ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7292/2004

Asupra recursului în anulare de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar,

rezultă următoarele :

Prin cererea înregistrată la data de 20

decembrie 2002 sub nr. 4965 pe rolul Tribunalului Harghita, reclamanta S.T. a

chemat în judecată Tribunalul Harghita și Ministerul Justiție, solicitând

instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să-i oblige pe pârâți la

plata sumei de 10.782.338 lei reprezentând diferența dintre salariul cuvenit și

cel efectiv încasat pentru perioada 1 mai 2000 - 31 octombrie 2000, cu dobânda

legală până la data încasării sumei pretinse.

Prin întâmpinările formulate pârâții au

solicitat respingerea acțiunii.

Prin sentința civilă nr. 183 din 13 februarie

2003 Tribunalul Harghita a admis acțiunea astfel cum a fost formulată reținându-se

în motivarea hotărârii că salarizarea magistraților și a personalului din

instanțele judecătorești se face potrivit Legii nr. 50/1996, cu modificările și

completările ulterioare și că începând din luna septembrie 1999 conform O.U.G.

nr. 134/1999 salarizarea acestei categorii de personal urma să se facă pe baza

valorii de referință sectorială prevăzută de Legea nr. 154/1998 pentru

funcțiile de demnitate publică alese sau numite.

S-a mai reținut că după luna mai 2000, când a

fost publicată Legea bugetului de stat pe anul 2000 (Legea nr. 76) valoarea de

referință sectorială era de 1.140.800 lei iar nu cea de 685.872 lei, greșit

utilizată de pârâți la calculul și plata salariului reclamantei.

Curtea de Apel Târgu-Mureș prin decizia civilă

nr. 888 din 27 iunie 2003 a respins ca nefondat recursul declarat de către

Ministerul Justiției împotriva acestei hotărâri, reținând că instanța de fond a

făcut o aplicațiune corectă a prevederilor legale, având în vedere aceleași

considerente ca și instanța de fond.

În conformitate cu prevederile art. 27 lit. f)

din Legea nr. 92/1992 și ale art. 330 pct. 2 C. proc. civ., în vigoare la data

când hotărârile judecătorești au devenit irevocabile, Procurorul General al

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a declarat recurs

în anulare împotriva acestor hotărâri, considerând că acestea au fost

pronunțate cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare

greșită a cauzei pe fond.

Se susține că instanțele au făcut „o apreciere

și aplicare greșită a legii de salarizare, cu ignorarea regulilor de interpretare

logică și sistematică a actului juridic” arătând că salarizarea personalului

din autoritatea judecătorească era reglementată în acea perioadă de Legea nr. 50/1996

și O.G. nr. 83/2000 pentru completarea și modificarea acestei legi, nefiind

aplicabile actele normative invocate în considerentele acestor hotărâri

judecătorești.

Totodată se susține că dispozițiile art. 1

1

din O.G. nr. 83/2000 trebuie coroborate cu art. II teza 1 potrivit cu care „prevederile

ordonanței se aplică în limitele bugetelor aprobate Ministerului Justiției,

Ministerului Public, Curții Supreme de Justiție și Curții de Conturi după

suplimentarea lor corespunzătoare”.

De aceea, având în vedere că O.G. nr. 83/2000

s-a aplicat abia de la data de 1 noiembrie 2000, după suplimentarea bugetului,

ar fi nelegală obligarea pârâților să recalculeze salariul pentru perioada

mai-octombrie 2000.

Recursul în anulare este nefondat pentru

următoarele considerente:

În primul rând este de reținut că temeiul de

drept pe care se fundamentează recursul în anulare este art. 330 alin. (2 ) teza

1 C. proc. civ. respectiv că prin hotărârile atacate „s-a produs o încălcare

esențială a legii, ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond”.

În

motivarea recursului în anulare există doar două susțineri care însă sunt

formulate ca niște postulate fără a fi deloc argumentate.

Astfel în legătură cu prima susținere respectiv

că „instanțele au făcut o interpretare și aplicare greșită a legii de

salarizare, cu ignorarea regulilor de interpretare logică și sistematică a

actului juridic” se arată numai că salarizarea personalului din autoritatea

judecătorească era reglementată în perioada în litigiu de Legea nr. 50/1996 și

O.G. nr. 83/2000 pentru modificarea și completarea acesteia, nefiind aplicabile

celelalte acte normative invocate în considerentele hotărârilor judecătorești

criticate.

Nu

se arată în ce constă interpretarea greșită a legii și de ce s-au ignorat

regulile de interpretare logică și sistematică a actelor normative.

Este de reținut că în conformitate cu cerințele

textului de lege care constituie temeiul de drept al recursului în anulare era

necesar să se demonstreze că prin hotărârile criticate s-a produs o încălcare

esențială a legii.

Prin sintagma „încălcare esențială a legii” este

avută în vedere nu orice încălcare a unor dispoziții legale ci numai aceea de

ordine publică.

