ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1419/2006
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1419/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)
Asupra recursului de față:
Din examinarea lucrărilor din dosar,
constată următoarele:
Prin notificarea înregistrată la
Primăria orașului Oravița, județul Caraș-Severin sub nr. 13/2001, reclamanta K.B.,
în calitate de succesoare a soțului său K.T.E. a solicitat, în temeiul Legii
nr. 10/2001, restituirea cotei de ¾ din imobilul situat în Oravița, care
a fost preluată de Statul Român în temeiul Decretului nr. 223/1974.
Ca răspuns la notificare, Primarul
orașului Oravița a emis dispoziția nr. 914 din 29 septembrie 2003 prin care a
respins cererea reclamantei pentru cota de ¾ cu motivarea că aceasta nu
și-a îndeplinit obligația prevăzută de art. 5.1 din Normele metodologice de
aplicare a Legii nr. 10/2001, iar pentru cota de ¼ a menționat că
reclamanta a primit despăgubiri la momentul preluării.
Împotriva dispoziției a formulat
contestație reclamanta, înregistrată la Tribunalul Caraș-Severin sub nr. 6082
din 24 octombrie 2003, prin care a solicitat anularea dispoziției, restituirea
imobilului în cotă de 1/1, cu obligarea sa la restituirea despăgubirii primite
pentru cota de ¼ și constatarea faptului că nu a primit despăgubiri de
la statul german, al cărei cetățean este, pentru cota de ¾ din imobil.
Acțiunea a fost respinsă prin
sentința nr. 328 din 16 februarie 2004 a Tribunalului Caraș-Severin,
reținându-se că declarația dată de reclamantă privind neîncasarea unor
despăgubiri de la statul german a fost depusă abia la 20 octombrie 2003,
respectiv peste termenul prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001, astfel că
dispoziția primarului apare ca legală.
Apelul declarat de reclamantă
împotriva sentinței a fost admis prin decizia nr. 1330 din 10 iunie 2004 a
Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Sentința a fost schimbată în parte, în
sensul că s-a admis în parte acțiunea, a fost anulată dispoziția și s-a dispus
restituirea în natură a apartamentelor nr. 2 și 3 din imobilul solicitat,
condiționat de restituirea de către reclamantă a despăgubirilor în sumă de
20.000 lei, reactualizate.
S-a mai constatat că, pentru
apartamentul nr. 1, care în prezent este vândut familiei A.G. și E., reclamanta
este îndreptățită să primească despăgubiri bănești.
S-a respins acțiunea reclamantei
pentru cota de ¼ din imobil, aferentă apartamentului nr. 4, deoarece
acesta se află deja în proprietatea sa.
Pentru a hotărî astfel, instanța de
apel a reținut, mai întâi că, pentru nedepunerea în termen a actelor solicitate
în faza necontencioasă, legea specială nu prevede ca sancțiune decăderea
reclamantei din dreptul de a dobândi imobilul. S-a mai reținut că, în mod
nelegal instanța de fond a respins contestația, fără a judeca fondul, deși era
ținută să verifice dacă reclamanta îndeplinește sau nu condițiile cerute de
lege pentru obținerea dreptului notificat și a ignorat probatoriul administrat
în acest scop.
Admițând apelul, instanța a schimbat
în parte sentința, iar judecând pe fond cauza a stabilit situația juridică a
imobilului în litigiu. Astfel, din extrasele de carte funciară rezultă că
imobilul din Oravița, înscris în C.F. nr. top inițial 253/1, este compus din
patru apartamente, aflate la început în indiviziune.
La data de 12 septembrie 1972, după
proprietarul inițial K.A.A. dobândesc proprietatea imobilului, prin succesiune,
soția acestuia K.M., în cotă de ¼ și fiul K.T.E. în cotă de ¾
părți.
Cota acestuia din urmă este preluată
de Statul Român, în baza deciziei nr. 398/1981 a Consiliului popular Caraș-
Severin și pe temeiul Decretului nr. 223/1974.
Ulterior, la data de 8 iulie 1996,
soțul reclamantei K.T.E. s-a intabulat, ca succesor după mama sa, asupra cotei
de ¼ din imobil cotă , preluată în anul 2000, tot prin succesiune.
În anul 1996 s-a produs o
dezmembrare a nr. top inițial 253/1 în două loturi, respectiv nr. top nou
253/1/a constând în apartamentele nr. I, II și III, respectiv cota de ¾
din imobil și nr. top nou 253/1/b formată din apartamentul nr. IV, devenit
magazin și magazie de marfă, cu teren de 126 mp, părți comune indivize și acces
la magazin și pivniță, reprezentând cota de ¼ din imobil.
Apartamentul nr. I s-a vândut
familiei A.G. și E., în baza Legii nr. 112/1995.
Apartamentul nr. II este închiriat
numitei B.A., iar apartamentul nr. III este liber.
În aceste condiții, cum reclamanta a
notificat numai pentru cota de 3/4, cealaltă având-o deja în proprietate, instanța
de apel a dispus restituirea în natură a apartamentelor nr. II și III,
condiționat de restituirea despăgubirii încasate la preluare, în cuantum
actualizat, precum și acordarea de despăgubiri pentru apartamentul vândut, așa
cum a precizat reclamanta în subsidiarul cererii din apel.
Împotriva acestei decizii a declarat
recurs, în termen legal, reclamanta, criticând-o pentru obligarea sa la
restituirea despăgubirii de 20.000 lei actualizată, cu motivarea că această
despăgubire nu a fost, în realitate, încasată și ea vizează cota de ¼ din
imobil care nu a trecut în proprietatea Statului Român, nefiind intabulată
decizia de preluare pentru această cotă.
Înainte de primul termen de
judecată, respectiv la data de 2 februarie 2006, reclamanta prin mandatar T.A.
a depus o petiție prin care arată că renunță la judecarea recursului declarat
în cauză.
Întrucât declarația de renunțare la
judecată nu este autentică, instanța de recurs nu poate lua act de ea, în
condițiile art. 246 alin. (1) C. proc. civ.
Instanța va respinge însă recursul,
ca nefondat, în raport de motivul invocat, având în vedere că, atât prin
contestație cât și prin concluziile scrise depuse în apel, reclamanta a
menționat încasarea sumei de 20.000 lei și s-a declarat de acord cu restituirea
ei actualizată, în cazul admiterii contestației, ceea ce s-a și întâmplat.
Văzând și dispozițiile art. 312
alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul
declarat de reclamanta K.B. împotriva deciziei nr. 1330 din 10 iunie 2004 a
Curții de Apel Timișoara, secția civilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 februarie 2006.