ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6515/2004

Asupra recursului în anulare de

față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele :

Prin cererea înregistrată la data de

18 noiembrie 2002 sub nr. 4741 pe rolul Tribunalului Neamț reclamanții B.D. și

I.V. au chemat în judecată pe pârâții Tribunalul Neamț și Ministerul Justiției

solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să oblige pe

pârâți să recalculeze indemnizațiile individuale raportat la valoarea de

referință sectorială de 1.140.800 lei, pentru perioada mai-decembrie 2000 și de

1.637.280 lei pentru perioada 1 ianuarie–noiembrie 2002, să plătească drepturile

salariale reprezentând diferența dintre indemnizația efectiv plătită și

indemnizația legală datorată pentru aceste perioade, actualizate la data

executării, prin aplicarea indicelui de inflație, iar începând cu data de 1

octombrie 2002, să plătească drepturile salariale raportat la o valoare de

referință sectorială de 1.637.280 lei, majorată cu 12% și cu aplicarea

celorlalte majorări salariale legale.

Pârâtul Ministerul Justiției, prin

întâmpinare, a solicitat respingerea acțiunii formulând cerere de chemare în

garanție a Ministerului Finanțelor Publice.

Prin sentința civilă nr. 9/C din 14

ianuarie 2003 Tribunalul Neamț a admis acțiunea astfel cum a fost formulată,

respingând cererea de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice,

reținându-se în motivarea hotărârii că salarizarea magistraților și a

personalului din instanțele judecătorești se face potrivit Legii nr. 50/1996,

cu modificările și completările ulterioare și că începând din luna septembrie

1999 conform O.U.G. nr. 134/1999 salarizarea acestei categorii de personal urma

să se facă pe baza valorii de referință sectorială prevăzută de Legea nr.

154/1998 pentru funcțiile de demnitate publică alese sau numite.

S-a mai reținut că după luna mai

2000, când a fost publicată Legea bugetului de stat pe anul 2000 (Legea nr. 76)

valoarea de referință sectorială era de 1.140.800 lei iar nu cea de 685.872

lei, greșit utilizată de pârâți la calculul și plata salariului reclamantei.

Curtea de Apel Bacău prin decizia

civilă nr. 423 din 2 aprilie 2003 a respins ca nefondat recursul declarat de

către Ministerul Justiției împotriva acestei hotărâri, reținând că instanța de

fond a făcut o aplicațiune corectă a prevederilor legale, având în vedere

aceleași considerente ca și instanța de fond.

În conformitate cu prevederile art.

27 lit. f) din Legea nr. 92/1992 și ale art. 330 pct. 2 C. proc. civ., în

vigoare la data când hotărârile judecătorești au devenit irevocabile,

Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție a declarat recurs în anulare împotriva acestor hotărâri, considerând

că acestea au fost pronunțate cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a

determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond.

Se susține că instanțele au făcut „o

apreciere și aplicare greșită a legii de salarizare, cu ignorarea regulilor de

interpretare logică și sistematică a actului juridic” arătând că salarizarea

personalului din autoritatea judecătorească era reglementat în acea perioadă de

Legea nr. 50/1996 și O.G. nr. 83/2000 pentru completarea și modificarea acestei

legi, nefiind aplicabile actele normative invocate în considerentele acestor

hotărâri judecătorești.

Totodată se susține că dispozițiile

art. 1

1

din O.G. nr. 83/2000 trebuie coroborate cu art.II teza 1

potrivit cu care „prevederile ordonanței se aplică în limitele bugetelor

aprobate Ministerului Justiției, Ministerului Public, Curții Supreme de

Justiție și Curții de Conturi după suplimentarea lor corespunzătoare”.

De aceea, având în vedere că O.G.

nr. 83/2000 s-a aplicat abia de la data de 1 noiembrie 2000, după suplimentarea

bugetului, ar fi nelegală obligarea pârâților să recalculeze salariul pentru

perioada mai-octombrie 2000.

Recursul în anulare este nefondat

pentru următoarele considerente:

În primul rând este de reținut că

temeiul de drept pe care se fundamentează recursul în anulare este art. 330

alin. (2) teza 1 C. proc. civ. respectiv că prin hotărârile atacate „s-a produs

o încălcare esențială a legii, ce a determinat o soluționare greșită a cauzei

pe fond”.

În motivarea recursului în anulare există doar două

susțineri care însă sunt formulate ca niște postulate fără a fi deloc

argumentate.

Astfel în legătură cu prima

susținere respectiv că „instanțele au făcut o interpretare și aplicare greșită

a legii de salarizare, cu ignorarea regulilor de interpretare logică și

sistematică a actului juridic” se arată numai că salarizarea personalului din

autoritatea judecătorească era reglementată în perioada în litigiu de Legea nr.

50/1996 și O.G. nr. 83/2000 pentru modificarea și completarea acesteia, nefiind

aplicabile celelalte acte normative invocate în considerentele hotărârilor

judecătorești criticate.

Nu se arată în ce constă interpretarea greșită a legii și de

ce s-au ignorat regulile de interpretare logică și sistematică a actelor

normative.

