ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6117/2004

Asupra

recursului în anulare de față;

Din

examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele :

Prin

cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 5 București, la 8

februarie 2001, reclamanta B.D. a chemat în judecată pe pârâții Ș.M. și Ș.G. pentru

ca prin sentința ce instanța va pronunța să dispună anularea contractului de

întreținere autentificat sub nr. 39 din 12 ianuarie 2000 și evacuarea pârâților

din imobilul situat în București, pentru lipsă de titlu.

În

motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că s-a căsătorit cu B.D. la 31 martie

1956, după doi ani de concubinaj, inițial, pe terenul de la adresa mai sus

indicat, fiind o singură cameră, care apoi, prin contribuție comună a fost

transformată într-o construcție cu parter și etaj, compusă din 5 camere, garaj

și dependințe.

După

44 ani, B.D. a înstrăinat imobilul pârâților Ș.M. și Ș.G. fără a avea

consimțământul reclamantei, astfel încât contractul este lovit de nulitate

absolută conform art. 35 alin. (2) C. fam.

Prin

sentința civilă nr. 8444 din 3 decembrie 2001, Judecătoria sectorului 5

București a admis acțiunea, a dispus anularea contractului de întreținere

autentificat sub nr. 39 din 12 ianuarie 2000 încheiat între B.D. și pârâți, a

dispus evacuarea acestora din imobil și obligarea la plata cheltuielilor de

judecată.

Pentru

a hotărî astfel, instanța de fond a reținut în esență, că prin îmbunătățirile

aduse imobilului în timpul căsătoriei s-a ajuns la transformarea construcției

inițiale de o cameră, la un imobil cu o structură nouă compus din parter (cu

garaj, dormitor, hol, baie, bucătărie, sufragerie, debara, beci) și etaj

(bucătărie, sufragerie, dormitor, baie, hol) ce a devenit bun comun, în sensul

prevăzut de art. 30 C. fam. și că, din probele administrate a rezultat, fără

putință de tăgadă, că a lipsit consimțământul reclamantei la perfectarea contractului

mai sus amintit.

Ca

atare, s-a concluzionat că sunt incidente în cauză dispozițiile art. 35 alin. (2)

C. fam., care consacră principiul potrivit căruia nici unul dintre soți nu

poate face acte de dispoziție fără consimțământul expres al celuilalt, și că,

în lipsa acordului ambilor soți, actul astfel încheiat este susceptibil de a fi

sancționat cu nulitatea relativă.

Sentința

pronunțată de Judecătoria sectorului 5 București a fost apelată de pârâții Ș.M.

și Ș.G. , iar prin decizia nr. 1610 din 4 iulie 2002, Tribunalul București, secția

a IV-a civilă, a schimbat în tot hotărârea instanței de fond și a respins

acțiunea ca nefondată.

Astfel,

în considerentele deciziei s-a reținut că nu a fost dovedit caracterul de bun

comun al imobilului reprezentând construcția edificată pe teren, iar cu privire

la situația juridică a acestuia din urmă este de necontestat că terenul a

constituit bun propriu al defunctului B.D.

S-a

mai apreciat că, acceptarea de către reclamanta B.D. a întreținerii, conform

obligației asumate de pârâți în contractul a cărui anulare s-a solicitat, are

valoarea unei confirmări tacite a actului de către reclamantă, cu privire la

care subzistă obligația de garanție pentru evicțiune, reglementată de

prevederile art.1337 C. civ.

Hotărârea

instanței de apel a făcut obiectul criticilor formulate de reclamantă pe calea

recursului declarat în cauză și expuse în conținutul motivelor prevăzute de

art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

Prin

decizia nr. 438 pronunțată la 26 februarie 2003, Curtea de Apel București, secția

a IV-a civilă, a admis recursul declarat de reclamantă, a modificat în parte

hotărârea tribunalului, în sensul că a admis în parte apelul pârâților și a

schimbat în parte acțiunea, prin respingerea ca neîntemeiată a cererii de

anulare a contractului de întreținere nr. 39 încheiat la 12 ianuarie 2000

privind terenul în suprafață de 91,26 mp situat în București.

