ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6511/2004

Asupra recursului în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele :

Prin cererea înregistrată la data de 15

octombrie 2002 sub nr.3829 pe rolul Tribunalului Harghita reclamanta T.L. a

chemat în judecată pe pârâții Parchetul de pe lângă Tribunalul Harghita și

Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție solicitând instanței ca prin

hotărârea pe care o va pronunța să oblige pe pârâți la plata sumei ce

reprezintă diferența dintre indemnizația cuvenită potrivit prevederilor legale

în vigoare și indemnizația efectiv încasată, pentru perioadele 1 mai – 31

octombrie 2000 și 1 ianuarie 2002 până la zi, cu aplicarea indicelui de

inflație, precum și la plata, pe viitor, a salariului cuvenit, conform

prevederilor legale în materie.

Prin întâmpinare, Parchetul de pe lângă

Curtea Supremă de Justiție a solicitat respingerea acțiunii, formulând cerere

de chemare în garanție a Ministerului Finanțelor Publice.

Prin sentința civilă nr. 1884 din 19

decembrie 2002 a Tribunalului Harghita s-a admis acțiunea, precum și cererea de

chemare în garanție, reținându-se în motivarea hotărârii că salarizarea

magistraților și a personalului din instanțele judecătorești se face potrivit

Legii nr. 50/1996, cu modificările și completările ulterioare și că începând

din luna septembrie 1999 conform O.U.G. nr. 134/1999 salarizarea acestei

categorii de personal urma să se facă pe baza valorii de referință sectorială

prevăzută de Legea nr. 154/1998 pentru funcțiile de demnitate publică alese sau

numite.

S-a mai reținut că după luna mai 2000,

când a fost publicată Legea bugetului de stat pe anul 2000 (Legea nr. 76)

valoarea de referință sectorială era de 1.140.800 lei iar nu cea de 685.872

lei, greșit utilizată de pârâți la calculul și plata salariului reclamantei.

Curtea de Apel Târgu-Mureș prin decizia

civilă nr. 188 R din 27 februarie 2003 a respins ca nefondate recursurile

declarate de către Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de

Justiție, Parchetul de pe lângă Tribunalul Harghita și D.G.F.P. Harghita

împotriva acestei hotărâri, reținând că instanța de fond a făcut o aplicațiune

corectă a prevederilor legale, având în vedere aceleași considerente ca și

instanța de fond.

În conformitate cu prevederile art. 27

lit. f) din Legea nr. 92/1992 și ale art. 330 pct. 2 C. proc. civ., în vigoare

la data când hotărârile judecătorești au devenit irevocabile, Procurorul

General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a

declarat recurs în anulare împotriva acestor hotărâri, considerând că acestea

au fost pronunțate cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o

soluționare greșită a cauzei pe fond.

Se susține că instanțele au făcut „o

apreciere și aplicare greșită a legii de salarizare, cu ignorarea regulilor de

interpretare logică și sistematică a actului juridic” arătând că salarizarea

personalului din autoritatea judecătorească era reglementat în acea perioadă de

Legea nr. 50/1996 și O.G. nr. 83/2000 pentru completarea și modificarea acestei

legi, nefiind aplicabile actele normative invocate în considerentele acestor

hotărâri judecătorești.

Totodată se susține că dispozițiile art.1

1

din O.G. nr. 83/2000 trebuie coroborate cu art. II teza 1 potrivit cu care

„prevederile ordonanței se aplică în limitele bugetelor aprobate Ministerului

Justiției, Ministerului Public, Curții Supreme de Justiție și Curții de Conturi

după suplimentarea lor corespunzătoare”.

De aceea, având în vedere că O.G. nr.

83/2000 s-a aplicat abia de la data de 1 noiembrie 2000, după suplimentarea

bugetului, ar fi nelegală obligarea pârâților să recalculeze salariul pentru

perioada mai-octombrie 2000.

Recursul în anulare este nefondat pentru

următoarele considerente:

În primul rând este de reținut că temeiul

de drept pe care se fundamentează recursul în anulare este art. 330 alin. (2)

teza 1 C. proc. civ. respectiv că prin hotărârile atacate „s-a produs o

încălcare esențială a legii, ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe

fond”.

În

motivarea recursului în anulare există doar două susțineri care însă sunt

formulate ca niște postulate fără a fi deloc argumentate.

Astfel în legătură cu prima susținere

respectiv că „instanțele au făcut o interpretare și aplicare greșită a legii de

salarizare, cu ignorarea regulilor de interpretare logică și sistematică a

actului juridic” se arată numai că salarizarea personalului din autoritatea

judecătorească era reglementată în perioada în litigiu de Legea nr. 50/1996 și

O.G. nr. 83/2000 pentru modificarea și completarea acesteia, nefiind aplicabile

celelalte acte normative invocate în considerentele hotărârilor judecătorești

criticate.

Nu

se arată în ce constă interpretarea greșită a legii și de ce s-au ignorat

regulile de interpretare logică și sistematică a actelor normative.

