ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7291/2004

Asupra recursului în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele : Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Harghita la 20 decembrie 2002, reclamanta B.C.I. a chemat în judecată Ministerul Justiției în calitate de ordonator principal de credite și Tribunalul Harghita, ca ordonator secundar de credite, solicitând obligarea pârâților la plata sumei de 21.322.070 lei, reprezentând diferența dintre salariul lunar cuvenit, calculat conform valorii de referință sectorială prevăzută de art. 13 din Legea nr. 216/2001, indexările calculate conform O.U.G. nr. 187/2001 și salariul efectiv încasat pentru perioada 1 mai 2000–31 octombrie 2000, cu dobânda legală. Cererii de chemare în judecată, pârâtul Ministerul Justiției i-a opus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acesteia.

Prin sentința civilă nr. 254 din 13 februarie 2003 Tribunalul Harghita a admis acțiunea, a obligat pârâții să plătească reclamantei în solidar, suma de 21.322.070 lei, diferența dintre salariul cuvenit și cel efectiv încasat pentru perioada 1 mai 2000-31 octombrie 2000 și dobânda legală aferentă sumei menționate anterior, calculată până la data încasării. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că, salarizarea magistraților și a personalului din instanțele judecătorești se realizează potrivit Legii nr. 50/1996, cu modificările și completările ulterioare și începând cu luna septembrie 1999, în conformitate cu O.U.G.

nr. 134/1999, salarizarea acestei categorii de personal urma să se facă pe baza valorii de referință sectorială prevăzută de Legea nr. 154/1991, pentru funcțiile de demnitate publică alese sau numite, iar după luna mai 2000, când a fost publicată legea bugetului de stat pe anul 2000 (Legea nr. 76/2000) valoarea de referință sectorială era de 1.840.800 lei, iar nu cea de 685.872 lei, greșit utilizată de pârâți la calculul și plata salariului reclamantei. Împotriva acestei sentințe a declarat, în termenul legal, recurs Ministerul Justiției criticând-o pentru nelegalitate. Prin decizia nr. 825/R din 20 iunie 2003, Curtea de Apel Târgu-Mureș, secția civilă, a respins ca nefondat recursul, păstrând motivarea primei instanțe.

Hotărârile pronunțate au fost criticate prin intermediul căii extraordinare a recursului în anulare, declarat la 23 februarie 2004 de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 330 pct. 2 C. proc. civ. Prin prezentul recurs în anulare se susține că ambele hotărâri sunt esențial nelegale, impunându-se casarea acestora și pe fond respingerea acțiunii, cu motivarea că aplicabile în cauză erau alte acte normative decât cele invocate în acțiune și reținute ca atare de instanțe, și anume Legea nr. 50/1996, O.G. nr. 83/2000, pentru modificarea și completarea legii. Se susține că dispozițiile art. 1 1 din O.G. nr. 83/2000 trebuie coroborate cu prevederile art. II teza 1, potrivit cu care, prevederile prezentei ordonanțe se aplică în limita bugetelor aprobate Ministerului Justiției, Ministerului Public, Curții Supreme de Justiție și Curții de Conturi, după suplimentarea lor corespunzătoare”.

De aceea, având în vedere că O.G. nr. 83/2000 s-a aplicat abia de la 1 noiembrie 2000, după suplimentarea bugetului, ar fi nelegală obligarea pârâților să recalculeze salariul pentru perioada 1 mai–31 octombrie 2000. Recursul în anulare este nefondat, urmând a fi respins pentru considerentele ce se vor expune. Salarizarea personalului din organele autorității judecătorești a fost reglementată prin Legea nr. 50/1996. Prin Legea nr. 154/1998 privind sistemul de salarizare în sistemul bugetar și a stabilirii indemnizațiilor pentru persoane care ocupă funcții de demnitate publică a fost fixat un nou sistem de stabilire a acestor drepturi, elementele sale principale fiind valoarea de referință universală, indicatorii de prioritate intersectorială și valoarea de referință sectorială.

În vederea corelării celor două acte normative, ținând seama de statutul Justiției de putere în stat, alături de puterea legiuitoare și cea executivă, s-a adoptat O.G. nr. 134/1999 privind unele măsuri referitoare la salarizarea magistraților și a celorlalte categorii de personal din organele autorității judecătorești, stabilindu-se aceeași valoare de referință sectorială cu cea prevăzută de Legea nr. 154/1998, începând cu luna septembrie 1999. Prin Legea bugetului de stat pe anul 2000 (Legea nr. 76 din 4 mai 2000) au fost modificate valoarea de referință universală și indicatorii de prioritate intersectorială, prevăzuți de Legea nr. 154/1998, astfel încât, din luna mai 2000, valoarea de referință sectorială a devenit 1.140.800 lei, cum corect au reținut și instanțele.

De altfel, nici recursul în anulare nu contestă existența, reglementată de legiuitor, a principiului egalității valorilor de referință sectorială, consacrat încă o dată expres, prin O.G. nr. 83/2000 pentru modificarea și completarea Legii nr. 50/1996. Se susține însă că în virtutea art. IX din O.G. nr. 83/2000, aplicarea în practică a corelării indicelui de referință ar fi fost condiționată de suplimentarea bugetului pe anul 2000 pentru instituțiile la care se referă art. II. Cu privire la această susținere, Înalta Curte constată că deși textul art. IX este întocmai reprodus, acest lucru nu poate conduce la admiterea recursului în anulare, nefiind întrunită cerința încălcării esențiale a legii, impusă de art. 330 pct. 2 C. proc.

civ. (text în prezent abrogat). Într-adevăr, ceea ce trebuie reținut din expunerea anterioară a evoluției legislative în materie de salarizare este voința legiuitorului de a restabili egalitatea din acest punct de vedere, între persoanele care își desfășoară activitatea în cadrul celor trei autorități fundamentale ale statului de drept: puterea legiuitoare, cea judecătorească și cea executivă. Principiul stabilit prin O.U.G. nr. 134/1999 este necontestat, iar Legea bugetului de stat pe anul 2000, publicată în luna mai a aceluiași an a fixat și cuantumul valorii de referință aplicabil, astfel încât, de la acea dată, pârâții aveau obligația să calculeze și să plătească salariile potrivit noilor valori.

Lipsa fondurilor alocate de la bugetul statului pentru punerea în aplicare a legii putea să determine, cum a și făcut-o, de altfel, cel mult amânarea plății drepturilor cuvenite, iar nu negarea existenței acestora. Pentru aceste considerente, văzând că cele două hotărâri atacate au fost pronunțate cu respectarea legii, în litera și spiritul acesteia, se impune menținerea lor, prin respingerea recursului în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat, recursul în anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței civile nr. 254 din 13 februarie 2003 a Tribunalului Harghita și deciziei nr. 825/R din 20 iunie 2003 a Curții de Apel Târgu-Mureș, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 decembrie 2004.