ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6336/2004

Asupra recursului în anulare de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La

19 ianuarie 2004, s-a înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție

recursul în anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva deciziei civile nr. 170/R din 25 februarie

2003 a Curții de Apel Tg. Mureș și a sentinței civile nr. 1898 din 19 decembrie

2002 a Tribunalului Harghita.

S-a

susținut că cele două hotărâri judecătorești au fost pronunțate cu încălcarea

esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond,

invocându-se ca temei în drept art. 330 pct. 2 C. proc. civ., în vigoare la

data pronunțării lor.

Analizând

calea extraordinară de atac formulată, precum și dosarele atașate, Curtea

constată următoarele:

La

15 octombrie 2002, reclamanta K.A. grefier dactilograf la Parchetul de pe lângă

Judecătoria Odorheiu Secuiesc a chemat în judecată Ministerul Public, Parchetul

de pe lângă Curtea Supremă de Justiție și Parchetul de pe lângă Tribunalul

Harghita, solicitând obligarea pârâților la plata diferenței de salariu pentru

perioada 1 mai–31 octombrie 2000 raportat la valoarea de referință sectorială

aplicabilă, de 1.140.800 lei, stabilită prin O.U.G. nr. 134/1999, cu aplicarea

coeficientului de inflație, precum și în continuare, reactualizată începând cu

1 ianuarie 2002 până la zi, în raport cu valoarea de referință sectorială

actualizată, de 1.515.280 lei.

Ministerul

Public, Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție a formulat

întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acțiunii, precum și cerere de

chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice, pentru ca, în cazul

admiterii acțiunii, acesta să fie obligat să plătească sumele pretinse prin

acțiune, având în vedere că la elaborarea proiectului de rectificare bugetară

pe anul 2002 nu s-au prevăzut fondurile suplimentare solicitate pentru

cheltuielile de personal, deși prin Legea bugetului de stat pe anul 2001 nr.

216/2001 fusese majorată valoarea de referință sectorială pentru determinarea indemnizațiilor

persoanelor ce ocupă funcții de demnitate publică.

Prin

sentința civilă nr. 1898 din 19 decembrie 2002, Tribunalul Harghita a admis

acțiunea și cererea de chemare în garanție. Au fost obligați pârâții, să

plătească reclamantei pentru perioada 1 mai 2000–31 octombrie 2000 diferența

dintre salariul legal cuvenit și cel încasat efectiv, reactualizată cu

aplicarea coeficientului de inflație. De asemenea, au fost obligați aceiași

pârâți, în solidar, la plata diferenței de salariu începând cu 1 ianuarie 2002

până la zi și în continuare, conform Legii nr. 216/2001 și O.U.G. nr. 187/2001.

A

fost obligat chematul în garanție să restituie pârâților sumele datorate și

achitate de aceștia reclamantei.

În

motivarea soluției adoptate, instanța a reținut în esență că în raport cu

prevederile O.U.G. nr. 134/1999, din luna septembrie 1999, salarizarea

personalului din organele autorității judecătorești se va face pe baza valorii

de referință sectorială prevăzută de Legea nr. 154/1998 pentru funcțiile de

demnitate publică alese sau numite.

Pentru

anul 2000, această valoare a fost stabilită de Legea bugetului de stat,

publicată în luna mai 2000, la 1.140.800 lei.

Același

raționament a stat și la baza admiterii celui de-al doilea petit al acțiunii,

corespunzător anului 2001, aplicându-se și coeficienții de indexare prevăzuți

de O.U.G. nr. 187/2001 și în continuare pentru anul 2002.

Conform

art. 19 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, a fost admisă cererea

de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice.

Recursurile

declarate de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de

Justiție, Parchetul de pe lângă Tribunalul Harghita și Ministerul Finanțelor

Publice, prin Direcția județeană Harghita au fost respinse de Curtea de Apel

Tg. Mureș, prin decizia nr. 170/R din 25 februarie 2003.

S-a

reținut în motivare că nu s-au depășit atribuțiile puterii judecătorești, ci

s-au aplicat întocmai dispozițiile legale, ce au fost ignorate de pârâți cu

ocazia calculării drepturilor salariale.

În

privința recursului declarat de chematul în garanție, acesta a fost respins de

asemenea, față de împrejurarea că la elaborarea prevederilor bugetului pe anul

2002 s-a raportat, în privința personalului din justiție, la valoarea de

referință sectorială din decembrie 2001, deși pentru toate persoanele care

ocupă funcții de demnitate publică aceasta s-a majorat, potrivit art. 13 alin.

(1) și (2) din Legea nr. 216/2001.

