ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5476/2004

Asupra recursului în anulare de față:

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:

La data de 17 februarie 2004

Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție a declarat recurs în anulare împotriva sentinței civile nr. 8/C din 14

ianuarie 2003 pronunțată de Tribunalul Neamț și a deciziei civile nr. 350 din

20 martie 2003 a Curții de Apel Bacău considerând că aceste hotărâri au fost

pronunțate în parte cu încălcarea esențială a legii.

Tribunalul Neamț, prin sentința

civilă nr. 8/C din 14 ianuarie 2003, a admis contestația formulată de petenții

J.G.M., ș.a., (personal auxiliar de specialitate la Tribunalul Neamț) precum și

cererea de intervenție în interes propriu formulată de A.N. (prim grefier,

pensionar) și a obligat intimații Ministerul Justiției și Tribunalul Neamț să

recalculeze și să plătească contestatorilor drepturile salariale reprezentând

diferența dintre salariul de bază efectiv plătit și salariul de bază legal

datorat raportat la valoarea de referință sectorială de 1.140.800 lei pentru

perioada mai–octombrie 2000, de 1.636.502 lei pentru perioada

ianuarie–septembrie 2002 și de 1.832.882 lei începând cu 1 octombrie 2002

actualizată la data executării sentinței, pe baza indicelui de inflație, cu

aplicarea majorărilor salariale prevăzute de lege.

A fost respinsă pentru lipsa

calității procesuale pasive cererea de chemare în garanție formulată de

Ministerul Justiției față de Ministerul Finanțelor Publice.

Totodată s-a luat act ca petenta

G.R. a renunțat la judecată.

Instanța de fond a reținut că pentru

funcțiile de natura celor ocupate de petenți, prin O.U.G. nr. 134/1999 s-a

stabilit o valoare de referință sectorială egală cu aceea din Legea nr.

154/1998 și aceasta se aplică pentru perioada 1 septembrie 1999–1 noiembrie

stabilit în funcție de valoarea de referință sectorială de 1.140.800 lei

prevăzută și de Legea nr. 76/2000 privind bugetul de stat pe anul 2000.

S-a mai avut în vedere că, prin

Legea nr. 216/2001 s-a prevăzut că valoarea se referință universală este de

2.444.000 lei, de unde rezultă o valoare de referință sectorială de 1.515.280

lei, care majorată cu 8% de la 1 ianuarie 2002 devine 1.636.502 lei, pentru

perioada ianuarie–septembrie 2002, în funcție de care trebuiau plătite

drepturile salariale ale petenților.

Or în mod greșit, pentru această

perioadă, drepturile salariale s-au calculat raportat la valoarea de referință

sectorială de 1.232.064 lei în loc de 1.636.502 lei.

Tribunalul a considerat că, deși la

1 octombrie 2002, valoarea de referință sectorială era de 1.832.882 lei,

salariile s-au plătit calculate la o valoare de 1.379.912 lei.

Ca urmare, prin aplicarea unei

valori de referință sectorială calculată greșit, contestatorii au fost

prejudiciați nu numai prin încasarea periodică a drepturilor salariale legale

ci și prin devalorizarea monedei naționale.

Cererea de chemare în garanție

formulată de Ministerul Justiției împotriva Ministerului Finanțelor Publice a

fost respinsă cu motivarea că între contestatori și Ministerul Justiției există

raporturi juridice de muncă, iar între Ministerul Justiției și Ministerul

Finanțelor Publice nu sunt raporturi obligaționale de garanție, acesta din urmă

neavând calitate procesuală pasivă.

Recursul declarat de Ministerul

Justiției împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat prin decizia

civilă nr. 350 din 20 martie 2003 pronunțată de Curtea de Apel Bacău ce a

considerat legală hotărârea instanței de fond.

Împotriva acestor hotărâri,

Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție a declarat recurs în anulare considerând că au fost pronunțate cu

încălcarea esențială a legii; ceea ce a determinat o soluționare greșită a

cauzei pe fond numai în partea referitoare la plata diferențelor salariale pe

perioada 1 mai–31 octombrie 2000.

Astfel, se susține că pentru

perioada mai–octombrie 2000, nu erau aplicabile actele normative invocate în

considerentele hotărârilor (respectiv O.U.G. nr. 134/1999 și 76/2000) întrucât

salarizarea personalului din autoritate judecătorească era reglementată de

Legea nr. 50/1996 ce a fost modificată și completată prin O.G. nr. 83/2000,

ordonanța ce s-a aplicat începând cu data de 1 noiembrie 2000.

Se mai arată că aplicarea art. 1 din

O.G. nr. 83/2000 potrivit căruia „indemnizațiile și salariile de bază pentru

magistrați și celelalte categorii de personal din organele autorității

judecătorești se stabilesc pe baza valorii de referință sectorială prevăzută de

lege pentru funcțiile de demnitate publică alese sau numite din cadrul

autorităților executivă și legislativă” trebuia coroborat cu art. II din

același act normativ conform căruia „prevederile ordonanței se aplică în limita

bugetelor aprobate Ministerului Justiției, Ministerului Public, Curții Supreme

de Justiție și Curții de Conturi, după suplimentarea lor corespunzătoare”.

