ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4874/2005

Deliberând asupra recursului de față: Reclamantul R.C.L. a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâtele S.R., prin P.J.P., A.P.A.P.S. București și SC I.M Prahova, să se constate nulitatea absolută a contractului și a formelor de privatizare privind secția de la E.B., fabrica de var B., împreună cu birourile, locuința proprietarului a personalului, anexele și terenurile aferente. Motivându-și acțiunea, reclamanta arată că imobilul a aparținut lui M.G.A. și întreprinderea de I.M. Prahova, căreia i s-a solicitat în temeiul Legii nr. 10/2001, restituirea a răspuns că societatea a fost privatizată în 1998. Reclamantul consideră că privatizarea s-a făcut cu încălcarea legii fiind lovit de nulitate absolută.

Tribunalul Prahova, prin sentința civilă nr. 1605 din 18 iunie 2004 a respins ca nefondată acțiunea reclamantului reținând că nu s-a dovedit, conform art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 că la momentul încheierii contractului de vânzare cumpărare acțiuni părțile au fost de rea credință cunoscând existența acțiunii în revendicare. S-a considerat că în cauză prima notificare emisă de reclamant și prin care acesta solicită restituirea în natură poartă data de 24 iulie 2001, dată ulterioară încheierii contractului de cărui nulitate se cere. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamanta susținând că, față de situația de fapt necontestată a imobilului privatizat și a calității de proprietar pe care a avut-o autorul reclamantului, M.A.

nu se poate susține că dreptul de proprietate asupra fabricii nu a fost dovedit și pierdut. În aceste condiții, statul, în calitate de detentor precar nu putea transmite legal nici un drept. Curtea de Apel Ploiești, prin decizia civilă nr. 826 din 2 decembrie 2004 a respins ca nefondat apelul reclamantului. Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a apreciat că reclamantul nu a făcut dovada dreptului de proprietate asupra bunului pe care îl revendică și nici a relei credințe a intimatelor A.V.A.S. și SC I.M. la data perfectării contractului de vânzare de acțiuni. S-a mai reținut că reclamanta nu a notificat părțile privind existența acțiunii în revendicare. Decizia a fost atacată cu recurs de către reclamant invocându-se dispozițiile art. 304 pct. 9 și 10 C. proc.

civ. Se arată că în mod greșit s-a reținut că nu a fost dovedit dreptul de proprietate când din probele administrate rezultă că autorul reclamantului, M.A. a fost proprietarul fabricii de var. Și cu privire la dovada relei-credințe a intimatelor recurentul susține că a făcut dovada că pârâta SC I.M., deși a exercitat un drept de administrare asupra imobilului, ea nu putea avea decât calitatea de detentor precar. De altfel pârâta SC I.M. recunoaște că nu a fost niciodată proprietară a bunului și că acesta a fost înscris în patrimoniul său în baza Legii nr. 15/1990. Referitor la notificare recurenta susține că demersurile sale de recuperare a bunului au fost făcute cu mult timp înainte de anul 1998 și că pârâta SC I.M.

a avut cunoștință de toate aceste demersuri fiind parte în acțiunile în revendicare promovate de reclamant. Recursul reclamantului este nefondat pentru următoarele considerente: În însăși acțiunea promovată, reclamantul menționează că a notificat pârâtei SC I.M. Prahova, cu adresa nr. 353 din 24 iulie 2001, prin B.E.J. P.C. intenția de revendicare a imobilului, potrivit Legii nr. 10/2001. Ori contractul de privatizare a cărui nulitate se cere a fi constatată este din 1998. În ceea ce privește critica referitoare la calitatea de detentor precar a pârâtei SC I.M. Prahova aceasta nu este întemeiată. Aceasta a deținut bunul exercitând un drept de administrare, iar la data apariției Legii nr. 15/1990 acest drept a devenit drept de proprietate, în temeiul acestei legi.

Pârâta nu a contestat evoluția drepturilor sale asupra bunurilor la care se referă contractul de privatizare dar aceasta nu este o dovadă a relei credințe ci a bunei credințe. Referitor la actele care ar dovedi drepturile reclamantului acestea nu au fost ignorate de instanțe însă obiectul acțiunii nu îl constituie aplicarea Legii nr. 10/2001, pentru ca aceste acte să aibă relevanța pe care o pretinde reclamantul ci acțiunea vizează constatarea nulității contractului de privatizare. Într-o astfel de acțiune dovezile privind dreptul de proprietate ce urmează a fi analizate în procedura Legii nr. 10/2001 nu au relevanță de a conduce la concluzia existenței vreunei cauze de nulitate absolută a contractului de privatizare respectiv nu dovedesc frauda legii.

Regula instituită de art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 este valabilitatea actelor de privatizare dacă au fost respectate dispozițiile legale de privatizare în vigoare la data privatizării, ori nici un moment nu s-a susținut că s-au încălcat reglementări privind privatizarea. Excepția prevăzută de art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 privește actele referitoare la imobilele preluate fără titlu valabil dacă nu au fost încheiate cu bună credință. Deținerea de către pârâta SC I.M. Prahova a bunului în administrare directă și includerea acestuia în patrimoniul său la data apariției Legii nr. 15/1990 exclude posibilitatea considerării pârâtei ca fiind de rea credință întrucât aceasta a acționat conform reglementărilor în vigoare și aceste operații s-au derulat cu mult timp anterior Legii nr. 10/2001.

Negăsindu-se întemeiate motivele de recurs urmează ca acesta să fie respins, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul R.C.L., împotriva deciziei nr. 826 din 2 decembrie 2004 a Curții de Apel Ploiești. Irevocabilă. Pronunțata în ședință publică, astăzi 19 octombrie 2005.