ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5476/2004

Asupra recursului în anulare de față: Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: La data de 17 februarie 2004 Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a declarat recurs în anulare împotriva sentinței civile nr. 8/C din 14 ianuarie 2003 pronunțată de Tribunalul Neamț și a deciziei civile nr. 350 din 20 martie 2003 a Curții de Apel Bacău considerând că aceste hotărâri au fost pronunțate în parte cu încălcarea esențială a legii. Tribunalul Neamț, prin sentința civilă nr. 8/C din 14 ianuarie 2003, a admis contestația formulată de petenții J.G.M., ș.a., (personal auxiliar de specialitate la Tribunalul Neamț) precum și cererea de intervenție în interes propriu formulată de A.N.

(prim grefier, pensionar) și a obligat intimații Ministerul Justiției și Tribunalul Neamț să recalculeze și să plătească contestatorilor drepturile salariale reprezentând diferența dintre salariul de bază efectiv plătit și salariul de bază legal datorat raportat la valoarea de referință sectorială de 1.140.800 lei pentru perioada mai–octombrie 2000, de 1.636.502 lei pentru perioada ianuarie–septembrie 2002 și de 1.832.882 lei începând cu 1 octombrie 2002 actualizată la data executării sentinței, pe baza indicelui de inflație, cu aplicarea majorărilor salariale prevăzute de lege. A fost respinsă pentru lipsa calității procesuale pasive cererea de chemare în garanție formulată de Ministerul Justiției față de Ministerul Finanțelor Publice.

Totodată s-a luat act ca petenta G.R. a renunțat la judecată. Instanța de fond a reținut că pentru funcțiile de natura celor ocupate de petenți, prin O.U.G. nr. 134/1999 s-a stabilit o valoare de referință sectorială egală cu aceea din Legea nr. 154/1998 și aceasta se aplică pentru perioada 1 septembrie 1999–1 noiembrie 2000. De la această dată, prin O.G. nr. 83/2000 drepturile salariale s-au stabilit în funcție de valoarea de referință sectorială de 1.140.800 lei prevăzută și de Legea nr. 76/2000 privind bugetul de stat pe anul 2000. S-a mai avut în vedere că, prin Legea nr. 216/2001 s-a prevăzut că valoarea se referință universală este de 2.444.000 lei, de unde rezultă o valoare de referință sectorială de 1.515.280 lei, care majorată cu 8% de la 1 ianuarie 2002 devine 1.636.502 lei, pentru perioada ianuarie–septembrie 2002, în funcție de care trebuiau plătite drepturile salariale ale petenților.

Or în mod greșit, pentru această perioadă, drepturile salariale s-au calculat raportat la valoarea de referință sectorială de 1.232.064 lei în loc de 1.636.502 lei. Tribunalul a considerat că, deși la 1 octombrie 2002, valoarea de referință sectorială era de 1.832.882 lei, salariile s-au plătit calculate la o valoare de 1.379.912 lei. Ca urmare, prin aplicarea unei valori de referință sectorială calculată greșit, contestatorii au fost prejudiciați nu numai prin încasarea periodică a drepturilor salariale legale ci și prin devalorizarea monedei naționale. Cererea de chemare în garanție formulată de Ministerul Justiției împotriva Ministerului Finanțelor Publice a fost respinsă cu motivarea că între contestatori și Ministerul Justiției există raporturi juridice de muncă, iar între Ministerul Justiției și Ministerul Finanțelor Publice nu sunt raporturi obligaționale de garanție, acesta din urmă neavând calitate procesuală pasivă.

Recursul declarat de Ministerul Justiției împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 350 din 20 martie 2003 pronunțată de Curtea de Apel Bacău ce a considerat legală hotărârea instanței de fond. Împotriva acestor hotărâri, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a declarat recurs în anulare considerând că au fost pronunțate cu încălcarea esențială a legii; ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond numai în partea referitoare la plata diferențelor salariale pe perioada 1 mai–31 octombrie 2000. Astfel, se susține că pentru perioada mai–octombrie 2000, nu erau aplicabile actele normative invocate în considerentele hotărârilor (respectiv O.U.G.

nr. 134/1999 și 76/2000) întrucât salarizarea personalului din autoritate judecătorească era reglementată de Legea nr. 50/1996 ce a fost modificată și completată prin O.G. nr. 83/2000, ordonanța ce s-a aplicat începând cu data de 1 noiembrie 2000. Se mai arată că aplicarea art. 1 din O.G. nr. 83/2000 potrivit căruia „indemnizațiile și salariile de bază pentru magistrați și celelalte categorii de personal din organele autorității judecătorești se stabilesc pe baza valorii de referință sectorială prevăzută de lege pentru funcțiile de demnitate publică alese sau numite din cadrul autorităților executivă și legislativă” trebuia coroborat cu art. II din același act normativ conform căruia „prevederile ordonanței se aplică în limita bugetelor aprobate Ministerului Justiției, Ministerului Public, Curții Supreme de Justiție și Curții de Conturi, după suplimentarea lor corespunzătoare”.