Instanța

de control judiciar și-a motivat hotărârea, reținând, în esență că terenul și

construcția ridicată pe acesta au fost proprietate devălmașă a defunctului B.D.

și a primei sale soții, L.D., astfel că urmare a desfacerii căsătoriei și

tranzacției încheiate, imobilul (teren și construcție) a devenit proprietatea

exclusivă a lui B.D.

Datorită

îmbunătățirilor aduse imobilului în timpul celei de-a doua căsătorii a lui B.D.

și D.B., construcția existentă inițial pe teren a fost transformată într-un

imobil nou, ce a devenit bun comun al soților B.

Prin

același contract s-a prevăzut că beneficiarul obligației de întreținere nu este

exonerat de răspunderea pentru evicțiune și s-a precizat că această convenție

sinalagmatică are caracter aleatoriu, iar efectul translativ al dreptului de

proprietate poartă asupra construcției, bun comun al soților, fiind necesar

consimțământul expres al ambilor (în speță și al reclamantei).

S-a

mai reținut că, din probele administrate nu a rezultat împrejurarea că

reclamanta B.D. a avut cunoștință de încheierea contractului sau că, ulterior

ar fi confirmat actul de înstrăinare, încheiat în mod exclusiv de soțul său.

În

consecință, cum terenul nu are caracter de bun comun, numai asupra construcției

edificată pe acesta, soții B.D. și D. au avut un drept de proprietate în

devălmășie.

În

conformitate cu prevederile art. 330 pct. 2 C. proc. civ, raportat la art. 27

lit. f) din Legea nr. 92/1992 republicată, împotriva acestei ultime hotărâri a

declarat recurs în anulare, Procurorul general al Parchetului de pe lângă

Curtea Supremă de Justiție, criticând-o ca fiind vădit netemeinică și

pronunțată cu încălcarea esențială a legii, în speță a prevederilor art. 35

alin. (2) C. fam. și a dispozițiilor art. 704 C. civ.

Sub

aspectul primului motiv, s-a reținut că în mod greșit au apreciat instanțele

situația juridică a imobilului, în sensul că, din probele administrate nu a

rezultat că pe terenul proprietatea exclusivă a defunctului B.D. a fost

ridicată o construcție, cu o astfel de structură care să ducă la transformarea

bunului inițial într-un imobil nou, prin îmbunătățirile aduse în timpul

căsătoriei și care să-i confere o schimbare de regim juridic, dintr-un bun

propriu într-un bun cu caracter devălmaș.

Prin

cel de-al doilea motiv s-a criticat hotărârea sub aspectul încălcării legii,

determinată de aprecierea instanței de recurs în ceea ce privește împrejurarea

că reclamanta , în calitate de soție supraviețuitoare ar fi acceptat moștenirea

defunctului B.D. sub beneficiu de inventar și, ca atare, nu subzistă obligația

acestuia de garanție contra evicțiunii față de pârâți, nefiind întrunite

cumulativ condițiile prevăzute de art. 704, art. 705 C. civ. și art. 76 din

Legea nr. 36/1995.

Recursul

în anulare este nefondat și urmează a fi respins pentru considerentele ce

succed:

Este

știut că în reglementarea prevăzută de art. 30-36 C. fam., codevălmășia este

socotită ca o stare de indiviziune forțată, pentru că această formă de

proprietate, specifică regimului juridic al comunității de bunuri a soților

subzistă pe timpul căsătoriei și încetează prin partaj, la desfacerea

căsătoriei sau la încetarea acesteia.

Faptul

că, în conformitate cu dispozițiile art. 36 alin. (2) C. fam., în cazuri

excepționale, limitativ prevăzute de lege, indiviziunea născută din devălmășie

poate înceta și în timpul căsătoriei, nu înlătură caracterul forțat și

vremelnic al acestei indiviziuni, care constituie regula în materia comunității

matrimoniale devălmașe a soților.

Proprietatea

comună devălmașă fiind creată în scopul susținerii căsătoriei care i-a dat

naștere, este deci organizată în asemenea mod, încât, să slujească scopului

urmărit, pe o durată de timp egală cu cea a căsătoriei.

