ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7290/2004
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7290/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2004)
Asupra recursului în anulare de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată
următoarele:
La data de 20 decembrie 2002
reclamanta G.V. a chemat în judecată pârâții Ministerul Justiției, în calitate
de ordinator principal de credite și Tribunalul Harghita, ca ordonator secundar
de credite solicitând obligarea acestora la plata sumei de 3.693.283 lei,
reprezentând diferența dintre salariul lunar cuvenit, calculat conform valorii
de referință sectorială prevăzută de art. 13 din Legea nr. 216/2001, indexările
stabilite conform O.U.G. nr. 187/2001 și salariul efectiv încasat pentru
perioada 1 mai 2000–31 octombrie 2000, cu dobânda legală aferentă sumei
precizate.
Acțiunii reclamantei, pârâții
Ministerul Justiției și Tribunalul Harghita le-au opus întâmpinări, prin care
au solicitat respingerea acesteia.
Prin sentința civilă nr. 245 din 13
februarie 2003 Tribunalul Harghita a admis acțiunea, astfel cum a fost
formulată și a reținut în considerentele hotărârii că salarizarea magistraților
și a personalului din instanțele judecătorești se face potrivit Legii nr. 50/1996,
cu modificările și completările ulterioare și începând cu luna septembrie 1999
potrivit O.U.G. nr. 134/1999, salarizarea acestei categorii de personal urma să
se facă pe baza valorii de referință sectorială prevăzută de Legea nr.
154/1998, pentru funcțiile de demnitate publică alese sau numite. S-a mai
arătat că după luna mai 2000, când a fost publicată legea bugetului de stat pe
anul 2000 (Legea nr. 76), valoarea de referință sectorială era de 1.140.800
lei, iar nu cea de 685.872 lei, greșit utilizată de pârâte la calculul și plata
salariului reclamantei.
Împotriva acestei hotărâri a
declarat recurs Ministerul Justiției criticând-o pentru nelegalitate.
Prin decizia nr. 699/R din 13 iunie
2003, Curtea de Apel Târgu-Mureș, secția civilă, a respins recursul, păstrând
motivarea instanței de fond.
Hotărârile pronunțate au format
obiectul criticilor exercitate prin calea extraordinară de atac a recursului în
anulare promovat la 23 februarie 2004 de Procurorul general al Parchetului de
pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 330 pct. 2 C.
proc. civ.
Prin prezentul recurs în anulare se
susține că ambele hotărâri sunt esențial nelegale, impunându-se casarea lor și
pe fond, respingerea acțiunii, cu motivarea că aplicabile erau alte acte
normative decât cele invocate în acțiune și reținute de instanțe, și anume
Legea nr. 50/1996, respectiv O.G. nr. 83/2000 pentru modificarea și completarea
legii. Or, susține autorul recursului în anulare, art. 1
1
din O.G.
nr. 83/2000 trebuie coroborat cu art. II teza 1, potrivit cu care „prevederile
prezentei ordonanțe se aplică în limita bugetelor aprobate Ministerului
Justiției, Ministerului Public, Curții Supreme de Justiție și Curții de
Conturi, după suplimentarea lor corespunzătoare”. De aceea, având în vedere că
O.G. nr. 83/2000 s-a aplicat abia de la 1 noiembrie 2000, după suplimentarea
bugetului, ar fi nelegală obligarea pârâților să recalculeze salariul pentru
perioada 1 mai–31 octombrie 2000.
Recursul în anulare este nefondat,
urmând a fi respins pentru considerentele ce se vor expune.
Salarizarea personalului din
organele autorității judecătorești a fost reglementată de Legea nr. 50/1996.
Prin Legea nr. 154/1998 privind sistemul de salarizare în sistemul bugetar și a
stabilirii indemnizațiilor pentru persoane care ocupă funcții de demnitate
publică a fost fixat un nou sistem de stabilire a acestor drepturi, elementele
sale principale fiind valoarea de referință universală, indicatorii de
prioritate intersectorială și valoarea de referință sectorială.
În vederea corelării celor două acte
normative, ținând seama de statutul Justiției de putere în stat, alături de
puterea legiuitoare și cea executivă, s-a adoptat O.G. nr. 134/1999 privind
unele măsuri referitoare la salarizarea magistraților și a celorlalte categorii
de personal din organele autorității judecătorești, stabilindu-se aceeași
valoare de referință sectorială cu cea prevăzută de Legea nr. 154/1998,
începând cu luna septembrie 1999.
Prin Legea bugetului de stat pe anul
2000 (Legea nr. 76 din 4 mai 2000) au fost modificate valoarea de referință
universală și indicatorii de prioritate intersectorială prevăzuți de Legea nr. 154/1998,
astfel încât, din luna mai 2000, valoarea de referință sectorială a devenit
1.140.800 lei, cum corect au reținut și instanțele.
De altfel, nici recursul în anulare
nu contestă existența, reglementată de legiuitor, a principiului egalității
valorilor de referință sectorială, consacrat încă o dată expres prin O.G. nr. 83/2000
pentru modificarea și completarea Legii nr. 50/1996.
Se susține însă că în virtutea art. IX
din O.G. nr. 83/2000, aplicarea în practică a corelării indicelui de referință
ar fi fost condiționată de suplimentarea bugetului pe anul 2000 pentru
instituțiile la care se referă art. II.
Cu privire la această susținere,
Înalta Curte constată că deși textul art. IX este întocmai reprodus, acest
lucru nu poate conduce la admiterea recursului în anulare, nefiind întrunită
cerința încălcării esențiale a legii, impusă de art. 330 pct. 2 C. proc. civ.
(text în prezent abrogat).
Într-adevăr, ceea ce trebuie reținut
din expunerea anterioară a evoluției legislative în materie de salarizare este
voința legiuitorului de a restabili egalitatea, din acest punct de vedere,
între persoanele care își desfășoară activitatea în cadrul celor trei
autorități fundamentale ale statului de drept: puterea legiuitoare, cea
judecătorească și cea executivă.
Principiul stabilit prin O.U.G. nr. 134/1999
este necontestat, iar Legea bugetului de stat pe anul 2000, publicată în luna
mai a aceluiași an a fixat și cuantumul valorii de referință aplicabil, astfel
încât, de la acea dată, pârâții aveau obligația să calculeze și să plătească
salariile potrivit noilor valori.
Lipsa fondurilor alocate de la
bugetul statului pentru punerea în aplicarea a legii putea să determine, cum a
și făcut-o, de altfel, cel mult amânarea plății drepturilor cuvenite, iar nu
negarea existenței acestora.
Pentru aceste considerente, văzând
că cele două hotărâri atacate au fost pronunțate cu respectarea legii, în
litera și spiritul acesteia, se impune menținerea lor, prin respingerea
recursului în anulare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat, recursul în
anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte
de Casație și Justiție împotriva sentinței civile nr. 245 din 13 februarie 2003
a Tribunalului Harghita și deciziei nr. 699/R din 13 iunie 2003 a Curții de
Apel Târgu-Mureș, secția civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 decembrie 2004.