ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6510/2004

Asupra recursului în anulare de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată la 20 decembrie 2002 sub nr. 5014 pe rolul Tribunalului Harghita, reclamanta A.I. a chemat în judecată pârâții Tribunalul Harghita în calitate de ordonator secundar de credite și Ministerul Justiției, în calitate de ordonator principal de credite, solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să-i oblige la plata sumei ce reprezintă diferența dintre indemnizația cuvenită potrivit prevederilor legale în vigoare la acea dată și indemnizația efectivă încasată pentru perioada 1 mai 2000 – 31 octombrie 2000, cu aplicarea dobânzii legale aferentă. Pârâții au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea acțiunii reclamantei.

Prin sentința civilă nr. 232 din 13 februarie 2003, Tribunalul Harghita a admis acțiunea formulată de reclamantă astfel cum a fost formulată, reținându-se în motivarea hotărârii că salarizarea magistraților și a personalului din instanțele judecătorești se face potrivit Legii nr. 50/1996, cu modificările și completările ulterioare și că începând cu luna septembrie 1999 conform O.U.G. nr. 134/1999 salarizarea acestei categorii de personal urma să se facă pe baza valorii de referință sectorială precizată de Legea nr. 154/1998 pentru funcțiile de demnitate publică alese sau numite. S-a mai reținut că după luna mai 2000, când a fost publicată Legea bugetului de stat pe anul 2000 (Legea nr. 76) valoarea de referință sectorială era de 1.140.800 lei, iar nu cea de 685.872 lei, greșit utilizată de pârâți la calculul și plata salariului reclamantei.

Curtea de Apel Târgu-Mureș prin decizia civilă nr. 791/R din 20 iunie 2003 a respins ca nefondat recursul declarat de către Ministerul Justiției împotriva acestei hotărâri, reținând că instanța de fond a făcut o aplicațiune corectă a prevederilor legale, având în vedere aceleași considerente ca și instanța de fond. În conformitate cu prevederile art. 27 lit. f) din Legea nr. 92/1992 și ale art. 330 pct. 2 C. proc. civ., în vigoare la data când hotărârile judecătorești au devenit irevocabile, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a declarat recurs în anulare împotriva acestor hotărâri, considerând că au fost pronunțate cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond.

Se susține că instanțele au făcut „o apreciere și aplicare greșită a legii de salarizare, cu ignorarea regulilor de interpretare logică și sistematică a actului juridic”, arătând că salarizarea personalului din autoritatea judecătorească era reglementată în acea perioadă de Legea nr. 50/1996 și O.G. nr. 83/2000 pentru completarea și modificarea acestei legi, nefiind aplicabile actele normative invocate în considerentele acestor hotărâri judecătorești. Totodată, se susține că dispozițiile art. 1 din O.G. nr. 83/2000 trebuiesc coroborate cu art. II teza 1 potrivit cu care „prevederile ordonanței se aplică în limitele bugetelor aprobate Ministerului Justiției, Ministerului Public, Curții Supreme de Justiție și Curții de Conturi după suplimentarea lor corespunzătoare”.

De aceea, având în vedere că O.G. nr. 83/2000 s-a aplicat abia de la data de 1 noiembrie 2000, după suplimentarea bugetului, ar fi nelegală obligarea pârâților să recalculeze salariul pentru perioada mai-octombrie 2000. Recursul în anulare este nefondat pentru următoarele considerente: În primul rând este de reținut că temeiul de drept pe care se fundamentează recursul în anulare este art. 330 alin. (2), teza I C. proc. civ., respectiv că prin hotărârile atacate „s-a produs o încălcare esențială a legii, ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond”. În motivarea recursului în anulare există numai două susțineri, care nu sunt însă argumentate.

Astfel, în legătură cu prima susținere, respectiv că „instanțele au făcut o interpretare și aplicare greșită a legii de salarizare, cu ignorarea regulilor de interpretare logică și sistematică a actului juridic”, se arată numai că salarizarea personalului din autoritatea judecătorească era reglementată pentru perioada în litigiu de Legea nr. 50/1996 și O.G. nr. 83/2000 pentru modificarea și completarea acesteia, nefiind aplicabile celelalte acte normative invocate în considerentele hotărârilor judecătorești criticate. Nu se arată în ce constă interpretarea greșită a legii și de ce s-au ignorat regulile de interpretare logică și sistematică a actelor normative. Se impune a fi reținut că, în conformitate cu cerințele textului de lege care constituie temeiul de drept al recursului în anulare era necesar să se demonstreze că prin hotărârile criticate s-a produs o încălcare esențială a legii.

