ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5678/2004

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5678/2004 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Asupra recursului în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele :

Prin cererea înregistrată la data de 20

decembrie 2002 sub nr. 4946 pe rolul Tribunalului Harghita reclamanta C.C. a

chemat în judecată pe pârâții Tribunalul Harghita și Ministerul Justiție

solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să oblige pe

pârâți la plata sumei de 12.606.202 lei reprezentând diferența dintre salariul

cuvenit și cel efectiv încasat pentru perioada 1 mai 2000 - 31 octombrie 2000,

cu dobânda legală până la data încasării sumei pretinse.

Prin întâmpinările formulate pârâții au

solicitat respingerea acțiunii.

Prin sentința civilă nr.165 din 13 februarie

2003 Tribunalul Harghita a admis acțiunea astfel cum a fost formulată

reținându-se în motivarea hotărârii că salarizarea magistraților și a personalului

din instanțele judecătorești se face potrivit Legii nr. 50/1996, cu

modificările și completările ulterioare și că începând din luna septembrie 1999

conform O.U.G. nr. 143/1999 salarizarea acestei categorii de personal urma să

se facă pe baza valorii de referință sectorială prevăzută de Legea nr. 154/1998

pentru funcțiile de demnitate publică alese sau numite.

S-a mai reținut că după luna mai 2000, când a

fost publicată Legea bugetului de stat pe anul 2000 (Legea nr. 76) valoarea de

referință sectorială era de 1.140.800 lei iar nu cea de 685.872 lei, greșit

utilizată de pârâți la calculul și plata salariului reclamantei.

Curtea de Apel Târgu-Mureș prin decizia civilă

nr. 716 din 13 iunie 2003 a respins ca nefondat recursul declarat de către

Ministerul Justiției împotriva acestei hotărâri, reținând că instanța de fond a

făcut o aplicațiune corectă a prevederilor legale, având în vedere aceleași

considerente ca și instanța de fond.

În conformitate cu prevederile art. 27 lit. f)

din Legea nr. 92/1992 și ale art. 330 pct. 2 C.proc. civ., în vigoare la data

când hotărârile judecătorești au devenit irevocabile, Procurorul General al

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a declarat recurs

în anulare împotriva acestor hotărâri, considerând că acestea au fost

pronunțate cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare

greșită a cauzei pe fond.

Se susține că instanțele au făcut „o apreciere

și aplicare greșită a legii de salarizare, cu ignorarea regulilor de

interpretare logică și sistematică a actului juridic” arătând că salarizarea

personalului din autoritatea judecătorească era reglementat în acea perioadă de

Legea nr. 50/1996 și O.G. nr. 83/2000 pentru completarea și modificarea acestei

legi, nefiind aplicabile actele normative invocate în considerentele acestor

hotărâri judecătorești.

Totodată se susține că dispozițiile art. 1

1

din O.G. nr. 83/2000 trebuie coroborate cu art. II teza 1 potrivit cu care

„prevederile ordonanței se aplică în limitele bugetelor aprobate Ministerului

Justiției, Ministerului Public, Curții Supreme de Justiție și Curții de Conturi

după suplimentarea lor corespunzătoare”.

De aceea, având în vedere că O.G. nr. 83/2000

s-a aplicat abia de la data de 1 noiembrie 2000, după suplimentarea bugetului,

ar fi nelegală obligarea pârâților să recalculeze salariul pentru perioada

mai-octombrie 2000.

Recursul în anulare este nefondat pentru

următoarele considerente:

În primul rând este de reținut că temeiul de

drept pe care se fundamentează recursul în anulare este art. 330 alin. (2) teza

1 C. proc. civ. respectiv că prin hotărârile atacate „s-a produs o încălcare

esențială a legii, ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond”.

În

motivarea recursului în anulare există doar două susțineri care însă sunt

formulate ca niște postulate fără a fi deloc argumentate.

Astfel în legătură cu prima susținere respectiv

că „instanțele au făcut o interpretare și aplicare greșită a legii de

salarizare, cu ignorarea regulilor de intepretare logică și sistematică a

actului juridic” se arată numai că salarizarea personalului din autoritatea

judecătorească era reglementată în perioada în litigiu de Legea nr. 50/1996 și

O.G. nr. 83/2000 pentru modificarea și completarea acesteia, nefiind aplicabile

celelalte acte normative invocate în considerentele hotărârilor judecătorești

criticate.

Nu

se arată în ce constă interpretarea greșită a legii și de ce s-au ignorat

regulile de interpretare logică și sistematică a actelor normative.

