ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5678/2004

Asupra recursului în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele : Prin cererea înregistrată la data de 20 decembrie 2002 sub nr. 4946 pe rolul Tribunalului Harghita reclamanta C.C. a chemat în judecată pe pârâții Tribunalul Harghita și Ministerul Justiție solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să oblige pe pârâți la plata sumei de 12.606.202 lei reprezentând diferența dintre salariul cuvenit și cel efectiv încasat pentru perioada 1 mai 2000 - 31 octombrie 2000, cu dobânda legală până la data încasării sumei pretinse. Prin întâmpinările formulate pârâții au solicitat respingerea acțiunii.

Prin sentința civilă nr.165 din 13 februarie 2003 Tribunalul Harghita a admis acțiunea astfel cum a fost formulată reținându-se în motivarea hotărârii că salarizarea magistraților și a personalului din instanțele judecătorești se face potrivit Legii nr. 50/1996, cu modificările și completările ulterioare și că începând din luna septembrie 1999 conform O.U.G. nr. 143/1999 salarizarea acestei categorii de personal urma să se facă pe baza valorii de referință sectorială prevăzută de Legea nr. 154/1998 pentru funcțiile de demnitate publică alese sau numite. S-a mai reținut că după luna mai 2000, când a fost publicată Legea bugetului de stat pe anul 2000 (Legea nr. 76) valoarea de referință sectorială era de 1.140.800 lei iar nu cea de 685.872 lei, greșit utilizată de pârâți la calculul și plata salariului reclamantei.

Curtea de Apel Târgu-Mureș prin decizia civilă nr. 716 din 13 iunie 2003 a respins ca nefondat recursul declarat de către Ministerul Justiției împotriva acestei hotărâri, reținând că instanța de fond a făcut o aplicațiune corectă a prevederilor legale, având în vedere aceleași considerente ca și instanța de fond. În conformitate cu prevederile art. 27 lit. f) din Legea nr. 92/1992 și ale art. 330 pct. 2 C.proc. civ., în vigoare la data când hotărârile judecătorești au devenit irevocabile, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a declarat recurs în anulare împotriva acestor hotărâri, considerând că acestea au fost pronunțate cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond.

Se susține că instanțele au făcut „o apreciere și aplicare greșită a legii de salarizare, cu ignorarea regulilor de interpretare logică și sistematică a actului juridic” arătând că salarizarea personalului din autoritatea judecătorească era reglementat în acea perioadă de Legea nr. 50/1996 și O.G. nr. 83/2000 pentru completarea și modificarea acestei legi, nefiind aplicabile actele normative invocate în considerentele acestor hotărâri judecătorești. Totodată se susține că dispozițiile art. 1 1 din O.G. nr. 83/2000 trebuie coroborate cu art. II teza 1 potrivit cu care „prevederile ordonanței se aplică în limitele bugetelor aprobate Ministerului Justiției, Ministerului Public, Curții Supreme de Justiție și Curții de Conturi după suplimentarea lor corespunzătoare”.

De aceea, având în vedere că O.G. nr. 83/2000 s-a aplicat abia de la data de 1 noiembrie 2000, după suplimentarea bugetului, ar fi nelegală obligarea pârâților să recalculeze salariul pentru perioada mai-octombrie 2000. Recursul în anulare este nefondat pentru următoarele considerente: În primul rând este de reținut că temeiul de drept pe care se fundamentează recursul în anulare este art. 330 alin. (2) teza 1 C. proc. civ. respectiv că prin hotărârile atacate „s-a produs o încălcare esențială a legii, ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond”. În motivarea recursului în anulare există doar două susțineri care însă sunt formulate ca niște postulate fără a fi deloc argumentate.

Astfel în legătură cu prima susținere respectiv că „instanțele au făcut o interpretare și aplicare greșită a legii de salarizare, cu ignorarea regulilor de intepretare logică și sistematică a actului juridic” se arată numai că salarizarea personalului din autoritatea judecătorească era reglementată în perioada în litigiu de Legea nr. 50/1996 și O.G. nr. 83/2000 pentru modificarea și completarea acesteia, nefiind aplicabile celelalte acte normative invocate în considerentele hotărârilor judecătorești criticate. Nu se arată în ce constă interpretarea greșită a legii și de ce s-au ignorat regulile de interpretare logică și sistematică a actelor normative. Este de reținut că în conformitate cu cerințele textului de lege care constituie temeiul de drept al recursului în anulare era necesar să se demonstreze că prin hotărârile criticate s-a produs o încălcare esențială a legii.