Prin

prezentul recurs în anulare se susține că ambele hotărâri sunt esențial

nelegale, impunându-se casarea lor parțială și pe fond respingerea capătului de

cerere privind plata diferenței de indemnizație solicitată pentru perioada 1

mai–31 octombrie 2000, cu motivarea că aplicabile erau alte acte normative

decât cele invocate în acțiune și reținute de instanțe, și anume Legea nr. 50/1996,

respectiv O.G. nr. 83/2000 pentru modificarea și completarea legii. Or, susține

autorul recursului în anulare, art. 1 din O.G. nr. 83/2000 trebuia coroborat cu

art. II teza 1, potrivit cu care „prevederile ordonanței se aplică în limita

bugetelor aprobate Ministerului Justiției, Ministerului Public, Curții Supreme

de Justiție și Curții de Conturi după suplimentarea lor corespunzătoare”. De

aceea, având în vedere că O.G. nr. 83/2000 s-a aplicat abia de la 1 noiembrie

2000, după suplimentarea bugetului, este nelegală obligarea pârâților să

recalculeze salariul pentru perioada 1 mai–31 octombrie 2000.

Recursul

în anulare este nefondat, urmând a fi respins pentru considerentele ce se vor

expune:

Salarizarea

personalului din organele autorității judecătorești a fost reglementată prin

Legea nr. 50/1996. Prin Legea nr. 154/1998 privind sistemul de salarizare în

sistemul bugetar și a stabilirii indemnizațiilor pentru persoane care ocupă

funcții de demnitate publică a fost reglementat un nou sistem de stabilire a

acestor drepturi, elementele sale principale fiind: valoarea de referință

universală, indicatorii de prioritate intersectorială și valoarea de referință

sectorială.

În

vederea corelării celor două acte normative, ținând seama de statutul Justiției

de putere în stat, alături de puterea legiuitoare și cea executivă, s-a adoptat

O.U.G. nr. 134/1999 privind unele măsuri referitoare la salarizarea

magistraților și a celorlalte categorii de personal din organele autorității

judecătorești, stabilindu-se aceeași valoare de referință sectorială cu cea

prevăzută de Legea nr. 154/1998, începând cu luna septembrie 1999.

Prin

Legea bugetului de stat pe anul 2000, Legea nr. 76 din 4 mai 2000, au fost

modificate valoarea de referință universală și indicatorul de prioritate

intersectorială prevăzute în Legea nr. 154/1998, astfel încât, din mai 2000,

valoarea de referință sectorială a devenit 1.140.800 lei, cum corect au reținut

și instanțele.

De

altfel, nici recursul în anulare nu contestă existența, reglementată de legiuitor,

a principiilor egalității valorilor de referință, consacrat încă o dată expres

de O.G. nr. 83/2000 pentru modificarea și completarea Legii nr. 50/1996.

Se

susține însă că în virtutea art. IX din O.G. nr. 83/2000, aplicarea în practică

a corelării indicelui de referință ar fi fost condiționată de suplimentarea

bugetului pe anul 2000 pentru instituțiile la care se referă art. II.

Cu

privire la această susținere, Înalta Curte constată că deși textul art. IX este

întocmai reprodus, acest lucru nu poate conduce la admiterea recursului în

anulare, nefiind întrunită cerința încălcării esențiale a legii, impusă de art.

330 pct. 2 C. proc. civ.(text în prezent abrogat).

Într-adevăr,

ceea ce trebuie reținut din expunerea anterioară a evoluției legislative în materie

de salarizare este voința legiuitorului de a restabili egalitatea, din acest

punct de vedere, între persoanele care își desfășoară activitatea în cele trei

autorități fundamentale ale unui stat de drept: puterea legiuitoare, cea

judecătorească și cea executivă.

Principiul

stabilit prin O.U.G. nr. 134/1999 este de necontestat, iar Legea bugetului de

stat pe anul 2000, publicată în luna mai a aceluiași an, a fixat și cuantumul

valorii de referință aplicabil, astfel încât de la acea dată, pârâții aveau

obligația să calculeze și să plătească, potrivit noilor valori, drepturile

salariale.

Lipsa

fondurilor alocate de la bugetul statului pentru punerea în aplicare a legii

putea să determine, cum a și făcut-o, cel mult amânarea plății drepturilor

cuvenite, dar în nici un caz negarea existenței acestora.

Pentru

aceste considerente, văzând că cele două hotărâri atacate au fost pronunțate cu

respectarea legii, în litera și spiritul acesteia, se impune menținerea lor,

prin respingerea recursului în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul în

anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte

de Casație și Justiție împotriva deciziei civile nr. 170/R din 25 februarie

2003 a Curții de Apel Târgu Mureș, secția civilă, și a sentinței civile nr.

1898 din 19 decembrie 2002 a Tribunalului Harghita.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 noiembrie 2004.