Este de reținut că în conformitate cu

cerințele textului de lege care constituie temeiul de drept al recursului în

anulare era necesar să se demonstreze că prin hotărârile criticate s-a produs o

încălcare esențială a legii.

Prin sintagma „încălcare esențială a

legii” este avută în vedere nu orice încălcare a unor dispoziții legale ci

numai aceea de ordine publică.

Cea de a doua susținere din recursul

în anulare de asemenea nu este dezvoltată și nici argumentată reproducându-se

numai dispozițiile art. II teza 1 din O.G. nr. 83/2000 și arătându-se în esență

că aplicarea în practică a corelării indicelui de referință ar fi fost

condiționată de suplimentarea bugetului.

În consecință nici această a doua

critică nu poate reprezenta o încălcare esențială a legii.

Distinct de considerentele mai înainte

arătate, urmează a reține că instanțele de fond și recurs au făcut o corectă

aplicare a tuturor actelor normative în materie aplicabile în cauză având în

vedere corelarea dintre ele.

În acest sens este de reținut că

salarizarea personalului din organele autorității judecătorești era

reglementată de Legea nr. 50/1996 până la intrarea în vigoare a Legii nr.

154/1998.

Prin Legea nr. 154/1998 privind sistemul

de salarizare în sistemul bugetar și a stabilirii indemnizațiilor pentru

persoane care ocupă funcții de demnitate publică a fost stabilit un nou sistem

de calculare a salariului de bază ale cărui elemente principale erau: valoarea

de referință universală, indicatorii de prioritate intersectorială și valoarea

de referință sectorială.

Datorită faptului că nu s-a elaborat un

act normativ care să reglementeze salarizarea personalului organelor

autorității judecătorești în acord cu principiile stabilite în Legea nr.

154/1998 și întrucât se impunea în mod necesar conform principiilor

constituționale, corelarea salariilor magistraților și a celuilalt personal al

autorității judecătorești, cu salariile celor din autoritățile legislativă și

executivă s-a adoptat O.U.G. nr. 134/1999 privind unele măsuri referitoare la

salarizarea magistraților și celorlalte categorii de personal din organele

autorității judecătorești (publicată în M. Of. la data de 20 septembrie 1999).

Conform art. 1 din această ordonanță

valoarea coeficientului 1 de ierarhizare a salariilor de bază ale personalului

din autoritatea judecătorească este egal cu valoarea de referință sectorială

prevăzută de Legea nr. 154/1998 și în urma modificărilor aduse prin art. 12

alin. (4) din Legea nr. 76/2000, valoarea de referință sectorială a devenit

1.140.800 lei cum în mod corect au reținut instanțele de fond și recurs.

De reținut că salarizarea magistraților

era reglementată printr-o lege specială, Legea 50/1996, care era concepută pe

alte principii decât Legea nr.154/1998 din care s-a preluat doar noțiunea de

valoare de referință sectorială ca un criteriu pentru stabilirea valorii

coeficientului de ierarhizare din Legea nr. 50/1996.

La acea dată Legea nr. 50/1996 era

depășită, fiind singura lege care mai utiliza noțiunea de coeficient de

ierarhizare și la o valoare care nu mai era folosită pentru salarizarea altor

categorii.

Ceea ce este de reținut din evoluția

legislației în materie de salarizare mai înainte arătată este voința

legiuitorului de a restabili egalitatea din punct de vedere al criteriilor de

salarizare, între persoanele care își desfășoară activitatea în cadrul celor

trei autorități fundamentale ale statului de drept: legiuitoare, judecătorească

și executivă.

Principiul stabilit prin O.U.G. nr.

134/1999 este necontestat, iar Legea bugetului de stat nr. 76 publicată în luna

mai 2000, a fixat și cuantumul valorii de referință aplicabil astfel încât, de

la acea dată pârâții aveau obligația să calculeze și să plătească salariile

potrivit noilor valori.

Lipsa fondurilor alocate de la bugetul

statului pentru punerea în aplicare a legii putea să determine, cum a și

făcut-o, de altfel cel mult amânarea plății drepturilor cuvenite, iar nu

negarea existenței acestora.

De altfel în speță este vorba de bugetul

pe anul 2000, aprobat prin Legea nr. 76/2000 care prin art. 12 alin. (1), (2)

și (3) arată cum trebuie procedat de către ordonatorii principali de credite

pentru a se include toate sumele necesare pentru plata personalului pentru

numărul maxim de posturi avizate.

În orice caz lipsa resurselor financiare

invocate nu poate constitui un impediment în acordarea indemnizațiilor legale

cuvenite magistraților și personalul instanțelor judecătorești, întrucât

aceștia nu au nici o culpă pentru lipsa acestor resurse.

Față de toate considerentele mai înainte

arătate urmează a respinge recursul în anulare ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul în anulare declarat de

Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție împotriva deciziei civile nr.188 R din 27 februarie 2003 a Curții de

Apel Târgu-Mureș și a sentinței civile nr. 1884 din 19 decembrie 2002 a

Tribunalului Harghita, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 23 noiembrie 2004.