ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7140/2004

Asupra recursului în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată

următoarele :

La data de 1 aprilie 1997 reclamanta F.E.

a chemat în judecată pe pârâtul F.I. pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța

să se dispună desfacerea căsătoriei încheiată la data de 12 noiembrie 1987 și

reluarea numelui avut anterior căsătoriei (V.).

Prin aceeași acțiune reclamanta a

solicitat partajul bunurilor comune, atribuirea către pârât a apartamentului

nr. 36 din București, cu obligarea acestuia la plata unei sulte corespunzătoare

valorii nemișcătorului, precum și obligarea pârâtului să-i predea reclamantei

bunurile proprii ce au rămas în domiciliul acestuia.

La 23 iunie 1997 pârâtul F.I. a formulat

întâmpinare și cerere reconvențională. Prin întâmpinare pârâtul s-a apărat în

sensul că apartamentul și autoturismul sunt bunurile sale proprii, reclamanta

având doar un drept de creanță cu referire la ratele plătite în timpul

căsătoriei. Prin intermediul acțiunii reconvenționale, pârâtul a cerut

obligarea reclamantei de a aduce la masa de împărțit mai multe sume, în valoare

totală de 20.000.000 lei, depuse în diverse depozite bancare, sume însușite de

reclamantă și cu referire la care aceasta nu a făcut nici o vorbire în acțiunea

de partaj.

Prin sentința nr. 5713 din 8 iunie 1998,

Judecătoria sectorului 4 București, a disjuns acțiunea de divorț de cererile de

partaj a bunurilor comune, fixând termen pentru soluționarea acestora din urmă.

Instanța a admis acțiunea de divorț, a desfăcut căsătoria prin acordul părților

și a dispus ca reclamanta să reia numele avut anterior căsătoriei– V.

Ulterior, aceeași instanță, prin sentința

civilă nr. 2848 din 29 martie 1999, a admis în parte atât acțiunea principală

de partaj, cât și cererea reconvențională, a constatat că părțile au dobândit

în timpul concubinajului și pe durata căsătoriei, cu o contribuție de 34% din partea

reclamantei și 66 % din partea pârâtului, apartamentul nr. 36, situat în

București, în valoare de 113.150.190 lei și cu contribuție egală autoturismul

marca Dacia, în valoare de 12.612.200 lei, alături de alte bunuri mobile, precum

și depozitul bancar în cuantum reactualizat de 28.825.475 lei, întreaga masă

partajabilă însumând 156.588.162 lei.

S-a dispus ieșirea din indiviziune, s-a

atribuit pârâtului în deplină proprietate imobilul, autoturismul și o serie de

bunuri mobile, iar reclamantei i s-a atribuit suma de 28.825.475 lei, și pentru

egalizarea loturilor, pârâtul a fost obligat la 30.953.288 lei cu titlu de

sultă către reclamantă.

După un prim ciclu procesual, Tribunalul

București, secția a V-a civilă și de contencios administrativ, prin decizia nr.

993 din 24 mai 2002, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanta V.(fostă

F.)E. și a păstrat sentința Judecătoriei sectorului 4 București.

Prin încheierea din 7 decembrie 2001

(fila 13 dosar nr. 6179/2001) tribunalul a luat act de renunțarea pârâtului la

soluționarea cererii de apel formulată de acesta.

Curtea de Apel București, secția a III-a

civilă, prin decizia nr. 144 din 22 ianuarie 2003, a admis recursul declarat de

reclamantă și a modificat în parte decizia tribunalului în sensul că, admițând

apelul aceleiași părți, a schimbat sentința, stabilind valoarea totală a masei

partajabile la suma de 448.726.998 lei, cu atribuirea corespunzătoare a

loturilor. S-a motivat că instanța de apel, sesizată cu o cerere de împărțire a

bunurilor comune, avea obligația partajării acestora la o valoare cât mai

apropiată de valoarea lor de circulație.

Împotriva hotărârilor pronunțate în

cauză, la data de 18 septembrie 2003, în temeiul art. 330 pct. 2 C. proc. civ.,

a declarat recurs în anulare Procurorul general al Parchetului de pe lângă

Curtea Supremă de Justiție care a susținut că hotărârile judecătorești au fost

date cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare

greșită a cauzei pe fond, fiind, totodată și vădit netemeinice.

