ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1419/2006

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin notificarea înregistrată la Primăria orașului Oravița, județul Caraș-Severin sub nr. 13/2001, reclamanta K.B., în calitate de succesoare a soțului său K.T.E. a solicitat, în temeiul Legii nr. 10/2001, restituirea cotei de ¾ din imobilul situat în Oravița, care a fost preluată de Statul Român în temeiul Decretului nr. 223/1974. Ca răspuns la notificare, Primarul orașului Oravița a emis dispoziția nr. 914 din 29 septembrie 2003 prin care a respins cererea reclamantei pentru cota de ¾ cu motivarea că aceasta nu și-a îndeplinit obligația prevăzută de art. 5.1 din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, iar pentru cota de ¼ a menționat că reclamanta a primit despăgubiri la momentul preluării.

Împotriva dispoziției a formulat contestație reclamanta, înregistrată la Tribunalul Caraș-Severin sub nr. 6082 din 24 octombrie 2003, prin care a solicitat anularea dispoziției, restituirea imobilului în cotă de 1/1, cu obligarea sa la restituirea despăgubirii primite pentru cota de ¼ și constatarea faptului că nu a primit despăgubiri de la statul german, al cărei cetățean este, pentru cota de ¾ din imobil. Acțiunea a fost respinsă prin sentința nr. 328 din 16 februarie 2004 a Tribunalului Caraș-Severin, reținându-se că declarația dată de reclamantă privind neîncasarea unor despăgubiri de la statul german a fost depusă abia la 20 octombrie 2003, respectiv peste termenul prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001, astfel că dispoziția primarului apare ca legală.

Apelul declarat de reclamantă împotriva sentinței a fost admis prin decizia nr. 1330 din 10 iunie 2004 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Sentința a fost schimbată în parte, în sensul că s-a admis în parte acțiunea, a fost anulată dispoziția și s-a dispus restituirea în natură a apartamentelor nr. 2 și 3 din imobilul solicitat, condiționat de restituirea de către reclamantă a despăgubirilor în sumă de 20.000 lei, reactualizate. S-a mai constatat că, pentru apartamentul nr. 1, care în prezent este vândut familiei A.G. și E., reclamanta este îndreptățită să primească despăgubiri bănești. S-a respins acțiunea reclamantei pentru cota de ¼ din imobil, aferentă apartamentului nr. 4, deoarece acesta se află deja în proprietatea sa.

Pentru a hotărî astfel, instanța de apel a reținut, mai întâi că, pentru nedepunerea în termen a actelor solicitate în faza necontencioasă, legea specială nu prevede ca sancțiune decăderea reclamantei din dreptul de a dobândi imobilul. S-a mai reținut că, în mod nelegal instanța de fond a respins contestația, fără a judeca fondul, deși era ținută să verifice dacă reclamanta îndeplinește sau nu condițiile cerute de lege pentru obținerea dreptului notificat și a ignorat probatoriul administrat în acest scop. Admițând apelul, instanța a schimbat în parte sentința, iar judecând pe fond cauza a stabilit situația juridică a imobilului în litigiu. Astfel, din extrasele de carte funciară rezultă că imobilul din Oravița, înscris în C.F.

nr. top inițial 253/1, este compus din patru apartamente, aflate la început în indiviziune. La data de 12 septembrie 1972, după proprietarul inițial K.A.A. dobândesc proprietatea imobilului, prin succesiune, soția acestuia K.M., în cotă de ¼ și fiul K.T.E. în cotă de ¾ părți. Cota acestuia din urmă este preluată de Statul Român, în baza deciziei nr. 398/1981 a Consiliului popular Caraș- Severin și pe temeiul Decretului nr. 223/1974. Ulterior, la data de 8 iulie 1996, soțul reclamantei K.T.E. s-a intabulat, ca succesor după mama sa, asupra cotei de ¼ din imobil cotă , preluată în anul 2000, tot prin succesiune.

În anul 1996 s-a produs o dezmembrare a nr. top inițial 253/1 în două loturi, respectiv nr. top nou 253/1/a constând în apartamentele nr. I, II și III, respectiv cota de ¾ din imobil și nr. top nou 253/1/b formată din apartamentul nr. IV, devenit magazin și magazie de marfă, cu teren de 126 mp, părți comune indivize și acces la magazin și pivniță, reprezentând cota de ¼ din imobil. Apartamentul nr. I s-a vândut familiei A.G. și E., în baza Legii nr. 112/1995. Apartamentul nr. II este închiriat numitei B.A., iar apartamentul nr. III este liber. În aceste condiții, cum reclamanta a notificat numai pentru cota de 3/4, cealaltă având-o deja în proprietate, instanța de apel a dispus restituirea în natură a apartamentelor nr. II și III, condiționat de restituirea despăgubirii încasate la preluare, în cuantum actualizat, precum și acordarea de despăgubiri pentru apartamentul vândut, așa cum a precizat reclamanta în subsidiarul cererii din apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, reclamanta, criticând-o pentru obligarea sa la restituirea despăgubirii de 20.000 lei actualizată, cu motivarea că această despăgubire nu a fost, în realitate, încasată și ea vizează cota de ¼ din imobil care nu a trecut în proprietatea Statului Român, nefiind intabulată decizia de preluare pentru această cotă. Înainte de primul termen de judecată, respectiv la data de 2 februarie 2006, reclamanta prin mandatar T.A. a depus o petiție prin care arată că renunță la judecarea recursului declarat în cauză. Întrucât declarația de renunțare la judecată nu este autentică, instanța de recurs nu poate lua act de ea, în condițiile art. 246 alin. (1) C. proc.

civ. Instanța va respinge însă recursul, ca nefondat, în raport de motivul invocat, având în vedere că, atât prin contestație cât și prin concluziile scrise depuse în apel, reclamanta a menționat încasarea sumei de 20.000 lei și s-a declarat de acord cu restituirea ei actualizată, în cazul admiterii contestației, ceea ce s-a și întâmplat. Văzând și dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta K.B. împotriva deciziei nr. 1330 din 10 iunie 2004 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 februarie 2006.