ÎCCJ, Decizia nr. 170/2006

Asupra recursului de față În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 25 din 24 ianuarie 2005, Tribunalul Sibiu a admis în parte acțiunea formulată de reclamantele C.G. și SC M.C. SRL Sibiu, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, obligând pârâta să plătească reclamantelor, în cote egale, suma de 169.882 Euro, echivalentul în lei la data plății. Prin aceeași sentință, instanța de fond a dispus evacuarea pârâtei din spațiile pe care aceasta le ocupa în imobilul situat în Sibiu. Curtea de Apel Alba Iulia, prin decizia civilă nr. 808/A din 25 mai 2005, a respins, ca nefondat, apelul declarat de către pârâtă împotriva sentinței de fond. Împotriva deciziei din apel a declarat recurs, pârâta Curtea de Conturi a României.

La data de 30 octombrie 2005, instanța de recurs a fost învestită cu cererea pârâtei de suspendare a executării sentinței civile nr. 25/2005 a Tribunalului Sibiu, rămasă definitivă ca urmare a respingerii apelului declarat de către aceeași parte în cauză. Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, prin încheierea din 18 noiembrie 2005, a respins cererea, ca nefondată reținând că în raport cu volumul de activitate al petentei, suma la care aceasta a fost obligată prin hotărârea dată în fond, nu este de natură a-i perturba activitatea. S-a reținut, totodată că, atâta timp, cât petenta nu are o hotărâre definitivă în temeiul căruia să se poată constata compensarea datoriilor reciproce ale părților, suspendarea executării titlului creditoarelor nu se justifică.

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs, petenta Curtea de Conturi a României, invocând în drept dispozițiile art. 300, raportat la art. 403 alin. (3) C. proc. civ. Reclamanta a susținut că încheierea atacată este netemeinică și nelegală și, în concluzie, a solicitat admiterea recursului, casarea încheierii atacate și, pe fond, admiterea cererii de suspendare a executării silite. Recursul este inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Completul de 9 judecători a fost sesizat cu recursul declarat împotriva unei încheieri pronunțate de secția civilă și de proprietate intelectuală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca instanță de recurs, în condițiile art. 300 C. proc.

civ. Prin recursul declarat este vizată provocarea controlului judiciar asupra încheierii menționate, în considerarea de către petentă a caracterului autonom al acesteia. Însă, caracterul autonom al încheierii este exclus, în raport cu dispozițiile art. 255 alin. (2) C. proc. civ., cu referire la hotărâri date în cursul judecății. Pe de altă parte, potrivit art. 299 C. proc. civ., raportat la art. 282 alin. (2) din același cod, încheierile pot fi atacate cu recurs, numai odată cu fondul. Excepția de la regula generală statuată de textul legal menționat este dată de dispozițiile art. 244 1 alin. (1) C. proc. civ., cu referire la încheierile prin care s-a suspendat cursul judecății, text de lege care, însă, la rândul său, exceptă în mod expres încheierile pronunțate în recurs, situația în speță.

Cu privire la încheierile prin care se dispune suspendarea executării silite, deși dispozițiile art. 300 (3) C. proc. civ., fac trimitere la dispozițiile art. 403 alin. (3) și (4) din același cod, legiuitorul a specificat în teza ultimă a textului legal invocat, că acestea se vor aplica în mod corespunzător, cu referire în mod evident la hotărârile susceptibile de a fi reformate pe calea recursului. Ori, potrivit art. 299 C. proc. civ., sunt susceptibile a fi atacate cu recurs, hotărârile pronunțate în apel și hotărârile date în primă instanță, fără drept de apel. Așadar, căii de atac a recursului îi sunt supuse hotărârile definitive, stabilite, ca atare, prin art. 377 C. proc. civ. Pe de altă parte, din dispozițiile art. 377 alin. (2) C. proc.

civ., cu referire la hotărârile irevocabile, raportat la art. 299 din același cod, rezultă că sistemul român de jurisdicție a statuat principiul unicității recursului, dreptul la această cale de atac stingându-se prin exercitare. Drept urmare, posibilitatea legală a declarării mai multor recursuri este exclusă. Așadar, în raport cu principiul menționat, coroborat cu neîndeplinirea uneia din cerințele ce se cer a fi întrunite cumulativ, cu referire la existența unei hotărâri determinate de legea procesuală ca fiind susceptibilă de a fi supusă controlului judiciar prin exercitarea acestei căi de atac, recursul declarat de petentă apare ca fiind inadmisibil. Pe de altă parte, potrivit art. 24 din Legea nr. 304/2004, republicată, completul de 9 judecători judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate în primă instanță de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Totodată, prin art. 21 din Legea nr. 304/2004, republicată, a fost stabilită competența secțiilor de a judeca recursurile determinate de Codul de procedură civilă, iar prin art. 22 din același act normativ a fost reglementată competența secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, între altele, de a judeca în primă instanță, procesele penale, în cazurile expres prevăzute, determinate de calitatea persoanei. Din coroborarea textelor legale menționate rezultă că secția civilă și de proprietate intelectuală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca și celelalte secții, de altfel, cu excepția secției penale în cazurile arătate, pronunță hotărâri irevocabile, nesusceptibile de a fi atacate cu recurs.

Așadar, cum recursul nu privește o cauză soluționată în primă instanță de secția penală, ci o încheiere a secției civile și de proprietate intelectuală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, dată în etapa procesuală a recursului, iar decizia ce se va pronunța în cauză, va fi o hotărâre irevocabilă, este evident că nu sunt întrunite cerințele art. 22 din Legea nr. 304/2004. Ca atare, în raport cu dispozițiile legale menționate, recursul declarat în cauză urmează a fi privit ca inadmisibil, atât potrivit dreptului comun, cât și potrivit acestei legi speciale.

Este de reținut ca modul de determinare al căilor de atac prin legea procesual-civilă, corespunzător principiului statuat prin art. 129 din Constituția României, același pentru persoane aflate în situații identice, asigură un control judiciar efectiv al hotărârilor judecătorești și satisface exigențele art. 21 din legea fundamentală, respectiv a celor privind liberul acces la justiție și a dreptului la un proces echitabil, reglementate prin Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Prin urmare, față de cele ce preced, precum și pentru a da eficiență principiului constituțional al egalității în fața legii și autorităților, instanța este obligată a examina căile de atac cu care este sesizată, prin prisma îndeplinirii condițiilor de exercitare stabilite de legea procesuală și a respinge, ca inadmisibilă, orice cale de atac neconformă acestora.

Ori, în cauză aceste cerințe se constată a nu fi îndeplinite, așa încât excepția invocată apare ca fiind întemeiată. În consecință, pentru considerentele ce preced și ca urmare a admiterii excepției, Curtea va respinge recursul, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de petenta Curtea de Conturi a României împotriva încheierii din 18 noiembrie 2005, pronunțată în dosarul nr. 10636/2005, al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, ca inadmisibil. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 aprilie 2006.