Prin sintagma „încălcare esențială a legii” este avută în vedere nu orice încălcare a unor dispoziții legale ci numai aceea de ordine publică. Cea de a doua susținere din recursul în anulare de asemenea nu este dezvoltată și nici argumentată reproducându-se numai dispozițiile art. II teza 1 din O.G. nr. 83/2000 și arătându-se în esență că aplicarea în practică a corelării indicelui de referință ar fi fost condiționată de suplimentarea bugetului. În consecință nici această a doua critică nu poate reprezenta o încălcare esențială a legii. Distinct de considerentele mai înainte arătate, urmează a reține că instanțele de fond și recurs au făcut o corectă aplicare a tuturor actelor normative în materie aplicabile în cauză având în vedere corelarea dintre ele.

În acest sens este de reținut că salarizarea personalului din organele autorității judecătorești era reglementată de Legea nr. 50/1996 până la intrarea în vigoare a Legii nr. 154/1998. Prin Legea nr. 154/1998 privind sistemul de salarizare în sistemul bugetar și a stabilirii indemnizațiilor pentru persoane care ocupă funcții de demnitate publică a fost stabilit un nou sistem de calculare a salariului de bază ale cărui elemente principale erau: valoarea de referință universală, indicatorii de prioritate intersectorială și valoarea de referință sectorială.

Datorită faptului că nu s-a elaborat un act normativ care să reglementeze salarizarea personalului organelor autorității judecătorești în acord cu principiile stabilite în Legea nr. 154/1998 și întrucât se impunea în mod necesar conform principiilor constituționale, corelarea salariilor magistraților și a celuilalt personal al autorității judecătorești, cu salariile celor din autoritățile legislativă și executivă s-a adoptat O.G. nr. 134/1999 privind unele măsuri referitoare la salarizarea magistraților și celorlalte categorii de personal din organele autorității judecătorești (publicată în M. Of.

la data de 20 septembrie 1999). Conform art. 1 din această ordonanță valoarea coeficientului 1 de ierarhizare a salariilor de bază ale personalului din autoritatea judecătorească este egal cu valoarea de referință sectorială prevăzută de Legea nr. 154/1998 și în urma modificărilor aduse prin art. 12 alin. (4) din Legea nr. 76/2000, valoarea de referință sectorială a devenit 1.140.800 lei cum în mod corect au reținut instanțele de fond și recurs. De reținut că salarizarea magistraților era reglementată printr-o lege specială, Legea 50/1996, care era concepută pe alte principii decât Legea nr. 154/1999 din care s-a preluat doar noțiunea de valoare de referință sectorială ca un criteriu pentru stabilirea valorii coeficientului de ierarhizare din Legea nr. 50/1996.

La acea dată Legea nr. 50/1996 era depășită, fiind singura lege care mai utiliza noțiunea de coeficient de ierarhizare și la o valoare care nu mai era folosită pentru salarizarea altor categorii. Ceea ce este de reținut din evoluția legislației în materie de salarizare mai înainte arătată este voința legiuitorului de a restabili egalitatea din punct de vedere al criteriilor de salarizare, între persoanele care își desfășoară activitatea în cadrul celor trei autorități fundamentale ale statului de drept: legiuitoare, judecătorească și executivă. Principiul stabilit prin O.U.G. nr. 134/1999 este necontestat, iar Legea bugetului de stat nr. 76 publicată în luna mai 2000, a fixat și cuantumul valorii de referință aplicabil astfel încât, de la acea dată pârâții aveau obligația să calculeze și să plătească salariile potrivit noilor valori.

Lipsa fondurilor alocate de la bugetul statului pentru punerea în aplicare a legii putea să determine, cum a și făcut-o, de altfel cel mult amânarea plății drepturilor cuvenite, iar nu negarea existenței acestora. De altfel în speță este vorba de bugetul pe anul 2000, aprobat prin Legea nr. 76/2000 care prin art. 12 alin. (1), (2) și (3) arată cum trebuie procedat de către ordonatorii principali de credite pentru a se include toate sumele necesare pentru plata personalului pentru numărul maxim de posturi avizate. În orice caz oricum lipsa resurselor financiare invocate nu poate constitui un impediment în acordarea indemnizațiilor legale cuvenite magistraților, întrucât aceștia nu au nici o culpă pentru lipsa acestor resurse.