Totodată potrivit art. 9 alin. (1)

din același act normativ „prezenta ordonanță intră în vigoare la data de întâi

a lunii următoare celei în care s-a suplimentat în mod corespunzător bugetul pe

anul 2000 al instituțiilor publice prevăzute la art. II”.

Ca urmare, Ministerul Justiției, în

calitate de ordonator principal de credite și Tribunalul Neamț, ca ordonator

secundar de credite, nu dispuneau de fonduri pentru plata diferențelor de

salariu pe perioada mai–octombrie 2000, mai ales că O.G. nr. 83/2000 a intrat

în vigoare la data de 1 noiembrie 2000 și nu putea retroactiva.

Recursul în anulare este fondat

pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Într-adevăr, prin O.U.G. nr. 134 din

17 septembrie 1999, privind unele măsuri referitoare la salarizarea

magistraților și a celorlalte categorii de personal din organele autorității

judecătorești s-a prevăzut că începând cu luna septembrie 1999, valoarea

coeficientului de ierarhizare a salariilor de bază ale personalului din organele

autorității judecătorești, reglementată de Legea nr. 50/1996, este egală cu

valoarea de referință sectorială prezentată de Legea nr. 154/1998 privind

sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar și a

indemnizațiilor pentru persoanele care ocupă funcții de demnitate publică.

Aplicarea acestor dispoziții a fost

dublu condiționată prin art. 3 și art. 4 din aceeași ordonanță, respectiv că

prevederile art. 1 și art. 2 se aplică în limita bugetelor de venituri și

cheltuieli ale Ministerului Justiției, Ministerului Public și Curții Supreme de

Justiție, după caz, aprobate pentru anul 1999.

A doua condiție constă în

prezentarea de către Ministerul Justiției, spre a fi aprobat de Guvern, a unui

proiect de act normativ pentru corelarea salarizării personalului din organele

autorității judecătorești cu prevederile Legii nr. 154/1998 cu modificările și

completările ulterioare. Acest proiect a fost O.G. nr. 83/2000 pentru

modificarea și completarea Legii nr. 50/1996, care s-a aplicat cu începere de la

1 noiembrie 2000.

Prin Legea nr. 76/2000 privind

bugetul de stat pentru anul 2000, a fost modificată valoarea de referință

universală care se utiliza în vederea determinării valorii de referință

sectorială pentru salarizarea personalului prevăzut de Legea nr. 154/1998

privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar și a

indemnizațiilor pentru persoanele care ocupă funcții de demnitate publică.

Art. 12 alin. (5) din Legea nr.

76/2000 prevede însă că noua valoare de referință sectorială se utilizează

numai la stabilirea drepturilor salariale pentru personalul care ocupă

funcțiile prevăzute în anexele II/1, II/2 și III din Legea nr. 76/2000.

Or, în anexele menționate din Legea

nr. 76/2000 nu este prevăzut personalul din organele autorității judecătorești,

ceea ce înseamnă că acestei categorii de personal, salarizat prin lege

specială, nu i se aplică valoarea de referință sectorială modificată începând

cu luna mai 2000 potrivit legii precizate.

Prin urmare, condițiile impuse de

art. 3 și art. 4 din O.U.G. nr. 134/1999 s-au realizat de abia la 1 noiembrie

2000 când s-a aplicat O.G. nr. 83/2000 pentru modificarea și completarea Legii

nr. 50/1996.

Din această perspectivă, pe perioada

1 mai–31 octombrie 2000, în mod greșit, instanțele au considerat că se aplică

dispozițiile O.U.G. nr. 134/1999 și au admis, fără temei, capătul de cerere din

acțiunea intimaților pentru plata diferențelor salariale, câtă vreme aplicabile

erau în continuare dispozițiile Legii nr. 50/1996 nemodificate.

Față de cele ce preced și în baza

art. 314 C. proc. civ. Curtea va admite recursul în anulare, va casa hotărârile

pronunțate și pe fond va respinge capătul de cerere privind plata diferențelor

salariale solicitate pentru perioada 1 mai–31 octombrie 2000.

Va menține celelalte dispoziții ale

hotărârilor pronunțate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul în anulare declarat de

Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție.

Casează decizia civilă nr. 350 din 20 martie

2003 a Curții de Apel Bacău și sentința civilă nr. 8/C din 14 ianuarie 2003 a

Tribunalului Neamț și pe fond, respinge capătul de cerere privind plata

diferenței de indemnizație solicitată pentru perioada 1 mai–31 octombrie 2000.

Menține celelalte dispoziții din ambele hotărâri.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 octombrie 2004.