Cea de a doua susținere din recursul

în anulare de asemenea nu este dezvoltată și nici argumentată reproducându-se

numai dispozițiile art. II teza 1 din O.G. nr. 83/2000 și arătându-se în esență

că aplicarea în practică a corelării indicelui de referință ar fi fost

condiționată de suplimentarea bugetului.

În consecință nici această a doua

critică nu poate reprezenta o încălcare esențială a legii.

Distinct de considerentele mai înainte arătate,

urmează a reține că instanțele de fond și recurs au făcut o corectă aplicare a

tuturor actelor normative în materie aplicabile în cauză având în vedere

corelarea dintre ele.

În acest sens este de reținut că salarizarea

personalului din organele autorității judecătorești era reglementată de Legea

nr. 50/1996 până la intrarea în vigoare a Legii nr. 154/1998.

Prin Legea nr. 154/1998 privind sistemul de

salarizare în sistemul bugetar și a stabilirii indemnizațiilor pentru persoane

care ocupă funcții de demnitate publică a fost stabilit un nou sistem de

calculare a salariului de bază ale cărui elemente principale erau: valoarea de

referință universală, indicatorii de prioritate intersectorială și valoarea de

referință sectorială.

Datorită faptului că nu s-a elaborat un act

normativ care să reglementeze salarizarea personalului organelor autorității

judecătorești în acord cu principiile stabilite în Legea nr. 154/1998 și

întrucât se impunea în mod necesar conform principiilor constituționale,

corelarea salariilor magistraților și a celuilalt personal al autorității

judecătorești, cu salariile celor din autoritățile legislativă și executivă s-a

adoptat O.U.G. nr. 134/1999 privind unele măsuri referitoare la salarizarea

magistraților și celorlalte categorii de personal din organele autorității

judecătorești (publicată în M.Of. la data de 20 septembrie 1999).

Conform art. 1 din această ordonanță valoarea

coeficientului 1 de ierarhizare a salariilor de bază ale personalului din

autoritatea judecătorească este egală cu valoarea de referință sectorială

prevăzută de Legea nr. 154/1998 și în urma modificărilor aduse prin art. 12

alin. (4) din Legea nr. 76/2000, valoarea de referință sectorială a devenit

1.140.800 lei cum în mod corect au reținut instanțele de fond și recurs.

De reținut că salarizarea magistraților era

reglementată printr-o lege specială, Legea nr. 50/1996, care era concepută pe

alte principii decât Legea nr. 154/1998 din care s-a preluat doar noțiunea de

valoare de referință sectorială ca un criteriu pentru stabilirea valorii

coeficientului de ierarhizare din Legea nr. 50/1996.

La acea dată Legea nr. 50/1996 era depășită,

fiind singura lege care mai utiliza noțiunea de coeficient de ierarhizare și la

o valoare care nu mai era folosită pentru salarizarea altor categorii.

Ceea ce este de reținut din evoluția legislației

în materie de salarizare mai înainte arătată este voința legiuitorului de a

restabili egalitatea din punct de vedere al criteriilor de salarizare, între

persoanele care își desfășoară activitatea în cadrul celor trei autorități

fundamentale ale statului de drept: legiuitoare, judecătorească și executivă.

Principiul stabilit prin O.U.G. nr. 134/1999

este necontestat, iar Legea bugetului de stat nr. 76 publicată în luna mai

2000, a fixat și cuantumul valorii de referință aplicabil astfel încât, de la

acea dată pârâții aveau obligația să calculeze și să plătească salariile

potrivit noilor valori.

Lipsa fondurilor alocate de la bugetul statului

pentru punerea în aplicare a legii putea să determine, cum a și făcut-o, de

altfel cel mult amânarea plății drepturilor cuvenite, iar nu negarea existenței

acestora.

De altfel în speță este vorba de bugetul pe anul

2000, aprobat prin Legea nr. 76/2000 care prin art. 12 alin. (1), (2) și (3)

arată cum trebuie procedat de către ordonatorii principali de credite pentru a

se include toate sumele necesare pentru plata personalului, pentru numărul

maxim de posturi avizate.

În orice caz, lipsa resurselor financiare

invocate nu poate constitui un împediment pentru acordarea indemnizațiilor

legale cuvenite magistraților, întrucât aceștia nu au nici o culpă pentru lipsa

acestor resurse.

Față de toate considerentele mai înainte arătate

și reținând în principal că în cauză nu este îndeplinită cerința încălcării

esențiale a legii impusă de prevederile art. 330 pct. 2 teza 1 C. proc. civ.

urmează, să respingă recursul în anulare ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat recursul în anulare

declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție împotriva deciziei nr. 888/R din 27 iunie 2003 a Curții de

Apel Târgu-Mureș, secția civilă, și a sentinței civile nr. 183 din 13 februarie

2003 a Tribunalului Harghita.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 20 decembrie 2004.