Este de reținut că în conformitate cu cerințele

textului de lege care constituie temeiul de drept al recursului în anulare era

necesar să se demonstreze că prin hotărârile criticate s-a produs o încălcare

esențială a legii.

Prin sintagma „încălcare esențială a legii” este

avută în vedere nu orice încălcare a unor dispoziții legale ci numai aceea de

ordine publică.

Cea de a doua susținere din recursul

în anulare de asemenea nu este dezvoltată și nici argumentată reproducându-se

numai dispozițiile art. II teza 1 din O.G. nr. 83/2000 și arătându-se în esență

că aplicarea în practică a corelării indicelui de referință ar fi fost

condiționată de suplimentarea bugetului.

În consecință nici această a doua

critică nu poate reprezenta o încălcare esențială a legii.

Distinct de considerentele mai înainte arătate,

urmează a reține că instanțele de fond și recurs au făcut o corectă aplicare a

tuturor actelor normative în materie aplicabile în cauză având în vedere

corelarea dintre ele.

În acest sens este de reținut că salarizarea

personalului din organele autorității judecătorești era reglementată de Legea

nr. 50/1996 până la intrarea în vigoare a Legii nr. 154/1998.

Prin Legea nr. 154/1998 privind sistemul de

salarizare în sistemul bugetar și a stabilirii indemnizațiilor pentru persoane

care ocupă funcții de demnitate publică a fost stabilit un nou sistem de

calculare a salariului de bază ale cărui elemente principale erau: valoarea de

referință universală, indicatorii de prioritate intersectorială și valoarea de

referință sectorială.

Datorită faptului că nu s-a elaborat un act

normativ care să reglementeze salarizarea personalului organelor autorității

judecătorești în acord cu principiile stabilite în Legea nr. 154/1998 și

întrucât se impunea în mod necesar conform principiilor constituționale, corelarea

salariilor magistraților și a celuilalt personal al autorității judecătorești,

cu salariile celor din autoritățile legislativă și executivă s-a adoptat O.G.

nr. 134/1999 privind unele măsuri referitoare la salarizarea magistraților și

celorlalte categorii de personal din organele autorității judecătorești

(publicată în M. Of. la data de 20 septembrie 1999).

Conform art. 1 din această ordonanță valoarea

coeficientului 1 de ierarhizare a salariilor de bază ale personalului din

autoritatea judecătorească este egal cu valoarea de referință sectorială

prevăzută de Legea nr. 154/1998 și în urma modificărilor aduse prin art. 12

alin. (4) din Legea nr. 76/2000, valoarea de referință sectorială a devenit

1.140.800 lei cum în mod corect au reținut instanțele de fond și recurs.

De reținut că salarizarea magistraților era

reglementată printr-o lege specială, Legea 50/1996, care era concepută pe alte

principii decât Legea nr. 154/1999 din care s-a preluat doar noțiunea de

valoare de referință sectorială ca un criteriu pentru stabilirea valorii

coeficientului de ierarhizare din Legea nr. 50/1996.

La acea dată Legea nr. 50/1996 era depășită,

fiind singura lege care mai utiliza noțiunea de coeficient de ierarhizare și la

o valoare care nu mai era folosită pentru salarizarea altor categorii.

Ceea ce este de reținut din evoluția legislației

în materie de salarizare mai înainte arătată este voința legiuitorului de a

restabili egalitatea din punct de vedere al criteriilor de salarizare, între

persoanele care își desfășoară activitatea în cadrul celor trei autorități

fundamentale ale statului de drept: legiuitoare, judecătorească și executivă.

Principiul stabilit prin O.U.G. nr. 134/1999

este necontestat, iar Legea bugetului de stat nr. 76 publicată în luna mai

2000, a fixat și cuantumul valorii de referință aplicabil astfel încât, de la

acea dată pârâții aveau obligația să calculeze și să plătească salariile

potrivit noilor valori.

Lipsa fondurilor alocate de la bugetul statului

pentru punerea în aplicare a legii putea să determine, cum a și făcut-o, de

altfel cel mult amânarea plății drepturilor cuvenite, iar nu negarea existenței

acestora.

De altfel în speță este vorba de bugetul pe anul

2000, aprobat prin Legea nr. 76/2000 care prin art. 12 alin. (1), (2) și (3)

arată cum trebuie procedat de către ordonatorii principali de credite pentru a

se include toate sumele necesare pentru plata personalului pentru numărul maxim

de posturi avizate.