În motivarea recursului în anulare s-a

arătat că părțile au încheiat căsătoria în anul 1987 și înainte de acest moment

au trăit în concubinaj o perioadă de aproximativ 7 ani, după cum rezultă din

acțiunea introdusă de reclamantă. Or, în condițiile în care, apartamentul în

litigiu a fost contractat de pârât în anul 1978 și dat în folosință în anul

1980, iar concubinajul a început în anul 1982 rezultă că, față de dispozițiile

art. 30 C. fam., în mod greșit instanțele au inclus imobilul în masa

partajabilă, acesta constituind bun propriu al pârâtului.

Întrucât pârâtul a achitat ratele la

apartament prin rețineri pe statul său de plată, în intervalul 1980-1987, se

poate pune în discuție doar un drept de creanță al reclamantei, motive pentru

care s-a cerut admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor criticate

și trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond.

În majoritate, recursul în anulare se

privește ca fondat, în temeiul considerentelor care succed:

În motivarea acțiunii introductive de

instanță, reclamanta F.(V.)E. a arătat că s-a căsătorit cu pârâtul „în anul

1987, după un concubinaj notoriu de cca 7 ani”, susținere din care rezultă că

relațiile de concubinaj dintre părțile în litigiu au început în anul 1980. Deși

la întrebările adresate pârâtului la interogatoriu (fila 109 dosar de fond)

reclamanta a susținut că raporturile de concubinaj ar fi început în anii

1982-1984, în răspunsurile date, pârâtul a mărturisit că aceste raporturi au

început în anul 1980, confirmând astfel susținerea reclamantei din acțiunea

introductivă de instanță.

Indiferent de susținerile contradictorii

ale părților cu privire la data începerii concubinajului, din actele și

lucrările dosarului (filele 57-61 dosar de fond) rezultă că pârâtul F.I. a dobândit

dreptul de proprietate asupra apartamentului nr.36 situat în București, conform

contractului de construire nr. 1641 din 13 noiembrie 1978 încheiat cu fosta

I.C.V.L. București, deci la o dată când pârâtul nu numai că nu era căsătorit cu

reclamanta, dar nici nu intrase în raporturi de concubinaj cu aceasta.

Din aceleași dovezi administrate rezultă

că prețul locuinței a fost de 98.004 lei, la data încheierii contractului

pârâtul a plătit un avans de 32.084 lei, iar pentru diferență (împrumut și

dobândă) s-au stabilit rate pe o durată de 20 de ani, plata ratelor începând în

luna octombrie 1980.

Potrivit art. 30 C. fam., bunurile

dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soți, sunt, de la data

dobândirii lor, bunuri comune ale soților, iar art. 31 din același cod

determină, limitativ, categoriile de bunuri proprii ale fiecărui soț. În

temeiul acestor prevederi, un bun este comun dacă sunt îndeplinite, cumulativ,

următoarele condiții: a) este dobândit de oricare dintre soți, în timpul

căsătoriei, deoarece legea dispune că bunurile devin comune dacă sunt dobândite

„în timpul căsătoriei”, cele dobândite înainte de încheierea căsătoriei sau

după data încetării acesteia, nu sunt bunuri comune; b) nu fac parte din categoriile

de bunuri pe care legea le consideră bunuri proprii.

În schimb, regimul comunității de bunuri

nu folosește concubinilor în cazul cărora bunurile dobândite devin proprietatea

acestora, pentru fiecare în proporția în care a contribuit la achiziționarea

lor, indiferent pe numele căruia s-a făcut actul de cumpărare.

Întrucât, în speță, imobilul a fost

dobândit în proprietate de pârâtul F.I. la data de 13 noiembrie 1978, dată la

care părțile în litigiu nu numai că nu erau soți, dar nici nu aveau raporturi

de concubinaj, se constată că nemișcătorul are regimul juridic de bun propriu

al pârâtului și pe cale de consecință greșit a fost introdus de instanțe în

masa de împărțit, adică în categoria bunurilor comune.

O atare eroare de judecată justifică

admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor date în cauză și reluarea

judecății la instanța de fond în vederea stabilirii corecte a masei de împărțit

și pentru refacerea loturilor cuvenite părților, întrucât eroarea de judecată,

prin natura ei, a afectat partajul judiciar în întregime.

Deoarece reclamanta nu a putut dobândi

asupra nemișcătorului un drept real, ci a devenit titulara unui simplu drept de

creanță asupra ratelor achitate atât pentru perioada concubinajului, cât și pe

durata căsătoriei, în rejudecare, instanța de trimitere va dispune

administrarea de dovezi în vederea stabilirii cu exactitate a perioadei în care

părțile au întreținut atari relații în afara căsătoriei, întrucât, de

stabilirea acestei situațiuni de fapt, depinde întinderea (cuantumul) dreptului

de creanță la care este îndreptățită reclamanta.

