ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5602/2005

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamantul Ț.D. a chemat în judecată Casa Județeană de Pensii Neamț, solicitând instanței ca, în contradictoriu cu aceasta, să dispună obligarea pârâtei să-i recunoască calitatea de persoană persecutată etnic, cu consecința beneficiului drepturilor prevăzute de Legea nr. 189/2000. În motivarea cererii, reclamantul a arătat că familia sa, fiind de etnie română, a fost persecutată, fiind silită să se mute și să-și părăsească gospodăria, în timp ce familiile de etnie maghiară au fost lăsate la casele lor.

Curtea de Apel Bacău, secția comercială și de contencios administrativ, prin sentința nr. 86 din 20 iunie 2005, a admis acțiunea reclamantului, dispunând anularea hotărârii nr. 8978/2003, emisă de pârâtă și obligarea acesteia să-i recunoască drepturile prevăzute de Legea nr. 189/2000, începând cu data de 1 decembrie 2002. Totodată, a dispus respingerea, ca nefondate, a cererilor în completare privind daunele materiale și morale. Pentru a pronunța o astfel de soluție, instanța a reținut că reclamantul, împreună cu familia sa, a fost strămutat din localitatea de domiciliu, Bicazu Ardelean, fiind nevoit să se mute în localitatea Praid, ambele localități făcând parte din Statul Ungar, în urma Dictatului de la Viena din 30 august 1940. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, atât Casa Județeană de Pensii Neamț, cât și reclamantul Ț.D.

Recurenta Casa Județeană de Pensii Neamț a susținut că: - pe cale de excepție, instanța de fond pronunțat o hotărâre care este nulă, întrucât a încălcat principiul contradictorialității, prin aceea că nu a dat posibilitatea pârâtei să-și formuleze apărările pe probele administrate în cauză; - pe fondul cauzei, intimatul-contestator trebuia să îndeplinească cele trei condiții pentru a beneficia de drepturile prevăzute de O.G. nr. 105/1999: 1) să fie cetățean român; 2) să se fi născut în zona Ardealului de Nord; 3) să fi fost obligat să părăsească localitatea natală datorită faptului că, român fiind, era persecutat de regimul maghiar, or în cauză, reclamantul nu îndeplinește această ultimă condiție, întrucât părăsirea localității natale, în vara lui 1944, nu mai justifică motivele etnice.

La rândul său, recurentul Ț.D. a susținut că în mod greșit, instanța de fond nu i-a acordat daune morale și materiale, deoarece el a fost umilit, prin aceea, că a fost purtat în instanță, deși era vârstnic și infirm și depusese declarații de martori în dovedirea susținerilor sale. A mai arătat că în mod greșit instanța a reținut că obligarea la plata daunelor materiale nu se justifică, întrucât ultimele două declarații de martori au fost depuse în recurs, respectiv la rejudecarea cauzei, deoarece în realitate nici nu ar mai fi fost nevoie de cele două declarații. Recursurile sunt nefondate. Potrivit dispozițiilor art. 1 lit. a) din Legea nr. 189/2000, beneficiază de prevederile O.G. nr. 105/1999, persoana, cetățean român, care, în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940, până la 6 martie 1945, a avut de suferit persecuții din motive etnice.

Prin H.G. nr. 127/2002, dată în aplicarea O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, s-a prevăzut că noțiunea de strămutat o include și pe aceea de refugiat. Dovada încadrării în situațiile prevăzute de O.G. nr. 105/1999, aprobată și modificată prin Legea nr. 189/2000, cu modificările ulterioare, se poate face, potrivit art. 4 din H.G. nr. 127/2002, cu acte oficiale eliberate de organele competente sau, în lipsa actelor oficiale, prin declarație de martori. În cauză, din declarațiile autentificate ale martorilor S.E.N. și F.I., ambii de naționalitate maghiară, rezultă că în vara anului 1944, numai familiile de români erau strămutate din comuna Bicazu Ardelean, în Praid și în alte localități din județul Ciuc.

Măsura strămutării a fost luată de autoritățile maghiare și a avut în mod evident caracter persecutoriu pe motive etnice și nu a constituit o măsură de asigurare a frontierelor, cum greșit a reținut pârâta. Pe de altă parte, din Extrasul de pe Opisul de evidență a refugiaților în județul Neamț, rezultă că la nr. crt. 3 figurează Ț.I., tatăl reclamantului. Rezultă, așadar, că reclamantul a avut calitatea de refugiat în înțelesul pe care Legea nr. 189/2000 îl dă acestui termen și prin urmare, beneficiază de drepturile prevăzute de acest act normativ. Referitor la recursul declarat de contestator cu privire la neacordarea de către instanța de fond a daunelor materiale și morale, urmează a se constata că acesta este nefondat.

Într-adevăr, cu privire la daunele morale, în mod corect a reținut instanța de fond, că acestea nu au fost dovedite. Cât privește plata daunelor materiale, acestea sunt în general cheltuieli de judecată care în speță nu pot fi percepute în temeiul art. 274 C. proc. civ., atâta vreme, cât declarațiile martorilor au fost depuse în recurs, cu prilejul rejudecării, iar nu odată cu introducerea acțiunii. În consecință, recursurile fiind nefondate în sensul celor ce au precedat, urmează a fi respinse, menținându-se hotărârea instanței de fond, ca legală și temeinică.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Casa Județeană de Pensii Neamț împotriva sentinței civile nr. 86 din 20 iunie 2005 a Curții de Apel Bacău, secția comercială și de contencios administrativ, ca nefondat. Respinge, ca nefondat, și recursul declarat de Ț.D., împotriva aceleiași sentințe. Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 noiembrie 2005.