În orice caz oricum lipsa resurselor financiare

invocate nu poate constitui un impediment în acordarea indemnizațiilor legale

cuvenite magistraților, întrucât aceștia nu au nici o culpă pentru lipsa

acestor resurse.

Față de toate considerentele mai înainte arătate

și reținând în principal că în cauză nu este îndeplinită cerința încălcării

esențiale a legii impusă de prevederile art. 330 pct. 2 teza 1 C. proc. civ.

urmează, ca în opinie majoritară, să respingă recursul în anulare ca nefondat,

cu opinia separată a doamnei judecător care este pentru admiterea recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

În majoritate, respinge recursul în anulare

declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție împotriva deciziei nr. 716/R din 13 iunie 2003 a Curții de

Apel Târgu-Mureș, secția civilă, și sentinței civile nr. 165 din 13 februarie

2003 a Tribunalului Harghita.

Cu opinia separată a doamnei judecător în sensul

admiterii recursului în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului

de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva deciziei nr. 716/Rdin

13 iunie 2003 a Curții de Apel Târgu-Mureș, secția civilă, și sentinței civile

nr. 165 din 13 februarie 2003 a Tribunalului Harghita, pe care le casează și în

fond respinge acțiunea formulată de reclamanta C.C.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 19 octombrie 2004.

OPINIE SEPARATĂ

Consider că

recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție în temeiul dispozițiilor art. 330 pct. 2 C.

proc. civ. împotriva sentinței civile nr. 165 din 13 februarie 2003 a

Tribunalului Harghita și a deciziei civile nr. 716/R din 13 iunie 2003

pronunțată de Curtea de Apel Târgu-Mureș este fondat și trebuie admis pentru

considerentele următoare.

Constat că, în motivarea recursului

în anulare întemeiat pe dispozițiile art. 330 pct. 2 C. proc. civ. se susține

și că instanțele au aplicat actele normative invocate în considerentele

hotărârilor judecătorești, ale căror dispoziții legale nu erau incidente în

cauză, ceea ce a dus la soluționarea greșită a procesului pe fond.

Aceste acte normative pe care s-au

întemeiat hotărârile celor două instanțe sunt: O.U.G. nr. 134/1999 privind

unele măsuri referitoare la salarizarea magistraților și a celorlalte categorii

de personal din organele autorității judecătorești și Legea nr. 76/2000 privind

bugetul de stat pe anul 2000.

Astfel, pentru admiterea acțiunii

formulate de intimata-reclamantă C.C., grefier la Tribunalul Harghita, s-a avut

în vedere că prin art. 1 din O.U.G. nr. 134/1999 s-a prevăzut că începând cu

luna septembrie 1999 salarizarea personalului din organele autorității

judecătorești se va face pe baza valorii de referință sectorială prevăzută de

Legea nr. 154/1998 pentru funcțiile de demnitate publică alese și numite.

Art. 3 al O.U.G. nr. 134/1999

condiționa această plată de limita bugetului de venituri și cheltuieli al

Ministerului de Justiție, aprobat pentru anul 1999.

Prin publicarea Legii nr. 76/2000

privind bugetul de stat pe anul 2000 s-a stabilit că începând cu luna mai 2000,

valoarea de referință universală este de 1.840.800 lei, iar indicatorul de

prioritate intersectorială este de 0,62.

Astfel, valoarea de referință

sectorială care trebuia aplicată începând cu luna mai 2000 pentru calculul

salariilor magistraților și personalului auxiliar de specialitate era de

1.140.800 lei și nu de 685.872 lei, valoare care a fost utilizată de

intimații-pârâți la calcularea salariilor până la 1 noiembrie 2000.

S-a apreciat că interpretarea dată

de intimatul pârât Ministerul Justiției a art. 12 alin. (4) din Legea nr.

76/2000 este neavenită și neîntemeiată.

Ca urmare acțiunea reclamantei a

fost admisă, iar pârâții Tribunalul Harghita și Ministerul Justiției au fost

obligați în solidar să plătească lui C.C. suma de 12.606.202 lei reprezentând

diferența dintre salariul cuvenit și cel efectiv încasat pentru perioada 1 mai

– 31 octombrie 2000 plus dobânda legală aferentă până la data plății debitului.

Hotărârea Tribunalului Harghita a

fost menținută de Curtea de Apel Târgu-Mureș prin respingerea recursului

declarat de pârâtul Ministerul Justiției.

Consider ca fondat motivul

recursului în anulare referitor la aplicarea în cauză a unor acte normative ce

nu aveau incidență pentru a justifica admiterea acțiunii de față.

