ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7290/2004

Asupra recursului în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

La data de 20 decembrie 2002

reclamanta G.V. a chemat în judecată pârâții Ministerul Justiției, în calitate

de ordinator principal de credite și Tribunalul Harghita, ca ordonator secundar

de credite solicitând obligarea acestora la plata sumei de 3.693.283 lei,

reprezentând diferența dintre salariul lunar cuvenit, calculat conform valorii

de referință sectorială prevăzută de art. 13 din Legea nr. 216/2001, indexările

stabilite conform O.U.G. nr. 187/2001 și salariul efectiv încasat pentru

perioada 1 mai 2000–31 octombrie 2000, cu dobânda legală aferentă sumei

precizate.

Acțiunii reclamantei, pârâții

Ministerul Justiției și Tribunalul Harghita le-au opus întâmpinări, prin care

au solicitat respingerea acesteia.

Prin sentința civilă nr. 245 din 13

februarie 2003 Tribunalul Harghita a admis acțiunea, astfel cum a fost

formulată și a reținut în considerentele hotărârii că salarizarea magistraților

și a personalului din instanțele judecătorești se face potrivit Legii nr. 50/1996,

cu modificările și completările ulterioare și începând cu luna septembrie 1999

potrivit O.U.G. nr. 134/1999, salarizarea acestei categorii de personal urma să

se facă pe baza valorii de referință sectorială prevăzută de Legea nr.

154/1998, pentru funcțiile de demnitate publică alese sau numite. S-a mai

arătat că după luna mai 2000, când a fost publicată legea bugetului de stat pe

anul 2000 (Legea nr. 76), valoarea de referință sectorială era de 1.140.800

lei, iar nu cea de 685.872 lei, greșit utilizată de pârâte la calculul și plata

salariului reclamantei.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs Ministerul Justiției criticând-o pentru nelegalitate.

Prin decizia nr. 699/R din 13 iunie

2003, Curtea de Apel Târgu-Mureș, secția civilă, a respins recursul, păstrând

motivarea instanței de fond.

Hotărârile pronunțate au format

obiectul criticilor exercitate prin calea extraordinară de atac a recursului în

anulare promovat la 23 februarie 2004 de Procurorul general al Parchetului de

pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 330 pct. 2 C.

proc. civ.

Prin prezentul recurs în anulare se

susține că ambele hotărâri sunt esențial nelegale, impunându-se casarea lor și

pe fond, respingerea acțiunii, cu motivarea că aplicabile erau alte acte

normative decât cele invocate în acțiune și reținute de instanțe, și anume

Legea nr. 50/1996, respectiv O.G. nr. 83/2000 pentru modificarea și completarea

legii. Or, susține autorul recursului în anulare, art. 1

1

din O.G.

nr. 83/2000 trebuie coroborat cu art. II teza 1, potrivit cu care „prevederile

prezentei ordonanțe se aplică în limita bugetelor aprobate Ministerului

Justiției, Ministerului Public, Curții Supreme de Justiție și Curții de

Conturi, după suplimentarea lor corespunzătoare”. De aceea, având în vedere că

O.G. nr. 83/2000 s-a aplicat abia de la 1 noiembrie 2000, după suplimentarea

bugetului, ar fi nelegală obligarea pârâților să recalculeze salariul pentru

perioada 1 mai–31 octombrie 2000.

Recursul în anulare este nefondat,

urmând a fi respins pentru considerentele ce se vor expune.

Salarizarea personalului din

organele autorității judecătorești a fost reglementată de Legea nr. 50/1996.

Prin Legea nr. 154/1998 privind sistemul de salarizare în sistemul bugetar și a

stabilirii indemnizațiilor pentru persoane care ocupă funcții de demnitate

publică a fost fixat un nou sistem de stabilire a acestor drepturi, elementele

sale principale fiind valoarea de referință universală, indicatorii de

prioritate intersectorială și valoarea de referință sectorială.

În vederea corelării celor două acte

normative, ținând seama de statutul Justiției de putere în stat, alături de

puterea legiuitoare și cea executivă, s-a adoptat O.G. nr. 134/1999 privind

unele măsuri referitoare la salarizarea magistraților și a celorlalte categorii

de personal din organele autorității judecătorești, stabilindu-se aceeași

valoare de referință sectorială cu cea prevăzută de Legea nr. 154/1998,

începând cu luna septembrie 1999.

Prin Legea bugetului de stat pe anul

2000 (Legea nr. 76 din 4 mai 2000) au fost modificate valoarea de referință

universală și indicatorii de prioritate intersectorială prevăzuți de Legea nr. 154/1998,

astfel încât, din luna mai 2000, valoarea de referință sectorială a devenit

1.140.800 lei, cum corect au reținut și instanțele.

De altfel, nici recursul în anulare

nu contestă existența, reglementată de legiuitor, a principiului egalității

valorilor de referință sectorială, consacrat încă o dată expres prin O.G. nr. 83/2000

pentru modificarea și completarea Legii nr. 50/1996.

Se susține însă că în virtutea art. IX

din O.G. nr. 83/2000, aplicarea în practică a corelării indicelui de referință

ar fi fost condiționată de suplimentarea bugetului pe anul 2000 pentru

instituțiile la care se referă art. II.

Cu privire la această susținere,

Înalta Curte constată că deși textul art. IX este întocmai reprodus, acest

lucru nu poate conduce la admiterea recursului în anulare, nefiind întrunită

cerința încălcării esențiale a legii, impusă de art. 330 pct. 2 C. proc. civ.

(text în prezent abrogat).

Într-adevăr, ceea ce trebuie reținut

din expunerea anterioară a evoluției legislative în materie de salarizare este

voința legiuitorului de a restabili egalitatea, din acest punct de vedere,

între persoanele care își desfășoară activitatea în cadrul celor trei

autorități fundamentale ale statului de drept: puterea legiuitoare, cea

judecătorească și cea executivă.

Principiul stabilit prin O.U.G. nr. 134/1999

este necontestat, iar Legea bugetului de stat pe anul 2000, publicată în luna

mai a aceluiași an a fixat și cuantumul valorii de referință aplicabil, astfel

încât, de la acea dată, pârâții aveau obligația să calculeze și să plătească

salariile potrivit noilor valori.

Lipsa fondurilor alocate de la

bugetul statului pentru punerea în aplicarea a legii putea să determine, cum a

și făcut-o, de altfel, cel mult amânarea plății drepturilor cuvenite, iar nu

negarea existenței acestora.

Pentru aceste considerente, văzând

că cele două hotărâri atacate au fost pronunțate cu respectarea legii, în

litera și spiritul acesteia, se impune menținerea lor, prin respingerea

recursului în anulare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat, recursul în

anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte

de Casație și Justiție împotriva sentinței civile nr. 245 din 13 februarie 2003

a Tribunalului Harghita și deciziei nr. 699/R din 13 iunie 2003 a Curții de

Apel Târgu-Mureș, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 decembrie 2004.