ÎCCJ, Decizia nr. 177/2006

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 435 din 3 noiembrie 1998, a Tribunalului București, secția I penală, inculpatul V.G. a fost condamnat la 15 ani

închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de omor deosebit de grav prevăzută de

art. 174 și art. 176 lit. b) C. pen., la 20 ani închisoare pentru săvârșirea

infracțiunii de omor deosebit de grav prevăzută de art. 174 și art. 176 lit. c)

și d) C. pen., ambele cu aplicarea art. 13 din același cod și la 7 ani

închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin.

(1) C. pen.

În baza art. 33 lit. a) și a art. 34 lit. b) C. pen.,

a contopit pedepsele stabilite în pedeapsa cea mai grea, de 20 ani închisoare.

A aplicat art. 71 și 64 C. pen.

Conform art. 17 C. pen., s-a dispus măsura de siguranță a expulzării inculpatului, după executarea pedepsei principale.

S-a reținut că în data de 1 noiembrie 1995,

inculpatul a consumat băuturi alcoolice cu S.P., după care s-a deplasat la

domiciliul acestuia.

Întrucât S.E., soția victimei, le-a reproșat starea

în care se aflau, inculpatul i-a aplicat mai multe lovituri de cuțit, până ce

aceasta a decedat.

Realizând că a fost observat de victima S.P.,

inculpatul a ucis-o și pe aceasta, în aceeași modalitate.

În scopul ștergerii urmelor infracțiunii, prin

producerea unei explozii, inculpatul a dat drumul la gazul metan, a așezat pe o

farfurie, în poziție verticală, o lumânare aprinsă, după care a plecat,

închizând ușa imobilului.

În fine, în data de 19 ianuarie 1997, inculpatul și-a

însușit prin violență un ceas de mână și suma de 1.000.000 lei de la partea

vătămată D.A.

Sesizată cu apelul declarat de procuror împotriva

hotărârii primei instanțe, Curtea de Apel București, secția I penală, prin

decizia penală nr. 161 din 14 iulie 1999, a majorat pedeapsa la 25 ani închisoare.

Prin decizia nr. 3798 din 28 octombrie 1999, Curtea

Supremă de Justiție, secția penală, a luat act de retragerea recursului

declarat de inculpat împotriva deciziei pronunțate în apel.

Contestația în anulare formulată de condamnat

împotriva hotărârii instanței de recurs a fost respinsă, ca tardiv introdusă,

prin decizia nr. 5832 din 17 octombrie 2005, a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală.

Împotriva acestei din urmă hotărâri,

contestatorul-condamnat V.G. a declarat un nou recurs, criticile privind

greșita respingere a contestației în anulare și a solicitat rejudecarea cauzei.

Recursul este inadmisibil, pentru considerentele ce

se vor arăta în continuare:

Posibilitatea provocării unui control judiciar al

hotărârilor judecătorești, pentru motive privind pronunțarea acestora, cu

nerespectarea condițiilor formale, legal prevăzute, de desfășurare a judecății

sau ca o consecință a unui raționament jurisdicțional eronat, este reglementată

în prezent prin normă constituțională.

Însă, potrivit art. 129 din Constituția României,

revizuită, părțile interesate pot exercita căile de atac, numai în condițiile

legii procesuale.

Corespunzător acestui principiu constituțional, legea

procesual-penală a reglementat dreptul examinării cauzei penale în două grade

de jurisdicție, determinând hotărârile susceptibile a fi supuse reformării,

căile de atac și titularii acestora, precum și cazurile de casare.

Totodată, în vederea realizării scopului procesului

penal, astfel cum acesta a fost determinat prin art. 1 C. proc. pen., conduita procesuală a părților a fost precis stabilită, inclusiv cu privire la

incidentele ivite în cursul executării hotărârii penale definitive, în acest

caz.

Reglementarea menționată are aptitudinea funcțională

de a răspunde noii perspective asupra accesului la justiție, generată de

dispozițiile art. 21 din Constituția României, art. 13 din Convenția pentru

apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și art. 2 din

Protocolul Adițional nr. 7 la Convenție.

Potrivit art. 385

1

C. proc. pen., sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs, hotărârile judecătorești nedefinitive,

sentințe sau decizii după caz.

Art. 417 C. proc. pen., cu referire la dispozițiile

înscrise în Cap. III din Titlul II al aceluiași cod, prevede că deciziile

pronunțate în recurs nu sunt supuse nici unei altei căi ordinare de atac, ele

fiind definitive și executorii.

Așadar, sistemul român de jurisdicție a statuat

principiul unicității acestei căi de atac, dreptul stingându-se prin

exercitare, așa încât posibilitatea legală a declarării mai multor recursuri

este exclusă.

Completul de 9 judecători a fost sesizat cu un nou

recurs

declarat împotriva deciziei pronunțate în contestație în anulare

de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, privind o decizie

definitivă dată de aceeași instanță în recurs, hotărâre care, nefiind prevăzută

de art. 385

1

C. proc. pen., nu este supusă controlului judecătoresc

pe această cale.

Împiedicarea unei noi judecăți asupra cauzei penale

definitiv soluționate, justificat de cerința stabilității ordinii de drept, cu

referire la hotărârile penale definitive având ca atribut specific și exclusiv

autoritatea de lucru judecat, rezultă, de altfel, cu evidență, privitor la

soluțiile pronunțate în contestație, și din dispozițiile art. 392 alin. (4) C.

proc. pen.

Ca atare, potrivit dreptului comun, decizia atacată

nu este supusă recursului.

Pe de altă parte, potrivit normei atributive de

competență prevăzută în Legea nr. 304/2004, republicată, art. 24, completul de

9 judecători judecă recursurile în cauzele soluționate în primă instanță de secția

penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Cum această ipoteză nu se regăsește în cauză,

recursul nu este admisibil nici potrivit legii speciale.

Or, recunoașterea unei căi de atac în alte condiții,

decât cele prevăzute de legea procesuală, constituie o încălcare a principiului

legalității acestora și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în

ordinea de drept.

Așadar, excepția de inadmisibilitate pusă în discuția

părților se constată a fi întemeiată.

În consecință, pentru considerentele ce preced și ca

urmare a admiterii excepției, conform art. 385

15

pct. 1 lit. a) C.

proc. pen., Curtea va respinge recursul declarat de contestatorul-condamnat V.G.

împotriva deciziei nr. 5832 din 17 octombrie 2005, pronunțată în dosarul nr. 2279/2005,

al secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca inadmisibil.

Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din același cod,

Curtea va obliga recurentul menționat, conform dispozitivului, la plata

cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

inadmisibil, recursul declarat de contestatorul-condamnat

V.G.

împotriva

deciziei nr. 5832 din 17 octombrie 2005, pronunțată de secția penală a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, în dosarul nr. 2279/2005.

Obligă recurentul menționat să

plătească statului, suma de 260 lei (2.600.000 ROL), cu titlu de cheltuieli

judiciare în recurs.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 15 mai 2006

.