Cum, din motivele enunțate, partajul

judiciar trebuie refăcut în întregime și chiar dacă prima instanță a decăzut

părțile, din vina lor, de la administrarea probei testimoniale, în rejudecare,

instanța de trimitere va dispune administrarea ori suplimentarea dovezilor atât

cu referire la cererea reclamantei (fila 9 dosar de fond) de obligare a pârâtului

la restituirea unor bunuri proprii ce au rămas, la despărțirea părților, în

locuința acestuia, cât și cu referire la cererea pârâtului (fila 15 același

dosar) de a se aduce la masa de împărțit a unor depozite bancare comune ce se

pretinde că au fost lichidate de reclamantă pentru scopuri străine căsătoriei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

În

majoritate,

Admite recursul în anulare declarat de

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție

împotriva deciziei nr. 144 din 22 ianuarie 2003 a Curții de Apel București, secția

a III-a civilă, deciziei civile nr. 993 din 24 mai 2002 a Tribunalului

București, secția a V-a civilă și de contencios administrativ, și sentinței

civile nr. 2848 din 29 martie 1999 a Judecătoriei sector 4 București.

Casează hotărârile recurate și trimite

cauza pentru rejudecare, la aceeași judecătorie.

Cu opinia separată a domnului judecător,

în sensul respingerii recursului în anulare.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 15 decembrie 2004.

OPINIE SEPARATĂ

În

acord fiind cu opinia majoritară în sensul că apartamentul în litigiu are

natura juridică de bun propriu al pârâtului, greșit supus împărțelii între

foștii soți, consider că recursul în anulare trebuia respins.

Opinia astfel enunțată are în vedere în

mod exclusiv și determinant împrejurarea că pârâtul, care în fața primei

instanțe s-a apărat prin întâmpinare invocând calitatea de bun propriu a acelui

apartament și a declarat apel împotriva sentinței prin care bunul a fost

cuprins în comunitate, a renunțat la judecarea cererii de apel, renunțare de

care s-a luat act prin încheierea interlocutorie, neexercitând calea de atac a

recursului în contra hotărârii date asupra apelului.

Asemenea împrejurare impune

considerentele ce succed.

Procesul civil este un proces al

intereselor private, guvernat fiind de principiul disponibilității.

Potrivit acestui principiu, printre

altele, părțile au dreptul de a exercita sau nu căile de atac prevăzute de lege

și de a stărui sau nu în calea de atac exercitată, ceea ce înseamnă că, după

introducerea apelului și până în momentul încheierii dezbaterilor înaintea instanței

de apel, apelantul poate oricând să-și retragă calea de atac exercitată, fie în

scris sau verbal în fața instanței de apel, fie prin înscris autentic.

Dreptul părții de a renunța la calea de

atac exercitată nu este limitat, ca în cazul dreptului de a ataca hotărârea, de

posibilitatea procurorului de a exercita orice cale de atac împotriva oricărei

hotărâri judecătorești.

Cu alte cuvinte, recursul în anulare de

față ar fi fost justificat numai în ipotezele în care pârâtul nu ar fi atacat

cu apel hotărârea primei instanțe ori dacă hotărârea nelegală și netemeinică ar

fi fost dată de o instanță de recurs care să fi evocat fondul, în acest din

urmă caz părțile neavând la îndemână nici o cale de atac, exceptând revizuirea

sau contestația în anulare pentru temeiuri anume prevăzute.

Consider, ca urmare, că renunțarea

pârâtului la judecarea căii de atac exercitată împotriva unei hotărâri esențial

nelegală și netemeinică, prin care bunul său propriu a fost calificat ca bun

comun cu toate consecințele ce decurg din aceasta, reprezintă o achiesare

rămasă irevocabilă prin nerecurarea hotărârii dată cauzei în apel, iar asemenea

hotărâri judecătorești nu pot fi îndreptate pe calea recursului în anulare

decât prin nesocotirea principiului disponibilității.

În fine, în condițiile concrete ale

cauzei de față, recursul în anulare nu este justificat și pentru că, prin

admiterea lui, se permite menținerea timp îndelungat a incertitudinii cu

privire la partea care a câștigat definitiv procesul civil.