Față de toate considerentele mai înainte arătate și reținând în principal că în cauză nu este îndeplinită cerința încălcării esențiale a legii impusă de prevederile art. 330 pct. 2 teza 1 C. proc. civ. urmează, ca în opinie majoritară, să respingă recursul în anulare ca nefondat, cu opinia separată a doamnei judecător care este pentru admiterea recursului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: În majoritate, respinge recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva deciziei nr. 716/R din 13 iunie 2003 a Curții de Apel Târgu-Mureș, secția civilă, și sentinței civile nr. 165 din 13 februarie 2003 a Tribunalului Harghita. Cu opinia separată a doamnei judecător în sensul admiterii recursului în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva deciziei nr. 716/Rdin 13 iunie 2003 a Curții de Apel Târgu-Mureș, secția civilă, și sentinței civile nr. 165 din 13 februarie 2003 a Tribunalului Harghita, pe care le casează și în fond respinge acțiunea formulată de reclamanta C.C.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 octombrie 2004.

OPINIE SEPARATĂ

Consider că recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție în temeiul dispozițiilor art. 330 pct. 2 C. proc. civ. împotriva sentinței civile nr. 165 din 13 februarie 2003 a Tribunalului Harghita și a deciziei civile nr. 716/R din 13 iunie 2003 pronunțată de Curtea de Apel Târgu-Mureș este fondat și trebuie admis pentru considerentele următoare. Constat că, în motivarea recursului în anulare întemeiat pe dispozițiile art. 330 pct. 2 C. proc. civ. se susține și că instanțele au aplicat actele normative invocate în considerentele hotărârilor judecătorești, ale căror dispoziții legale nu erau incidente în cauză, ceea ce a dus la soluționarea greșită a procesului pe fond.

Aceste acte normative pe care s-au întemeiat hotărârile celor două instanțe sunt: O.U.G. nr. 134/1999 privind unele măsuri referitoare la salarizarea magistraților și a celorlalte categorii de personal din organele autorității judecătorești și Legea nr. 76/2000 privind bugetul de stat pe anul 2000. Astfel, pentru admiterea acțiunii formulate de intimata-reclamantă C.C., grefier la Tribunalul Harghita, s-a avut în vedere că prin art. 1 din O.U.G. nr. 134/1999 s-a prevăzut că începând cu luna septembrie 1999 salarizarea personalului din organele autorității judecătorești se va face pe baza valorii de referință sectorială prevăzută de Legea nr. 154/1998 pentru funcțiile de demnitate publică alese și numite.

Art. 3 al O.U.G. nr. 134/1999 condiționa această plată de limita bugetului de venituri și cheltuieli al Ministerului de Justiție, aprobat pentru anul 1999. Prin publicarea Legii nr. 76/2000 privind bugetul de stat pe anul 2000 s-a stabilit că începând cu luna mai 2000, valoarea de referință universală este de 1.840.800 lei, iar indicatorul de prioritate intersectorială este de 0,62. Astfel, valoarea de referință sectorială care trebuia aplicată începând cu luna mai 2000 pentru calculul salariilor magistraților și personalului auxiliar de specialitate era de 1.140.800 lei și nu de 685.872 lei, valoare care a fost utilizată de intimații-pârâți la calcularea salariilor până la 1 noiembrie 2000. S-a apreciat că interpretarea dată de intimatul pârât Ministerul Justiției a art. 12 alin. (4) din Legea nr. 76/2000 este neavenită și neîntemeiată.

Ca urmare acțiunea reclamantei a fost admisă, iar pârâții Tribunalul Harghita și Ministerul Justiției au fost obligați în solidar să plătească lui C.C. suma de 12.606.202 lei reprezentând diferența dintre salariul cuvenit și cel efectiv încasat pentru perioada 1 mai – 31 octombrie 2000 plus dobânda legală aferentă până la data plății debitului. Hotărârea Tribunalului Harghita a fost menținută de Curtea de Apel Târgu-Mureș prin respingerea recursului declarat de pârâtul Ministerul Justiției. Consider ca fondat motivul recursului în anulare referitor la aplicarea în cauză a unor acte normative ce nu aveau incidență pentru a justifica admiterea acțiunii de față. Într-adevăr, prin art. 1 din O.U.G.

