ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5602/2005

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Reclamantul Ț.D. a chemat în

judecată Casa Județeană de Pensii Neamț, solicitând instanței ca, în

contradictoriu cu aceasta, să dispună obligarea pârâtei să-i recunoască

calitatea de persoană persecutată etnic, cu consecința beneficiului drepturilor

prevăzute de Legea nr. 189/2000.

În motivarea cererii, reclamantul a

arătat că familia sa, fiind de etnie română, a fost persecutată, fiind silită

să se mute și să-și părăsească gospodăria, în timp ce familiile de etnie

maghiară au fost lăsate la casele lor.

Curtea de Apel Bacău, secția

comercială și de contencios administrativ, prin sentința nr. 86 din 20 iunie

2005, a admis acțiunea reclamantului, dispunând anularea hotărârii nr.

8978/2003, emisă de pârâtă și obligarea acesteia să-i recunoască drepturile

prevăzute de Legea nr. 189/2000, începând cu data de 1 decembrie 2002.

Totodată, a dispus respingerea, ca nefondate, a cererilor în completare privind

daunele materiale și morale.

Pentru a pronunța o astfel de

soluție, instanța a reținut că reclamantul, împreună cu familia sa, a fost

strămutat din localitatea de domiciliu, Bicazu Ardelean, fiind nevoit să se

mute în localitatea Praid, ambele localități făcând parte din Statul Ungar, în

urma Dictatului de la Viena din 30 august 1940.

Împotriva acestei sentințe a

declarat recurs, atât Casa Județeană de Pensii Neamț, cât și reclamantul Ț.D.

Recurenta Casa Județeană de Pensii

Neamț a susținut că:

- pe cale de excepție, instanța de

fond pronunțat o hotărâre care este nulă, întrucât a încălcat principiul

contradictorialității, prin aceea că nu a dat posibilitatea pârâtei să-și

formuleze apărările pe probele administrate în cauză;

- pe fondul cauzei,

intimatul-contestator trebuia să îndeplinească cele trei condiții pentru a

beneficia de drepturile prevăzute de O.G. nr. 105/1999:

1) să fie cetățean român;

2) să se fi născut în zona

Ardealului de Nord;

3) să fi fost obligat să părăsească

localitatea natală datorită faptului că, român fiind, era persecutat de regimul

maghiar, or în cauză, reclamantul nu îndeplinește această ultimă condiție,

întrucât părăsirea localității natale, în vara lui 1944, nu mai justifică

motivele etnice.

La rândul său, recurentul Ț.D. a

susținut că în mod greșit, instanța de fond nu i-a acordat daune morale și

materiale, deoarece el a fost umilit, prin aceea, că a fost purtat în instanță,

deși era vârstnic și infirm și depusese declarații de martori în dovedirea

susținerilor sale.

A mai arătat că în mod greșit

instanța a reținut că obligarea la plata daunelor materiale nu se justifică, întrucât

ultimele două declarații de martori au fost depuse în recurs, respectiv la

rejudecarea cauzei, deoarece în realitate nici nu ar mai fi fost nevoie de cele

două declarații.

Recursurile sunt nefondate.

Potrivit dispozițiilor art. 1 lit.

a) din Legea nr. 189/2000, beneficiază de prevederile O.G. nr. 105/1999,

persoana, cetățean român, care, în perioada regimurilor instaurate cu începere

de la 6 septembrie 1940, până la 6 martie 1945, a avut de suferit persecuții

din motive etnice.

Prin H.G. nr. 127/2002, dată în

aplicarea O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, s-a prevăzut că

noțiunea de strămutat o include și pe aceea de refugiat.

Dovada încadrării în situațiile

prevăzute de O.G. nr. 105/1999, aprobată și modificată prin Legea nr. 189/2000,

cu modificările ulterioare, se poate face, potrivit art. 4 din H.G. nr.

127/2002, cu acte oficiale eliberate de organele competente sau, în lipsa

actelor oficiale, prin declarație de martori.

În cauză, din declarațiile

autentificate ale martorilor S.E.N. și F.I., ambii de naționalitate maghiară,

rezultă că în vara anului 1944, numai familiile de români erau strămutate din

comuna Bicazu Ardelean, în Praid și în alte localități din județul Ciuc. Măsura

strămutării a fost luată de autoritățile maghiare și a avut în mod evident

caracter persecutoriu pe motive etnice și nu a constituit o măsură de asigurare

a frontierelor, cum greșit a reținut pârâta.

Pe de altă parte, din Extrasul de pe

Opisul de evidență a refugiaților în județul Neamț, rezultă că la nr. crt. 3

figurează Ț.I., tatăl reclamantului.

Rezultă, așadar, că reclamantul a

avut calitatea de refugiat în înțelesul pe care Legea nr. 189/2000 îl dă

acestui termen și prin urmare, beneficiază de drepturile prevăzute de acest act

normativ.

Referitor la recursul declarat de

contestator cu privire la neacordarea de către instanța de fond a daunelor

materiale și morale, urmează a se constata că acesta este nefondat.

Într-adevăr, cu privire la daunele

morale, în mod corect a reținut instanța de fond, că acestea nu au fost

dovedite.

Cât privește plata daunelor

materiale, acestea sunt în general cheltuieli de judecată care în speță nu pot

fi percepute în temeiul art. 274 C. proc. civ., atâta vreme, cât declarațiile

martorilor au fost depuse în recurs, cu prilejul rejudecării, iar nu odată cu

introducerea acțiunii.

În consecință, recursurile fiind

nefondate în sensul celor ce au precedat, urmează a fi respinse, menținându-se

hotărârea instanței de fond, ca legală și temeinică.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Casa

Județeană de Pensii Neamț împotriva sentinței civile nr. 86 din 20 iunie 2005 a

Curții de Apel Bacău, secția comercială și de contencios administrativ, ca

nefondat.

Respinge, ca nefondat, și recursul

declarat de Ț.D., împotriva aceleiași sentințe.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 23 noiembrie 2005.