ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 530/2006

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința comercială nr. 6932 din 25 mai 2004, Tribunalul București, secția a VI-a comercială a admis cererea principală formulată de reclamanta L.G. în contradictoriu cu pârâta A.V.A.S., dispunând anularea contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni din 19 octombrie 1999 și repunerea părților în situația anterioară, în sensul obligării pârâtei la restituirea avansului de 27.000.000.000 lei, cu dobânda legală de la data rămânerii definitive a hotărârii și până la restituirea sumei; A respins ca neîntemeiată cererea reconvențională și a obligat-o pe pârâtă la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 300.050.000 lei.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut, în esență, că, în condițiile în care ulterior încheierii contractului s-a dovedit că anumite aspecte garantate de cumpărător (realitatea evenimentelor la momentul întocmirii și corectitudinea actelor contabile) nu sunt corect evidențiate, se desprinde ca o consecință firească concluzia că reclamanta-pârâtă a fost în eroare la momentul încheierii contractului, iar pârâta-reclamantă, în mod logic, trebuia să știe că eficiența societății privatizate influențează intenția cumpărătorului de a achiziționa pachetul majoritar de acțiuni. În consecință, prima instanță a admis în parte cererea principală, a anulat contractul de vânzare-cumpărare de acțiuni din 19 octombrie 1999 și a repus părțile în situația anterioară, obligând-o pe pârâta-reclamantă la restituirea avansului achitat de reclamanta-pârâtă, cu dobânda legală, de la data rămânerii definitive a sentinței și până la restituirea efectivă.

Sub acest aspect, prima instanță a arătat că pârâta-reclamantă nu poate fi obligată la plata sumei reactualizate, din moment ce obligația de restituire a avansului s-a născut la momentul constatării viciilor de consimțământ și al anulării contractului; A mai reținut și că cererea pârâtei-reclamante de restituire a dividendelor încasate nu este fondată, întrucât nu s-a făcut dovada că reclamanta-pârâtă ar fi încasat sume cu acest titlu și nici a cuantumului sumelor respective, iar în ceea ce privește cererea de desființare a actelor adiționale din 11 noiembrie 2000 și din 7 iunie 2000, referitoare la majorarea de capital și anularea acțiunilor emise, instanța a reținut că aceste acte emană de la SC V.V.

SA, care nu este parte în cauză, iar pârâta-reclamantă nu a solicitat introducerea în cauză a acestei societăți. Prin decizia comercială nr. 635 din 11 noiembrie 2004, Curtea de Apel București, secția a VI-a comercială a admis apelul formulat de A.V.A.S. și a schimbat în parte sentința mai sus menționată, în sensul că a respins, ca neîntemeiată acțiunea principală formulată de reclamanta-pârâtă L.G. împotriva pârâtei-reclamante A.P.A.P.S., actualmente A.V.A.S., menținând dispoziția de respingere a cererii reconvenționale.

În motivarea acestei decizii, curtea de apel a reținut că nu există contradicție între considerentele și dispozitivul sentinței atacate, nici cel de-al doilea motiv de apel, respectiv greșita respingere a excepțiilor prescripției dreptului la acțiune în sens material și a autorității de lucru judecat nu este întemeiat, dar este întemeiat cel de-al treilea, neexistând nici un motiv de anulare a contractului, întrucât consimțământul intimatei nu a fost viciat la momentul încheierii actului, împrejurare în care se constată că dispoziția primei instanțe de anulare a contractului și de repunere a părților în situația anterioară este bazată pe o greșită apreciere a probelor administrate în cauză. În ce privește cererea subsidiară, de constatare a rezoluțiunii de drept a contractului, curtea de apel a apreciat-o ca neîntemeiată.

Nefondată a fost considerată și cererea de obligare a apelantei la plata avansului, din care să se rețină garanția, astfel încât apelul a fost apreciat ca fondat, a fost admis și a fost schimbată în parte sentința atacată, în sensul respingerii cererii principale, ca neîntemeiate.

S-a menținut dispoziția de respingere a cererii reconvenționale, apreciindu-se că aceasta nu este fondată, astfel: Cererea pârâtei-reclamante de obligarea reclamantei-pârâte la plata dobânzii și a penalităților datorate pentru ratele scadente și neachitate la data desființării contractului este nejustificată, având în vedere că a optat pentru rezoluțiunea contractului; privind dividendele încasate de intimată, nu a făcut dovada nici a încasării și nici a cuantumului acestora; nu a precizat care este temeiul de drept al cererii de obligare a intimatei de a-i transmite apelantei acțiunile dobândite în urma celor două majorări de capital efectuate; cererea de desființare a actelor modificatoare ale actelor constitutive ale SC V.V.