Într-adevăr, prin art. 1 din O.U.G.

nr. 134/1999 privind unele măsuri referitoare la salarizarea magistraților și a

celorlalte categorii de personal din organele autorității judecătorești se

prevede că, începând cu luna septembrie 1999, salarizarea personalului din

cadrul autorității judecătorești se face pe baza valorii de referință

sectorială prevăzută de Legea nr. 154/1998 pentru funcțiile de demnitate

publică alese și numite.

Pentru aplicarea O.U.G. nr. 134/1999

se prevede în art. 3 și art. 4 din cuprinsul ei două condiții.

Prima condiție se referă la

împrejurarea că aplicarea se face în limita fondurilor bănești alocate

Ministerului Justiției pentru anul 1999 iar prin art. 4 se prevede obligația

pentru Ministerul Justiției să prezinte Guvernului un proiect de act normativ

pentru corelarea salarizării personalului din organele autorității

judecătorești cu prevederile Legii nr. 154/1998.

Este cert, că prin O.U.G. nr.

134/1999, legiuitorul a înțeles să reașeze salarizarea magistraților la nivelul

salariilor puterilor legislativă și executivă.

De asemenea, este evident că era

necesară armonizarea Legii nr. 50/1996 privind salarizarea personalului din

autoritatea judecătorească cu dispozițiile Legii nr. 154/1998 privind sistemul

de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar și a indemnizațiilor

pentru persoanele care ocupă funcții de demnitate publică alese și numite.

Această corelare s-a realizat prin

O.G. nr. 83/2000, aplicată de la 1 noiembrie 2000 și prin care s-a schimbat

efectiv vechiul sistem de salarizare al personalului din cadrul autorității

judecătorești.

Prin urmare, cele două condiții de

aplicare ale O.U.G. nr. 134/1999 s-au îndeplinit la data de 1 noiembrie 2000

când a intrat în vigoare O.G. nr. 83/2000 prin care s-a realizat corelarea la

care se referă art. 4 din O.U.G. nr. 134/1999.

În mod greșit, instanțele au

apreciat că s-au creat condițiile de aplicare a O.U.G. nr. 134/1999 odată cu

intrarea în vigoare a Legii nr. 76/2000 privind bugetul de stat pe anul 2000

care a modificat, cu începere de la data de 1 mai 2000, valoarea de referință

sectorială pentru funcțiile de demnitate publică la care se referea Legea nr.

154/1998.

Este adevărat că prin art. 12 alin.

(4) din Legea nr. 76/2000 s-a modificat atât valoarea de referință universală

cât și indicatorul de prioritate intersectorială prevăzute de Legea nr.

154/1998, dar numai pentru categoriile de personal cuprins în anexele II/1,

II/2 și III din lege.

Art. 12 alin. (5) din Legea nr.

76/2000 prevede că “valoarea de referință universală prevăzută de alin. (4) e

utilizează numai la stabilirea drepturilor salariale pentru personalul care

ocupă funcțiile prevăzute în anexele menționate”.

Or, în

anexele II/1, II/2 și III ale Legii nr. 76/2000 nu sunt prevăzute funcțiile și

personalul din cadrul autorității judecătorești, ceea ce înseamnă că acestei

categorii de personal, salarizat prin lege specială (Legea nr. 50/1996), nu i

se aplică valoarea de referință sectorială rezultată din modificările prevăzute

de art. 12 din Legea nr. 76/2000, cu începere de la data de 1 mai 2000.De altfel,

în lipsa unui act normativ de corelare a salarizării personalului din cadrul

autorității judecătorești, nici nu era posibilă alocarea fondurilor bănești

prin bugetul de stat pentru plata unor idemnizații majorate. Drept consecință,

în perioada 1 mai – 31 octombrie 2000, intimatei-reclamante C.C. i s-au

calculat și plătit corect drepturile salariale cuvenite conform Legii nr.

50/1996. Aplicând pentru același interval dispozițiile O.U.G. nr. 134/1999 și

ale Legii nr. 76/2000 în justificarea soluției de admitere a acțiunii

intimatei-reclamante, deși aceste prevederi legale nu erau incidente, consider

că instanțele au încălcat esențial legea ceea ce a determinat o soluționare

greșită a cauzei pe fond în înțelesul art. 330 pct. 2 C. proc. civ., așa încât recursul

în anulare este și admisibil și fondat. Prin admiterea recursului în anulare în

baza art. 314 C. proc. civ. urmează a fi casate hotărârile atacate și în fond

se impune a fi respinsă acțiunea promovată de reclamanta C.C.