ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7295/2004

Asupra recursului în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele : Prin cererea înregistrată la data de 20 decembrie 2002 sub nr. 4987 pe rolul Tribunalului Harghita reclamanta B.E. a chemat în judecată pe pârâții Tribunalul Harghita și Ministerul Justiției solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să oblige pe pârâți la plata sumei reprezentând diferența dintre salariul cuvenit și cel efectiv încasat pentru perioada 1 mai 2000 - 31 octombrie 2000, cu dobânda legală până la data încasării sumei pretinse. Prin întâmpinările formulate pârâții au solicitat respingerea acțiunii.

Prin sentința civilă nr. 205 din 13 februarie 2003 Tribunalul Harghita a admis acțiunea astfel cum a fost formulată reținându-se în motivarea hotărârii că salarizarea magistraților și a personalului din instanțele judecătorești se face potrivit Legii nr. 50/1996, cu modificările și completările ulterioare și că începând din luna septembrie 1999 conform O.U.G. nr. 143/1999 salarizarea acestei categorii de personal urma să se facă pe baza valorii de referință sectorială prevăzută de Legea nr. 154/1998 pentru funcțiile de demnitate publică alese sau numite. S-a mai reținut că după luna mai 2000, când a fost publicată Legea bugetului de stat pe anul 2000 (Legea nr. 76) valoarea de referință sectorială era de 1.140.800 lei iar nu cea de 685.872 lei, greșit utilizată de pârâți la calculul și plata salariului reclamantei.

Curtea de Apel Târgu-Mureș prin decizia civilă nr. 792 R din 20 iunie 2003 a respins ca nefondat recursul declarat de către Ministerul Justiției împotriva acestei hotărâri, reținând că instanța de fond a făcut o aplicațiune corectă a prevederilor legale. În conformitate cu prevederile art. 27 lit. f) din Legea nr. 92/1992 și ale art. 330 pct. 2 C. proc. civ. în vigoare la data când hotărârile judecătorești au devenit irevocabile, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a declarat recurs în anulare împotriva acestor hotărâri, considerând că acestea au fost pronunțate cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond.

Se susține că instanțele au făcut „o apreciere și aplicare greșită a legii de salarizare, cu ignorarea regulilor de interpretare logică și sistematică a actului juridic” arătând că salarizarea personalului din autoritatea judecătorească era reglementată în acea perioadă de Legea nr. 50/1996 și O.G. nr. 83/2000 pentru completarea și modificarea acestei legi, nefiind aplicabile actele normative invocate în considerentele acestor hotărâri judecătorești. Totodată se susține că dispozițiile art. 1 1 din O.G. nr. 83/2000 trebuie coroborate cu art. II teza 1 potrivit cu care „prevederile ordonanței se aplică în limitele bugetelor aprobate Ministerului Justiției, Ministerului Public, Curții Supreme de Justiție și Curții de Conturi după suplimentarea lor corespunzătoare”.

De aceea, având în vedere că O.G. nr. 83/2000 s-a aplicat abia de la data de 1 noiembrie 2000, după suplimentarea bugetului, ar fi nelegală obligarea pârâților să recalculeze salariul pentru perioada mai-octombrie 2000. Recursul în anulare este nefondat pentru următoarele considerente: În primul rând este de reținut că temeiul de drept pe care se fundamentează recursul în anulare este art. 330 pct. 2 teza 1 C. proc. civ. respectiv că prin hotărârile atacate „s-a produs o încălcare esențială a legii, ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond”. În motivarea recursului în anulare există doar două susțineri care însă sunt formulate ca niște postulate fără a fi deloc argumentate.

Astfel în legătură cu prima susținere respectiv că „instanțele au făcut o interpretare și aplicare greșită a legii de salarizare, cu ignorarea regulilor de interpretare logică și sistematică a actului juridic” se arată numai că salarizarea personalului din autoritatea judecătorească era reglementată în perioada în litigiu de Legea nr. 50/1996 și O.G. nr. 83/2000 pentru modificarea și completarea acesteia, nefiind aplicabile celelalte acte normative invocate în considerentele hotărârilor judecătorești criticate. Nu se arată în ce constă interpretarea greșită a legii și de ce s-au ignorat regulile de interpretare logică și sistematică a actelor normative. Este de reținut că în conformitate cu cerințele textului de lege care constituie temeiul de drept al recursului în anulare era necesar să se demonstreze că prin hotărârile criticate s-a produs o încălcare esențială a legii.