Totodată, prin probele administrate, s-a apreciat

corect asupra situației juridice de bun comun a imobilului (construcție) în

litigiu.

Așa

cum rezultă din adresa nr. 821 a fostului Sfat Popular al Raionului Român, Sectorul

Gospodăriei Locative, (dosar 1725/2001 al Judecătoriei sectorului 5 București) i-a

fost repartizată lui B.D. o locuință compusă din o cameră de 3,40/3,60 mp.

Ulterior,

la 10 martie 1964 a fost întocmit un proces verbal pentru stabilirea valorii de

circulație a imobilului (același dosar) care atestă că în anul 1964 în strada J.

erau edificate două construcții, una veche precum și o construcție nou.

Din

coroborarea acestor înscrisuri se poate observa că, în perioada 1955 – 1964 pe

lângă camera inițială, repartizată lui B.D. (soțul reclamantei) a fost ridicată

o construcție nouă, fapt confirmat în declarația sa și de martorul F.Ș. care

afirmă că ...” la începutul anului 1957 l-a ajutat personal pe B.D. la

construirea imobilului din strada J., iar la ridicarea construcției nu a

participat decât acesta și soția sa”.

Același

martor mai afirmă că la edificarea construcției au participat atât prin muncă

fizică cât și financiar, ambii soți, B.D. fiind de profesie zidar, iar

reclamanta B.D. ajutor zidar.

Această

situație de fapt este confirmată prin actele depuse la dosar, respectiv copia

cărții de muncă a reclamantei, conform cărora reclamanta a lucrat în perioada

1952 – 1970 ca zidar, meserie din care a realizat venituri bănești.

Astfel,

dacă unui bun propriu al unuia dintre soți i-au fost aduse îmbunătățiri sau

reparații efectuate, în timpul căsătoriei, care l-au transformat în așa măsură

încât, în fapt, acesta a devenit un bun nou, cu totul deosebit de cel inițial

trebuie considerat ca fiind dobândit în timpul căsătoriei căpătând caracterul

de bun comun.

Construcțiile

noi, ridicate în timpul căsătoriei pe terenul bun propriu al unuia dintre soți,

precum și construcțiile alăturate, învecinate sau suprapuse construcției vechi

devin bunuri comune, soțul neproprietar asupra terenului dobândind, ca titular

al dreptului de superficie, un drept de folosință asupra terenului pe care s-a

ridicat noua construcție.

Este

echitabil raționamentul instanței în a aprecia că după 44 de ani de căsătorie,

soțul coproprietar al construcției și titular al unui drept de folosință asupra

terenului, care în cazul dedus judecății, nu a avut cunoștință de încheierea

unui contract de întreținere în favoarea unor terți, să nu fie privat de bunul

deținut o perioadă îndelungată de timp.

Împrejurarea

decesului lui B.D. la 23 decembrie 2000, în mai puțin de 1 an de la data

perfectării contractului de întreținere (12 ianuarie 2000), nesemnarea

contractului de întreținere de către D.B., respectarea condițiilor prevăzute de

art. 704 C.civ. referitoare la acceptarea succesiunii sub beneficiu de inventar

de către reclamantă, probele mai sus prezentate, din care a rezultat că bunul a

devenit comun prin transformările suferite ca urmare a contribuției acesteia la

ridicarea construcției, sunt aspecte ce au creat convingerea instanței în

sensul că motivele recursului în anulare sunt nefondate.

Astfel, acceptarea succesiunii sub beneficiu de

inventar a fost cuprinsă în declarația autentificată sub nr. 238 din 26

ianuarie 2001 de notarul public; declarația a fost înscrisă sub nr. 1747 din 11

noiembrie 2002 în Registrul special de renunțare la succesiune iar acceptarea

sub beneficiul de inventar cuprinde un inventar al bunurilor succesorale.

Concluzionând,

pentru considerentele expuse, Curtea va respinge recursul în anulare, ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge

ca nefondat, recursul în anulare declarat de Procurorul general al Parchetului

de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei nr. 438 din 26

februarie 2003 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 4 noiembrie 2004.