ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7295/2004

Asupra recursului în anulare de

față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele :

Prin cererea înregistrată la data de

20 decembrie 2002 sub nr. 4987 pe rolul Tribunalului Harghita reclamanta B.E. a

chemat în judecată pe pârâții Tribunalul Harghita și Ministerul Justiției

solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să oblige pe

pârâți la plata sumei reprezentând diferența dintre salariul cuvenit și cel

efectiv încasat pentru perioada 1 mai 2000 - 31 octombrie 2000, cu dobânda

legală până la data încasării sumei pretinse.

Prin întâmpinările formulate pârâții

au solicitat respingerea acțiunii.

Prin sentința civilă nr. 205 din 13

februarie 2003 Tribunalul Harghita a admis acțiunea astfel cum a fost formulată

reținându-se în motivarea hotărârii că salarizarea magistraților și a

personalului din instanțele judecătorești se face potrivit Legii nr. 50/1996,

cu modificările și completările ulterioare și că începând din luna septembrie

1999 conform O.U.G. nr. 143/1999 salarizarea acestei categorii de personal urma

să se facă pe baza valorii de referință sectorială prevăzută de Legea nr.

154/1998 pentru funcțiile de demnitate publică alese sau numite.

S-a mai reținut că după luna mai

2000, când a fost publicată Legea bugetului de stat pe anul 2000 (Legea nr. 76)

valoarea de referință sectorială era de 1.140.800 lei iar nu cea de 685.872

lei, greșit utilizată de pârâți la calculul și plata salariului reclamantei.

Curtea de Apel Târgu-Mureș prin

decizia civilă nr. 792 R din 20 iunie 2003 a respins ca nefondat recursul

declarat de către Ministerul Justiției împotriva acestei hotărâri, reținând că

instanța de fond a făcut o aplicațiune corectă a prevederilor legale.

În conformitate cu prevederile art.

27 lit. f) din Legea nr. 92/1992 și ale art. 330 pct. 2 C. proc. civ. în

vigoare la data când hotărârile judecătorești au devenit irevocabile,

Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție a declarat recurs în anulare împotriva acestor hotărâri, considerând

că acestea au fost pronunțate cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a

determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond.

Se susține că instanțele au făcut „o

apreciere și aplicare greșită a legii de salarizare, cu ignorarea regulilor de

interpretare logică și sistematică a actului juridic” arătând că salarizarea

personalului din autoritatea judecătorească era reglementată în acea perioadă

de Legea nr. 50/1996 și O.G. nr. 83/2000 pentru completarea și modificarea

acestei legi, nefiind aplicabile actele normative invocate în considerentele

acestor hotărâri judecătorești.

Totodată se susține că dispozițiile

art. 1

1

din O.G. nr. 83/2000 trebuie coroborate cu art. II teza 1

potrivit cu care „prevederile ordonanței se aplică în limitele bugetelor

aprobate Ministerului Justiției, Ministerului Public, Curții Supreme de

Justiție și Curții de Conturi după suplimentarea lor corespunzătoare”.

De aceea, având în vedere că O.G.

nr. 83/2000 s-a aplicat abia de la data de 1 noiembrie 2000, după suplimentarea

bugetului, ar fi nelegală obligarea pârâților să recalculeze salariul pentru

perioada mai-octombrie 2000.

Recursul în anulare este nefondat

pentru următoarele considerente:

În primul rând este de reținut că

temeiul de drept pe care se fundamentează recursul în anulare este art. 330

pct. 2 teza 1 C. proc. civ. respectiv că prin hotărârile atacate „s-a produs o

încălcare esențială a legii, ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe

fond”.

În motivarea recursului în anulare există doar două

susțineri care însă sunt formulate ca niște postulate fără a fi deloc

argumentate.

Astfel în legătură cu prima

susținere respectiv că „instanțele au făcut o interpretare și aplicare greșită

a legii de salarizare, cu ignorarea regulilor de interpretare logică și

sistematică a actului juridic” se arată numai că salarizarea personalului din

autoritatea judecătorească era reglementată în perioada în litigiu de Legea nr.

50/1996 și O.G. nr. 83/2000 pentru modificarea și completarea acesteia, nefiind

aplicabile celelalte acte normative invocate în considerentele hotărârilor

judecătorești criticate.

Nu se arată în ce constă interpretarea greșită a legii și de

ce s-au ignorat regulile de interpretare logică și sistematică a actelor

normative.

Este de reținut că în conformitate

cu cerințele textului de lege care constituie temeiul de drept al recursului în

anulare era necesar să se demonstreze că prin hotărârile criticate s-a produs o

încălcare esențială a legii.

Prin sintagma „încălcare esențială a

legii” este avută în vedere nu orice încălcare a unor dispoziții legale ci

numai aceea de ordine publică.