SA nu poate fi analizată fără ca în proces să figureze și această societate; privind daunele-interese, apelanta a precizat în cuprinsul cererii reconvenționale că urmează să le evalueze, însă nu a urmat această procedură, curtea neconsiderându-se valabil investită pentru soluționarea acestui capăt de cerere. Împotriva deciziei curții de apel au declarat recurs ambele părți. În recursul său, reclamanta-pârâtă L.G. critică hotărârea pronunțată de instanța de apel, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., și în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ. solicită admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei curții de apel, în sensul respingerii apelului formulat de pârâta-reclamantă A.V.A.S.

și menținerii în integralitate a sentinței pronunțate de tribunal, ca fiind temeinică și legală, cu obligarea pârâtei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată. Recurenta-reclamantă-pârâtă susține astfel, în esență, următoarele: - Hotărârea instanței de apel este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, întrucât în mod greșit s-a reținut că nu există nici un motiv de anulare a contractului, având în vedere că intimatei nu i-a fost viciat consimțământul. Aprecierea instanței de apel în sensul că nu s-ar fi găsit în eroare, întrucât, în condițiile date, pentru a exista error in substantiam, ar fi trebuit ca falsa reprezentare a realității să cadă asupra calităților substanțiale ale acțiunilor o consideră eronată, atât timp cât nu a dobândit niște simple titluri de credit incorporate în pachetul majoritar de acțiuni al SC V.V.

SA, ci expresia valorică a unui patrimoniu, asupra căruia urma să-și exercite drepturile în calitate de acționar majoritar, conform unui plan de afaceri fundamentat pe premisele situației economice ale societății, ori, prin prezentarea eronată a realităților economice ale societății a fost pusă în situația abandonării planului de afaceri conceput inițial, astfel încât dacă ar fi cunoscut situația reală a societății la data formulării ofertei finale nu ar mai fi contractat. Arată de asemenea că este incontestabil că i-a fost viciat consimțământul în forma dolului, prin mijloace viclene, pe care le exemplifică și consideră că existența acestora ar fi trebuit să fie analizate în raport de momentul încheierii valabile a convenției și nu de memoriul, în care, față de concluziile raportului de audit, a susținut că prețul de 3.800 lei /acțiune era mult supraevaluat, ceea ce presupune că ar fi fost dispusă să plătească un preț mai mic pe acțiune.

- Cu privire la aplicarea prevederilor O.G. nr. 25/2002, în raport de data rezoluțiunii contractului de vânzare-cumpărare de acțiuni încheiat între părți, această dată fiind fără îndoială data de 27 mai 2002, recurenta-reclamantă-pârâtă susține că greșit s-a reținut că, față de această împrejurare, potrivit art. 21 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 25/2002, în cazul desființării contractului A.V.A.S. era îndreptățită să rețină cu titlu de daune interese, sumele pe care ea le-a achitat până la momentul desființării de drept a contractului, potrivit pactului comisoriu de grad IV prevăzut în art. 5.3.6. din contract, întrucât față de momentul desființării contractului la data de 27 mai 2002, erau incidente dispozițiile art. 25 din O.G.

nr. 25/2002, care exceptau de la aplicarea imediată prevederile art. 21 din aceeași ordonanță, acestea producând efecte imediate începând abia cu data de 26 iulie 2002, data publicării în M. Of. a Legii nr. 506/2002. Recurenta-pârâtă-reclamantă A.V.A.S., în recursul său, critică decizia curții de apel, ca fiind nelegală, în esență, pentru următoarele motive: - Instanța de apel a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului cererii reconvenționale, motiv de casare prevăzut la art. 312 alin. (3) C. proc. civ.; - Hotărârea atacată este în parte lipsită de temei legal, fiind dată cu aplicarea greșită a legii, motiv de modificare prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc.

civ., deoarece: nu a reținut efectele opozabilității față de părți a hotărârilor judecătorești pronunțate anterior soluționării prezentului litigiu; a fost reținută în mod greșit data de 27 februarie 2002, ca dată a acționării pactului comisoriu; nu au fost acordate daunele interese ce i se cuveneau în conformitate cu art. 21 din O.G. nr. 25/2002, cu completările și modificările ulterioare; cererea reconvențională a fost soluționată fără a se reține că pentru dezlegarea acesteia era necesară administrarea de probe. Pentru motivele arătate, solicită, în conformitate cu art. 312 alin. (3) C. proc. civ. admiterea recursului, casarea în parte a deciziei atacate cu privire la respingerea cererii reconvenționale a A.V.A.S., menținerea dispozițiilor din decizia atacată cu privire la respingerea ca neîntemeiată a acțiunii formulate de reclamanta L.G.

