ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 166/2006

Asupra contestației în anulare de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin decizia nr. 3247 din 24 mai 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în dosarul nr. 633/2005, au fost respinse, ca nefondate, recursurile declarate de inculpații A.O.P. și M.V. împotriva deciziei penale nr. 449 din 21 decembrie 2004 a Curții de Apel Iași, fiind obligați recurenții la plata sumei de câte 1.200.000 lei cheltuieli judiciare către stat. Pentru a decide astfel, instanța supremă, examinând hotărârile atacate în raport de criticile exprimate și potrivit probelor administrate, a constatat că recursurile sunt nefondate, în cauză, respectându-se dispozițiile legale privind competența potrivit noilor reglementări, situația de fapt și vinovăția inculpaților au fost corect reținute conform probelor administrate, așa cum a rezultat din motivarea sentinței, pe care curtea și-a însușit-o.

Dat fiind contextul real în care s-au petrecut faptele, respectiv trecerea se făcea între România și Moldova, într-o perioadă era posibilă doar cu prezentarea buletinului de identitate, cel ce avea viză nu avea permis de conducere, iar cel cu permis de conducere nu avea viză; comportarea anterioară fusese bună; mobilul era de ordin afectiv etc., instanța, în mod corect, s-a orientat spre pedepse cu un cuantum foarte redus. Hotărârile fiind legale și temeinice, iar recursurile nefondate, urmează a fi respinse în conformitate cu dispozițiile art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., iar recurenții vor suporta cheltuielile judiciare către stat (art. 191 și art. 192 C. proc. pen.). Împotriva acestei decizii formulat contestație în anulare, contestatorul M.V.

În motivarea contestației în anulare, contestatorul a arătat că a fost condamnat, în baza art. 26 C. pen., raportat la art. 70 din O.U.G. 105/2001, la pedeapsa de 5 luni închisoare, reținându-se în sarcina sa că, în data de 16 octombrie 2001, l-a ajutat pe condamnatul F.G.I. să treacă frontiera de stat a României, în Republica Moldova, considerând că hotărârea de condamnare este nelegală și netemeinică. S-a arătat că împotriva sa au fost pronunțate două hotărâri pentru aceeași faptă, respectiv hotărârea contestată dată în dosarul nr. 633/2005 de pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție și rezoluția de neîncepere a urmăririi penale dată de Parchetul Militar Teritorial în dosarul nr. 1961/P/2001 de către magistratul L.P.

Contestatorul a arătat că instanța de recurs nu a luat în considerare faptul că prin rezoluția dată de Parchetul Militar Teritorial s-a dispus neînceperea urmăririi penale pentru săvârșirea infracțiunilor de luare de mită și abuz în serviciu, infracțiuni ce însumează și elementele constitutive ale infracțiunii de complicitate la trecere ilegală a frontierei. Mai mult, magistratul a extins cercetările penale și asupra tuturor faptelor conexe, printre care și această trecere ilegală a frontierei de stat de către condamnatul F.G.I., iar concluziile acestuia au fost „că datorită intensității traficului, este posibilă trecerea frontierei de către persoane de rea-credință care se ascund și se sustrag controlului lucrătorilor de poliție”.

Față de cele expuse, magistratul ce a efectuat actele de urmărire penală a considerat că nu există infracțiune, lucrătorii de poliție și-au exercitat în mod corect atribuțiile de serviciu, întorcând autoturismul în care se afla persoana fără pașaport. Se apreciază că instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra cauzei de încetare a procesului penal prevăzută în art. 10 alin. (1) lit. i) și i 1 ) C. proc. pen., cu privire la care existau la dosar următoarele probe. Organul de urmărire penală nu a extins cercetarea penală și asupra martorului L.D., care din probele administrate la dosarul cauzei, a rezultat că acesta a trecut în mod ilegal frontiera de stat și a fost complicele condamnatului F.G.I.

la trecerea frontierei de stat. Din raportul col. căpitanul T., care a efectuat cercetarea în comun cu organele de cercetare din Republica Moldova a concluzionat că persoanele respective se ocupau cu traficul de obiecte de cult prin P.T.F. Sculeni și vinderea lor prin anticariatul familiei L., organul de cercetare penale neexistând cercetările și sub acest aspect. Contestația a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 386 C. proc. pen.

La dosarul cauzei au fost depuse precizări și completări ale contestației în anulare formulată, prin care contestatorul a solicitat admiterea contestației, casarea sentinței penale nr. 431 din 20 mai 2004 de pe rolul Tribunalul Iași, a deciziei penale nr. 449 din 21 decembrie 2004 pronunțată de Curtea de Apel Iași și a deciziei penale nr. 3247 din 24 mai 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, urmând a se dispune achitarea sa în baza art. 11 alin. (1) pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) ori achitarea în baza art. 11 alin. (1) pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. d), suspendarea punerii în aplicare a hotărârii judecătorești până la soluționarea prezentei contestații.