nr. 134/1999 privind unele măsuri referitoare la salarizarea magistraților și a celorlalte categorii de personal din organele autorității judecătorești se prevede că, începând cu luna septembrie 1999, salarizarea personalului din cadrul autorității judecătorești se face pe baza valorii de referință sectorială prevăzută de Legea nr. 154/1998 pentru funcțiile de demnitate publică alese și numite. Pentru aplicarea O.U.G. nr. 134/1999 se prevede în art. 3 și art. 4 din cuprinsul ei două condiții. Prima condiție se referă la împrejurarea că aplicarea se face în limita fondurilor bănești alocate Ministerului Justiției pentru anul 1999 iar prin art. 4 se prevede obligația pentru Ministerul Justiției să prezinte Guvernului un proiect de act normativ pentru corelarea salarizării personalului din organele autorității judecătorești cu prevederile Legii nr. 154/1998.

Este cert, că prin O.U.G. nr. 134/1999, legiuitorul a înțeles să reașeze salarizarea magistraților la nivelul salariilor puterilor legislativă și executivă. De asemenea, este evident că era necesară armonizarea Legii nr. 50/1996 privind salarizarea personalului din autoritatea judecătorească cu dispozițiile Legii nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar și a indemnizațiilor pentru persoanele care ocupă funcții de demnitate publică alese și numite. Această corelare s-a realizat prin O.G. nr. 83/2000, aplicată de la 1 noiembrie 2000 și prin care s-a schimbat efectiv vechiul sistem de salarizare al personalului din cadrul autorității judecătorești. Prin urmare, cele două condiții de aplicare ale O.U.G.

nr. 134/1999 s-au îndeplinit la data de 1 noiembrie 2000 când a intrat în vigoare O.G. nr. 83/2000 prin care s-a realizat corelarea la care se referă art. 4 din O.U.G. nr. 134/1999. În mod greșit, instanțele au apreciat că s-au creat condițiile de aplicare a O.U.G. nr. 134/1999 odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 76/2000 privind bugetul de stat pe anul 2000 care a modificat, cu începere de la data de 1 mai 2000, valoarea de referință sectorială pentru funcțiile de demnitate publică la care se referea Legea nr. 154/1998. Este adevărat că prin art. 12 alin. (4) din Legea nr. 76/2000 s-a modificat atât valoarea de referință universală cât și indicatorul de prioritate intersectorială prevăzute de Legea nr. 154/1998, dar numai pentru categoriile de personal cuprins în anexele II/1, II/2 și III din lege.

Art. 12 alin. (5) din Legea nr. 76/2000 prevede că “valoarea de referință universală prevăzută de alin. (4) e utilizează numai la stabilirea drepturilor salariale pentru personalul care ocupă funcțiile prevăzute în anexele menționate”. Or, în anexele II/1, II/2 și III ale Legii nr. 76/2000 nu sunt prevăzute funcțiile și personalul din cadrul autorității judecătorești, ceea ce înseamnă că acestei categorii de personal, salarizat prin lege specială (Legea nr. 50/1996), nu i se aplică valoarea de referință sectorială rezultată din modificările prevăzute de art. 12 din Legea nr. 76/2000, cu începere de la data de 1 mai 2000.De altfel, în lipsa unui act normativ de corelare a salarizării personalului din cadrul autorității judecătorești, nici nu era posibilă alocarea fondurilor bănești prin bugetul de stat pentru plata unor idemnizații majorate.

Drept consecință, în perioada 1 mai – 31 octombrie 2000, intimatei-reclamante C.C. i s-au calculat și plătit corect drepturile salariale cuvenite conform Legii nr. 50/1996. Aplicând pentru același interval dispozițiile O.U.G. nr. 134/1999 și ale Legii nr. 76/2000 în justificarea soluției de admitere a acțiunii intimatei-reclamante, deși aceste prevederi legale nu erau incidente, consider că instanțele au încălcat esențial legea ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond în înțelesul art. 330 pct. 2 C. proc. civ., așa încât recursul în anulare este și admisibil și fondat. Prin admiterea recursului în anulare în baza art. 314 C. proc. civ. urmează a fi casate hotărârile atacate și în fond se impune a fi respinsă acțiunea promovată de reclamanta C.C.