Prin sintagma „încălcare esențială a legii” este avută în vedere nu orice încălcare a unor dispoziții legale ci numai aceea de ordine publică. Cea de a doua susținere din recursul în anulare de asemenea nu este dezvoltată și nici argumentată reproducându-se numai dispozițiile art. II teza 1 din O.G. nr. 83/2000 și arătându-se în esență că aplicarea în practică a corelării indicelui de referință ar fi fost condiționată de suplimentarea bugetului. În consecință nici această a doua critică nu poate reprezenta o încălcare esențială a legii. Distinct de considerentele mai înainte arătate, urmează a reține că instanțele de fond și recurs au făcut o corectă aplicare a tuturor actelor normative în materie aplicabile în cauză având în vedere corelarea dintre ele.

În acest sens este de reținut că salarizarea personalului din organele autorității judecătorești era reglementată de Legea nr. 50/1996 până la intrarea în vigoare a Legii nr. 154/1998. Prin Legea nr. 154/1998 privind sistemul de salarizare în sistemul bugetar și a stabilirii indemnizațiilor pentru persoane care ocupă funcții de demnitate publică a fost stabilit un nou sistem de calculare a salariului de bază ale cărui elemente principale erau: valoarea de referință universală, indicatorii de prioritate intersectorială și valoarea de referință sectorială.

Datorită faptului că nu s-a elaborat un act normativ care să reglementeze salarizarea personalului organelor autorității judecătorești în acord cu principiile stabilite în Legea nr. 154/1998 și întrucât se impunea în mod necesar conform principiilor constituționale, corelarea salariilor magistraților și a celuilalt personal al autorității judecătorești, cu salariile celor din autoritățile legislativă și executivă s-a adoptat O.U.G. nr. 134/1999 privind unele măsuri referitoare la salarizarea magistraților și celorlalte categorii de personal din organele autorității judecătorești (publicată în M. Of.

la data de 20 septembrie 1999). Conform art.1 din această ordonanță valoarea coeficientului 1 de ierarhizare a salariilor de bază ale personalului din autoritatea judecătorească este egal cu valoarea de referință sectorială prevăzută de Legea nr. 154/1998 și în urma modificărilor aduse prin art. 12 alin. (4) din Legea nr. 76/2000, valoarea de referință sectorială a devenit 1.140.800 lei cum în mod corect au reținut instanțele de fond și recurs. De reținut că salarizarea magistraților era reglementată printr-o lege specială, Legea nr. 50/1996, care era concepută pe alte principii decât Legea nr. 154/1999 din care s-a preluat doar noțiunea de valoare de referință sectorială ca un criteriu pentru stabilirea valorii coeficientului de ierarhizare din Legea nr. 50/1996.

La acea dată Legea nr. 50/1996 era depășită, fiind singura lege care mai utiliza noțiunea de coeficient de ierarhizare și la o valoare care nu mai era folosită pentru salarizarea altor categorii. Ceea ce este de reținut din evoluția legislației în materie de salarizare mai înainte arătată este voința legiuitorului de a restabili egalitatea din punct de vedere al criteriilor de salarizare, între persoanele care își desfășoară activitatea în cadrul celor trei autorități fundamentale ale statului de drept: legiuitoare, judecătorească și executivă. Principiul stabilit prin O.U.G. nr. 134/1999 este necontestat, iar Legea bugetului de stat nr. 76 publicată în luna mai 2000, a fixat și cuantumul valorii de referință aplicabil astfel încât, de la acea dată pârâții aveau obligația să calculeze și să plătească salariile potrivit noilor valori.

Lipsa fondurilor alocate de la bugetul statului pentru punerea în aplicare a legii putea să determine, cum a și făcut-o, de altfel, cel mult amânarea plății drepturilor cuvenite, iar nu negarea existenței acestora. De altfel în speță este vorba de bugetul pe anul 2000, aprobat prin Legea nr. 76/2000 care prin art. 12 alin. (1), (2) și (3) arată cum trebuie procedat de către ordonatorii principali de credite pentru a se include toate sumele necesare pentru plata personalului pentru numărul maxim de posturi avizate. În orice caz lipsa resurselor financiare invocate nu poate constitui un impediment în acordarea indemnizațiilor legale cuvenite magistraților, întrucât aceștia nu au nici o culpă pentru lipsa acestor resurse.

Față de toate considerentele mai înainte arătate și reținând în principal că în cauză nu este îndeplinită cerința încălcării esențiale a legii impusă de prevederile art. 330 pct. 2 teza 1 C. proc. civ. urmează, să respingă recursul în anulare ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței civile nr. 205 din 13 februarie 2003 a Tribunalului Harghita și a deciziei civile nr. 792 R din 20 iunie 2003 a Curții de Apel Târgu-Mureș, secția civilă, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 decembrie 2004.