și trimiterea cauzei instanței de apel în vederea rejudecării acestuia pe aspectul criticat. În subsidiar, în situația în care se consideră că nu se impune casarea în parte a deciziei atacate, solicită, în conformitate cu art. 304 pct. 9 C. proc. civ., admiterea recursului, modificarea în parte a deciziei atacate cu privire la respingerea cererii reconvenționale a A.V.A.S., menținerea dispozițiilor din decizia atacată cu privire la respingerea ca neîntemeiată a acțiunii formulate de reclamantă, admiterea în totalitate a apelului A.V.A.S., cu consecința admiterii cererii reconvenționale formulate de A.V.A.S. Ambele recursuri sunt nefondate, potrivit considerentelor ce vor fi arătate în continuare.

În ce privește recursul reclamantei. Recurenta-reclamantă-pârâtă critică hotărârea pronunțată de instanța de apel pe considerentul că a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a legii, atunci când s-a reținut că existența viciilor de consimțământ nu a fost de natură să-i altereze consimțământul la încheierea contractului și nu constituie un motiv de anulare a acestuia. Sub acest aspect se constată că în mod corect curtea de apel a apreciat că în speță nu sunt incidente viciile de consimțământ invocate de reclamantă, respectiv eroarea, sub forma error in substantiam și dolul.

Astfel, într-adevăr, atât timp cât eroarea, ca viciu de consimțământ, este necesar să se materializeze în falsa reprezentare asupra obiectului contractului și să aibă un caracter determinant la încheierea acestuia pentru a-i putea atrage nulitatea, ar fi trebuit ca falsa reprezentare a realității să cadă asupra calităților substanțiale ale acțiunilor, ceea ce nu s-a probat în cauză, acțiunile fiind drepturi de creanță, care nu au legătură cu activele societății. - Nici existența dolului ca viciu de consimțământ, cu caracteristicile lui, constând în utilizarea de mijloace viclene cu intenția de a induce în eroare o persoană pentru a o determina să încheie un act juridic, determinant la încheierea actului juridic și provenind de la cealaltă persoană nu se confirmă în cauză și este contrazisă, pe de altă parte, de conduita reclamantei, ulterioară încheierii contractului.

Totodată, potrivit clauzei 8.8. din contract, cumpărătorul a declarat că a primit de la vânzător toate informațiilor privind situația economică-financiară a societății, iar în conformitate cu prevederile art. 3.95 din H.G. nr. 450/1999, reclamanta avea posibilitatea să solicite în scris instituției publice implicate întocmirea unui raport propriu de expertizare a SC V.V. SA. Corect s-a reținut și că din interpretarea conduitei reclamantei-pârâte, raportate la actele dosarului, în situația cunoașterii situației reale invocate, reclamanta-pârâtă ar fi contractat, dar la un preț mai mic. Cealaltă critică formulată în recurs de reclamanta-pârâtă vizează greșita neobligare a pârâtei-reclamante la restituirea avansului, determinat de faptul că față de momentul desființării contractului, la data de 27 mai 2002 erau exceptate de la aplicarea imediată prevederile art. 21 din O.G.

nr. 25/2002, potrivit cărora, în cazul desființării contractului, A.V.A.S. va reține de la cumpărător, cu titlu de daune-interese, al căror cuantum nu poate fi mai mic decât nivelul prețului sau al părții din preț achitate de cumpărător până la data rezoluțiunii contractului, sumele achitate de cumpărător. În legătură cu această critică se constată că este în afara oricărei discuții că erau în vigoare prevederile art. 21 din ordonanța mai sus menționată la data notificării rezoluțiunii, astfel încât corect s-a reținut că întregul avans urmează să fie reținut de către pârâta-reclamantă.

De altfel, în procesul de față, reclamanta-pârâtă cere restituirea avansului, ca efect al anulării contractului de vânzare-cumpărare și nu al constatării rezoluțiunii de drept a contractului, iar obiectul capătului de cerere formulat în subsidiar din actuala acțiune principală, a mai fost solicitat în celălalt proces desfășurat între părți, în care au fost pronunțate sentința nr. 2865 din 28 februarie 2002 a Tribunalului București, secția comercială în dosarul nr. 5508/2001 și decizia nr. 856/ R-C din 4 octombrie 2002 a Curții de Apel Pitești în dosarul nr. 3608/2002. Se constată astfel că restituirea avansului a fost respinsă în cadrul celuilalt proces, în care au fost pronunțate hotărârile mai sus-amintite, întrucât cu ocazia examinării cererii de revizuire a deciziei nr. 856/ R-C din 4 octombrie 2002 a Curții de Apel Pitești, formulate de L.G.

s-a analizat numai acțiunea A.V.A.S., fără a se extinde cercetarea asupra acțiunii formulate de L.G. și, sub acest aspect, deși nu se reține autoritate de lucru judecat, problema restituirii avansului nu ar mai trebui să fie pusă în discuție. Aceasta deoarece, dacă admitem că nu există identitate de obiect între cele două procese, pentru că în celălalt proces L.G. a cerut rezoluțiunea pentru alte motive și nu constatarea rezoluțiunii, în cererea de revizuire, dosarul nr. 250/R/COM/2004, în care a fost pronunțată decizia nr. 157/ R-C din 14 mai 2004, astfel cum s-a arătat mai sus, a solicitat respingerea acțiunii principale a A.V.A.S. prin care îi cerea daune, dar a renunțat la petitul de cerere reprezentând stabilirea situației anterioare executării.