Este de reținut că în conformitate

cu cerințele textului de lege care constituie temeiul de drept al recursului în

anulare era necesar să se demonstreze că prin hotărârile criticate s-a produs o

încălcare esențială a legii.

Prin sintagma „încălcare esențială a

legii” este avută în vedere nu orice încălcare a unor dispoziții legale ci

numai aceea de ordine publică.

Cea de a doua susținere din recursul

în anulare de asemenea nu este dezvoltată și nici argumentată reproducându-se

numai dispozițiile art. II teza 1 din O.G. nr. 83/2000 și arătându-se în esență

că aplicarea în practică a corelării indicelui de referință ar fi fost

condiționată de suplimentarea bugetului.

În consecință nici această a doua

critică nu poate reprezenta o încălcare esențială a legii.

Distinct de considerentele mai

înainte arătate, urmează a reține că instanțele de fond și recurs au făcut o

corectă aplicare a tuturor actelor normative în materie aplicabile în cauză

având în vedere corelarea dintre ele.

În acest sens este de reținut că

salarizarea personalului din organele autorității judecătorești era

reglementată de Legea nr. 50/1996 până la intrarea în vigoare a Legii nr.

154/1998.

Prin Legea nr. 154/1998 privind

sistemul de salarizare în sistemul bugetar și a stabilirii indemnizațiilor

pentru persoane care ocupă funcții de demnitate publică a fost stabilit un nou

sistem de calculare a salariului de bază ale cărui elemente principale erau:

valoarea de referință universală, indicatorii de prioritate intersectorială și

valoarea de referință sectorială.

Datorită faptului că nu s-a elaborat

un act normativ care să reglementeze salarizarea personalului organelor

autorității judecătorești în acord cu principiile stabilite în Legea nr.

154/1998 și întrucât se impunea în mod necesar conform principiilor

constituționale, corelarea salariilor magistraților și a celuilalt personal al

autorității judecătorești, cu salariile celor din autoritățile legislativă și

executivă s-a adoptat O.G. nr. 134/1999 privind unele măsuri referitoare la

salarizarea magistraților și celorlalte categorii de personal din organele

autorității judecătorești (publicată în M. Of. la data de 20 septembrie 1999).

Conform art.1 din această ordonanță

valoarea coeficientului 1 de ierarhizare a salariilor de bază ale personalului

din autoritatea judecătorească este egal cu valoarea de referință sectorială

prevăzută de Legea nr. 154/1998 și în urma modificărilor aduse prin art. 12

alin. (4) din Legea nr. 76/2000, valoarea de referință sectorială a devenit

1.140.800 lei cum în mod corect au reținut instanțele de fond și recurs.

De reținut că salarizarea

magistraților era reglementată printr-o lege specială, Legea 50/1996, care era

concepută pe alte principii decât Legea nr. 154/1998 din care s-a preluat doar

noțiunea de valoare de referință sectorială ca un criteriu pentru stabilirea

valorii coeficientului de ierarhizare din Legea nr. 50/1996.

La acea dată Legea nr. 50/1996 era

depășită, fiind singura lege care mai utiliza noțiunea de coeficient de

ierarhizare și la o valoare care nu mai era folosită pentru salarizarea altor

categorii.

Ceea ce este de reținut din evoluția

legislației în materie de salarizare mai înainte arătată este voința

legiuitorului de a restabili egalitatea din punct de vedere al criteriilor de

salarizare, între persoanele care își desfășoară activitatea în cadrul celor

trei autorități fundamentale ale statului de drept: legiuitoare, judecătorească

și executivă.

Principiul stabilit prin O.U.G. nr.

134/1999 este necontestat, iar Legea bugetului de stat nr. 76 publicată în luna

mai 2000, a fixat și cuantumul valorii de referință aplicabil astfel încât, de

la acea dată pârâții aveau obligația să calculeze și să plătească salariile

potrivit noilor valori.

Lipsa fondurilor alocate de la

bugetul statului pentru punerea în aplicare a legii putea să determine, cum a

și făcut-o, de altfel cel mult amânarea plății drepturilor cuvenite, iar nu

negarea existenței acestora.

De altfel în speță este vorba de

bugetul pe anul 2000, aprobat prin Legea nr. 76/2000 care prin art. 12 alin.

(1), (2) și (3) arată cum trebuie procedat de către ordonatorii principali de

credite pentru a se include toate sumele necesare pentru plata personalului

pentru numărul maxim de posturi avizate.

În orice caz lipsa resurselor

financiare invocate nu poate constitui un împediment în acordarea

indemnizațiilor legale cuvenite magistraților și personalul instanțelor

judecătorești, întrucât aceștia nu au nici o culpă pentru lipsa acestor

resurse.

Față de toate considerentele mai

înainte arătate urmează a respinge recursul în anulare ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul în anulare

declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție împotriva deciziei civile nr. 423 din 2 aprilie 2003 a

Curții de Apel Bacău și a sentinței civile nr. 9/C din 14 ianuarie 2003 a

Tribunalului Neamț, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 23 noiembrie 2004.