau chiar prin această acțiune. Împotriva acestei hotărâri judecătorești a formulat recurs, R.P., criticând-o ca nelegală și netemeinică, întrucât instanța nu a avut în vedere actele depuse și a pronunțat-o cu încălcarea dispozițiilor Legii nr. 188/1999, în perioada respectivă el aflându-se în concediu medical.

Recursul este nefondat și va fi respins. Examinând cererea, în raport cu dispozițiile art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele: Prin acțiunea introductivă, recurentul-reclamant a solicitat suspendarea executării deciziei nr. 107/2004, emisă de intimată, în raport cu dispozițiile art. 9 din Legea nr. 29/1990. Conform acestui text de lege, pentru admisibilitatea cererii trebuie îndeplinite mai multe cerințe imperative, tocmai datorită caracterului specific al acestei măsuri. Una din aceste condiții, pe care recurentul trebuie s-o îndeplinească, este aceea ca el să fi introdus în același timp sau în prealabil, o acțiune principală privind anularea actului administrativ.

Această măsură are caracter provizoriu, este vremelnică, iar dispunerea ei, fără existența unei acțiuni principale, ar putea avea caracter definitiv. Este adevărat că recurentul-reclamant a invocat motive de nelegalitate privind decizia în discuție, dar nu a contestat-o pe cale separată sau prin această acțiune, el recunoscând chiar în motivele de recurs, că odată cu rejudecarea pricinii solicită și anularea acestui act administrativ. Prin urmare, cererea de suspendare formulată în condițiile mai sus arătate, nu poate fi admisă de instanță, care în mod corect a respins-o, întrucât nu au fost îndeplinite condițiile prevăzute de art. 9 din Legea nr. 29/1990. Față de aceste considerente, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că sentința atacată este legală și temeinică, motiv pentru care va respinge, ca nefondat, recursul declarat de R.P., conform art. 312 C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul R.P. împotriva sentinței civile nr. 219 din 24 iunie 2005 a Curții de Apel Timișoara, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat. Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 noiembrie 2005.