Prin sintagma „încălcarea esențială a legii” este avută în vedere nu orice încălcare a unor dispoziții legale, ci numai acelea de ordine publică. Nici a doua susținere din recursul în anulare nu este dezvoltată și argumentată, reproducându-se numai dispozițiile art. II teza 1 din O.G. nr. 83/2000, arătându-se în esență că aplicarea în practică a corelării indicelui de referință ar fi fost condiționată de suplimentarea bugetului. În consecință, nici această a doua critică nu poate reprezenta o încălcare esențială a legii. Distinct de considerentele de mai sus, se reține că instanțele de fond și recurs au făcut o corectă aplicare a tuturor actelor normative în materie aplicabile în cauză, având în vedere corelarea dintre ele.

În acest sens este de reținut că salarizarea personalului din organele autorității judecătorești era reglementată de Legea nr. 50/1996 până la intrarea în vigoare a Legii nr. 154/1998. Prin Legea nr. 154/1998 privind sistemul de salarizare în sistemul bugetar și a stabilirii indemnizațiilor pentru persoane care ocupă funcții de demnitate publică a fost stabilit un nou sistem de calculare a salariului de bază ale cărui elemente principale erau: valoarea de referință universală, indicatori de prioritate intersectorială și valoarea de referință sectorială.

Datorită faptului că nu s-a elaborat un act normativ care să reglementeze salarizarea personalului organelor autorității judecătorești în acord cu principiile stabilite în Legea nr. 154/1998 și întrucât se impunea în mod necesar conform principiilor constituționale, corelarea salariilor magistraților și a celuilalt personal al autorității judecătorești, cu salariile celor din autoritățile legislativă și executivă s-a adoptat O.U.G.

nr. 134/1999, privind unele măsuri referitoare la salarizarea magistraților și celorlalte categorii de personal din organele autorității judecătorești (publicată în Monitorul Oficial la 20 septembrie 1999). Conform art.1 din această ordonanță, valoarea coeficientului 1 de ierarhizare a salariilor de bază ale personalului din autoritatea judecătorească este egală cu valoarea de referință sectorială prevăzută de Legea nr. 154/1998 și în urma modificărilor aduse prin art. 12 alin. (4) din Legea nr. 76/2000, valoarea de referință sectorială a devenit 1.140.800 lei, așa cum în mod corect au reținut instanțele de fond și recurs. De reținut că, salarizarea magistraților era reglementată printr-o lege specială (Legea nr. 50/1996), care era concepută pe alte principii decât Legea nr. 154/1998, din care s-a preluat numai noțiunea de valoare de referință sectorială, ca un criteriu pentru stabilirea valorii coeficientului de ierarhizare din Legea nr. 50/1996.

La acea dată, Legea nr. 50/1996 era depășită, fiind singura lege care mai utiliza noțiunea de coeficient de ierarhizare și la o valoare care nu mai era folosită pentru salarizarea altor categorii. Ceea ce este de reținut din evoluția legislației în materie de salarizare mai înainte arătată este voința legiuitorului de a restabili egalitatea din punct de vedere al criteriilor de salarizare, între persoanele care își desfășoară activitatea în cadrul celor trei autorități fundamentale ale statului de drept: legislativă, judecătorească și executivă. Principiul stabilit prin O.U.G. nr. 134/1999 este necontestat, iar Legea bugetului de stat nr. 76, publicată în mai 2000 a fixat și cuantumul valorii de referință aplicabil astfel încât, de la acea dată pârâții aveau obligația să calculeze și să plătească salariile potrivit noilor valori.

Lipsa fondurilor alocate de la bugetul statului pentru punerea în aplicare a legii putea să determine, cum a și făcut-o de altfel, cel mult amânarea plății drepturilor cuvenite, dar nu negarea existenței acestora. De altfel, în speță este vorba de bugetul pe anul 2000, aprobat prin Legea nr. 76/2000, care în art. 12 alin. (1), (2) și (3) arată cum trebuie predat de către ordonatorii principali de credite pentru a se include toate sumele necesare pentru plata personalului pentru numărul maxim de posturi avizate. În orice caz, lipsa resurselor financiare invocate nu putea constitui un impediment în acordarea indemnizațiilor legale cuvenite magistraților și personalului instanțelor judecătorești, întrucât acestea nu au nici o culpă pentru lipsa acestor resurse.

Față de toate aceste considerente recursul în anulare va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva deciziei civile nr. 791 din 20 iunie 2003 a Curții de Apel Târgu-Mureș și a sentinței civile nr. 232 din 13 februarie 2003 a Tribunalului Harghita, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 noiembrie 2004.