Totodată potrivit art. 9 alin. (1) din același act normativ „prezenta ordonanță intră în vigoare la data de întâi a lunii următoare celei în care s-a suplimentat în mod corespunzător bugetul pe anul 2000 al instituțiilor publice prevăzute la art. II”. Ca urmare, Ministerul Justiției, în calitate de ordonator principal de credite și Tribunalul Neamț, ca ordonator secundar de credite, nu dispuneau de fonduri pentru plata diferențelor de salariu pe perioada mai–octombrie 2000, mai ales că O.G. nr. 83/2000 a intrat în vigoare la data de 1 noiembrie 2000 și nu putea retroactiva. Recursul în anulare este fondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Într-adevăr, prin O.U.G.

nr. 134 din 17 septembrie 1999, privind unele măsuri referitoare la salarizarea magistraților și a celorlalte categorii de personal din organele autorității judecătorești s-a prevăzut că începând cu luna septembrie 1999, valoarea coeficientului de ierarhizare a salariilor de bază ale personalului din organele autorității judecătorești, reglementată de Legea nr. 50/1996, este egală cu valoarea de referință sectorială prezentată de Legea nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar și a indemnizațiilor pentru persoanele care ocupă funcții de demnitate publică.

Aplicarea acestor dispoziții a fost dublu condiționată prin art. 3 și art. 4 din aceeași ordonanță, respectiv că prevederile art. 1 și art. 2 se aplică în limita bugetelor de venituri și cheltuieli ale Ministerului Justiției, Ministerului Public și Curții Supreme de Justiție, după caz, aprobate pentru anul 1999. A doua condiție constă în prezentarea de către Ministerul Justiției, spre a fi aprobat de Guvern, a unui proiect de act normativ pentru corelarea salarizării personalului din organele autorității judecătorești cu prevederile Legii nr. 154/1998 cu modificările și completările ulterioare. Acest proiect a fost O.G.

nr. 83/2000 pentru modificarea și completarea Legii nr. 50/1996, care s-a aplicat cu începere de la 1 noiembrie 2000. Prin Legea nr. 76/2000 privind bugetul de stat pentru anul 2000, a fost modificată valoarea de referință universală care se utiliza în vederea determinării valorii de referință sectorială pentru salarizarea personalului prevăzut de Legea nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar și a indemnizațiilor pentru persoanele care ocupă funcții de demnitate publică. Art. 12 alin. (5) din Legea nr. 76/2000 prevede însă că noua valoare de referință sectorială se utilizează numai la stabilirea drepturilor salariale pentru personalul care ocupă funcțiile prevăzute în anexele II/1, II/2 și III din Legea nr. 76/2000.

Or, în anexele menționate din Legea nr. 76/2000 nu este prevăzut personalul din organele autorității judecătorești, ceea ce înseamnă că acestei categorii de personal, salarizat prin lege specială, nu i se aplică valoarea de referință sectorială modificată începând cu luna mai 2000 potrivit legii precizate. Prin urmare, condițiile impuse de art. 3 și art. 4 din O.U.G. nr. 134/1999 s-au realizat de abia la 1 noiembrie 2000 când s-a aplicat O.G. nr. 83/2000 pentru modificarea și completarea Legii nr. 50/1996. Din această perspectivă, pe perioada 1 mai–31 octombrie 2000, în mod greșit, instanțele au considerat că se aplică dispozițiile O.U.G. nr. 134/1999 și au admis, fără temei, capătul de cerere din acțiunea intimaților pentru plata diferențelor salariale, câtă vreme aplicabile erau în continuare dispozițiile Legii nr. 50/1996 nemodificate.

Față de cele ce preced și în baza art. 314 C. proc. civ. Curtea va admite recursul în anulare, va casa hotărârile pronunțate și pe fond va respinge capătul de cerere privind plata diferențelor salariale solicitate pentru perioada 1 mai–31 octombrie 2000. Va menține celelalte dispoziții ale hotărârilor pronunțate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. Casează decizia civilă nr. 350 din 20 martie 2003 a Curții de Apel Bacău și sentința civilă nr. 8/C din 14 ianuarie 2003 a Tribunalului Neamț și pe fond, respinge capătul de cerere privind plata diferenței de indemnizație solicitată pentru perioada 1 mai–31 octombrie 2000. Menține celelalte dispoziții din ambele hotărâri. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 octombrie 2004.