S-a reținut în considerentele deciziei pronunțate urmare cererii de revizuire că obiectul contractului în discuție, din 19 octombrie 1999, (și în acest proces) nu mai era în ființă, fiind desființat de drept la data 27 mai 2002, iar în ce privește sancțiunea pentru desființarea contractului, aceasta constă în reținerea avansului și că oricum situația daunelor urmează a fi rezolvată ulterior, pe altă cale. În consecință, având în vedere că recurenta-reclamantă-pârâtă nu a formulat nici o critică întemeiată în condițiile art. 304 C. proc. civ., recursul său va fi respins, ca nefondat. Referitor la recursul pârâtei.

Critica potrivit căreia instanța de apel a soluționat procesul fără a intra în cercetarea fondului cererii reconvenționale nu este fondată, întrucât, chiar recurenta-pârâtă-reclamantă, în criticile de nelegalitate propriu-zise pe care le formulează împotriva deciziei curții de apel, susține că instanța de apel a reținut în mod greșit ca dată de aplicare a pactului comisoriu, data de 27 mai 2002, ceea ce demonstrează că a fost examinată cauza pe fond. De asemenea, nici celelalte critici nu ar fi putut fi formulate decât în raport de considerentele expuse, urmare cercetării fondului. În ce privește critica potrivit căreia a fost reținută în mod greșit data de 27 februarie 2002, ca dată a acționării pactului comisoriu, se reține că nu este fondată, întrucât la data de 27 mai 2002, prin notificare, pârâta-reclamantă A.V.A.S.

a adus la cunoștință reclamantei-pârâte, ca efect al neachitării a două rate succesive la termen, desființarea de drept a contractului, făcându-se astfel aplicarea pactului comisoriu de gradul IV înscris în art. 5.3.6. din contract. Cât privește greșita neacordare a daunelor, constând în plata de dobânzi și penalități, datorate pentru ratele scadente și neachitate la data desființării contractului se constată că în mod corect s-a stabilit că de vreme ce pârâta-reclamantă a optat la 27 mai 2002 pentru rezoluțiunea contractului, tocmai pentru neachitarea primelor două rate scadente la 30 decembrie 2000 și 30 decembrie 2001, ea nu mai poate solicita dobânzi și penalități și pentru neplata primelor două rate și în mod implicit nici plata accesoriilor acestora.

Prin urmare creditorul obligației care și-a executat propria obligație are un drept de opțiune, fie să solicite îndeplinirea obligației ce-i revine celeilalte părți contractante, fie să aplice rezoluțiunea contractului și în măsura în care a hotărât aplicarea pactului comisoriu de gradul IV prevăzut în contract, rezoluțiunea operează de drept, cu efect retroactiv, ne mai fiind posibilă salvgardarea ulterioară a convenției părților, în lipsa acordului lor expres.

În fine, critica referitoare la soluționarea cererii reconvenționale fără a se reține că pentru dezlegarea ei era necesară administrarea de probe se reține a fi și ea neîntemeiată, întrucât toate capetele de cerere au fost respinse corect și motivat, atât timp cât pentru dividende încasate de reclamanta-pârâtă nu s-a făcut nici o dovadă a încasării lor și a cuantumului acestora, nu s-a precizat temeiul legal al solicitării obligării reclamantei-pârâte de a-i transmite acțiunile dobândite urmare celor două majorări de capital efectuate, s-a cerut desființarea actelor modificatoare ale actelor constitutive ale SC V.V. SA fără ca în proces să figureze și această parte, iar daunele interese solicitate nu au fost evaluate, acestea nefiind de altfel nici datorate, astfel cum s-a arătat mai sus.

În consecință, se reține că nu i se poate reproșa instanței că nu au fost administrate și alte probe, de vreme ce s-a dat o dezlegare justă a cauzei, urmare probatoriului administrat. Ca atare, cum nici pârâta-reclamantă nu a formulat în recurs motive de nelegalitate întemeiate, care în raport de dispozițiile art. 304 C. proc. civ. expres și limitativ prevăzute, să conducă la desființarea deciziei instanței de apel și acest recurs va fi respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta L.G. și pârâta A.V.A.S. București, împotriva deciziei nr. 635 din 11 noiembrie 2004 a Curții de Apel București, secția a VI-a comercială. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 8 februarie 2006.