Cea de a doua susținere din recursul

în anulare de asemenea nu este dezvoltată și nici argumentată reproducându-se

numai dispozițiile art. II teza 1 din O.G. nr. 83/2000 și arătându-se în esență

că aplicarea în practică a corelării indicelui de referință ar fi fost condiționată

de suplimentarea bugetului.

În consecință nici această a doua

critică nu poate reprezenta o încălcare esențială a legii.

Distinct de considerentele mai

înainte arătate, urmează a reține că instanțele de fond și recurs au făcut o

corectă aplicare a tuturor actelor normative în materie aplicabile în cauză

având în vedere corelarea dintre ele.

În acest sens este de reținut că

salarizarea personalului din organele autorității judecătorești era

reglementată de Legea nr. 50/1996 până la intrarea în vigoare a Legii nr.

154/1998.

Prin Legea nr. 154/1998 privind

sistemul de salarizare în sistemul bugetar și a stabilirii indemnizațiilor

pentru persoane care ocupă funcții de demnitate publică a fost stabilit un nou

sistem de calculare a salariului de bază ale cărui elemente principale erau:

valoarea de referință universală, indicatorii de prioritate intersectorială și

valoarea de referință sectorială.

Datorită faptului că nu s-a elaborat

un act normativ care să reglementeze salarizarea personalului organelor autorității

judecătorești în acord cu principiile stabilite în Legea nr. 154/1998 și

întrucât se impunea în mod necesar conform principiilor constituționale,

corelarea salariilor magistraților și a celuilalt personal al autorității

judecătorești, cu salariile celor din autoritățile legislativă și executivă s-a

adoptat O.U.G. nr. 134/1999 privind unele măsuri referitoare la salarizarea

magistraților și celorlalte categorii de personal din organele autorității

judecătorești (publicată în M. Of. la data de 20 septembrie 1999).

Conform art.1 din această ordonanță

valoarea coeficientului 1 de ierarhizare a salariilor de bază ale personalului

din autoritatea judecătorească este egal cu valoarea de referință sectorială

prevăzută de Legea nr. 154/1998 și în urma modificărilor aduse prin art. 12

alin. (4) din Legea nr. 76/2000, valoarea de referință sectorială a devenit

1.140.800 lei cum în mod corect au reținut instanțele de fond și recurs.

De reținut că salarizarea

magistraților era reglementată printr-o lege specială, Legea nr. 50/1996, care

era concepută pe alte principii decât Legea nr. 154/1999 din care s-a preluat

doar noțiunea de valoare de referință sectorială ca un criteriu pentru

stabilirea valorii coeficientului de ierarhizare din Legea nr. 50/1996.

La acea dată Legea nr. 50/1996 era

depășită, fiind singura lege care mai utiliza noțiunea de coeficient de

ierarhizare și la o valoare care nu mai era folosită pentru salarizarea altor

categorii.

Ceea ce este de reținut din evoluția

legislației în materie de salarizare mai înainte arătată este voința

legiuitorului de a restabili egalitatea din punct de vedere al criteriilor de

salarizare, între persoanele care își desfășoară activitatea în cadrul celor

trei autorități fundamentale ale statului de drept: legiuitoare, judecătorească

și executivă.

Principiul stabilit prin O.U.G. nr.

134/1999 este necontestat, iar Legea bugetului de stat nr. 76 publicată în luna

mai 2000, a fixat și cuantumul valorii de referință aplicabil astfel încât, de

la acea dată pârâții aveau obligația să calculeze și să plătească salariile

potrivit noilor valori.

Lipsa fondurilor alocate de la

bugetul statului pentru punerea în aplicare a legii putea să determine, cum a

și făcut-o, de altfel, cel mult amânarea plății drepturilor cuvenite, iar nu

negarea existenței acestora.

De altfel în speță este vorba de

bugetul pe anul 2000, aprobat prin Legea nr. 76/2000 care prin art. 12 alin.

(1), (2) și (3) arată cum trebuie procedat de către ordonatorii principali de

credite pentru a se include toate sumele necesare pentru plata personalului

pentru numărul maxim de posturi avizate.

În orice caz lipsa resurselor

financiare invocate nu poate constitui un impediment în acordarea

indemnizațiilor legale cuvenite magistraților, întrucât aceștia nu au nici o

culpă pentru lipsa acestor resurse.

Față de toate considerentele mai înainte arătate și reținând

în principal că în cauză nu este îndeplinită cerința încălcării esențiale a

legii impusă de prevederile art. 330 pct. 2 teza 1 C. proc. civ. urmează, să

respingă recursul în anulare ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul în anulare

declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție împotriva sentinței civile nr. 205 din 13 februarie 2003 a

Tribunalului Harghita și a deciziei civile nr. 792 R din 20 iunie 2003 a Curții

de Apel Târgu-Mureș, secția civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 20 decembrie 2004.