Contestatorul a arătat că împotriva sa au fost pronunțate două hotărârii pentru aceeași faptă, respectiv hotărârea contestată dată în dosarul nr. 633/2005 de pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție și rezoluția de neîncepere a urmăririi penale dată de parchetul Militar Teritorial în dosarul nr. 1961/P/2001 de către magistratul L.P. Instanțele de judecată nu au luat în considerare faptul că prin rezoluția dată de Parchetul Militar Teritorial s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de el pentru săvârșirea infracțiunilor de luare de mită și abuz în serviciu, infracțiuni ce însumează și elementele constitutive ale infracțiunii de complicitate la trecerea ilegală a frontierei, că au fost extinse cercetările penale și asupra tuturor faptelor conexe, printre care și aceasta de trecere ilegală a frontierei de stat de către condamnatul F.G.I.

Față de cele expuse, contestatorul a arătat că magistratul ce a efectuat actele de urmărire penală a considerat că nu există infracțiune, lucrătorii de poliție și-au exercitat în mod corect atribuțiunile de serviciu, întorcând autoturismul în care se afla persoana fără pașaport, astfel că se impune admiterea contestației în anulare formulată, a se constata ilegalitatea și netemeinicia hotărârilor judecătorești și în consecință achitarea sa.

De asemenea, au mai fost depuse la dosar note scrise în sensul celor mai sus menționate, făcând referiri la acte noi, respectiv adresa Ministerului Afacerilor Externe nr. H 2-1/1264 din 07 octombrie 2005, cu privire la acordul încheiat la 29 august 1991 ce era în vigoare la data săvârșirii faptei, adresa nr. 603626 din 08 noiembrie 2001, metodologia de lucru nr. 58164 din 27 august 2001 aprobată de șeful I.G.P.F., reținându-se greșit că prevederile art. 64 din Legea nr. 360/2002 prevederi cale acea dată erau abrogate, la care au fost anexate mai multe fotocopii ale unor înscrisuri. La termenul de astăzi, contestatorul a solicitat amânarea judecării cauzei pentru imposibilitatea de prezentare, din motive medicale a apărătorului său ales, avocat F.D., depunând cererea și înscrisul doveditor la dosar.

Procurorul a solicitat respingerea cererii de amânare a cauzei. Înalta Curte, deliberând, a respins cererea de amânare a judecării cauzei formulată de contestator, constatând că au mai fost acordate termene pentru acest motiv. Procurorul a invocat excepția inadmisibilității contestației în anulare formulată de contestator, deoarece dispozițiile art. 386 lit. d) C. proc. pen., se referă la două hotărâri definitive și nu la alte acte prin care se soluționează diferite aspecte ale procesului penal, cum este în speță, rezoluția procurorului, nefiind îndeplinită cerința legală pentru cazul de contestație menționat. Totodată eroarea de fapt invocată de contestator în cerere nu constituie un caz de încetare a procesului penal, în sensul art. 386 lit. c) C. proc.

pen. Apărătorul contestatorului a solicitat admiterea contestației în anulare în temeiul art. 386 lit. d) sau art. 386 lit. c) C. proc. pen., desființarea deciziei atacate și rejudecând recursul inculpatului, în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., achitarea acestuia, potrivit apărărilor formulate și în scris, depuse de contestator, iar contestatorul, în ultimul cuvânt, a solicitat admiterea contestației în anulare, astfel cum a fost formulată. Examinând contestația în anulare formulată de contestatorul M.V. în raport cu motivele invocate și precizate ce au fost întemeiate pe dispozițiile art. 386 lit. d) și c) C. proc. pen., Înalta Curte apreciază ca fiind nefondată contestația în anulare formulată pentru considerentele ce se vor arăta.

Legiuitorul român a prevăzut în conținutul dispozițiilor art. 386 C. proc. pen., cazurile de contestație în anulare, statuând că împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestație în anulare în următoarele cazuri: a) când procedura de citare a părții pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs nu a fost îndeplinită conform legii; b) când partea dovedește că la termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs a fost în imposibilitate de a se prezenta și de a încunoștința instanța despre această împiedicare; c) când instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele prevăzute în art. 10 alin. (1) lit. f) - i 1 ), cu privire la care existau probe în dosar; d) când împotriva unei persoane s-au pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași faptă.

În cuprinsul dispozițiilor art. 10 alin. (1) C. proc. pen., au fost stipulate cazurile în care punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale este împiedicată, iar cele de la lit. f) - i 1 ) constau în următoarele: f) lipsește plângerea prealabilă a persoanei vătămate, autorizarea sau sesizarea organului competent ori altă condiție prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mișcare a acțiunii penale; g) a intervenit amnistia sau prescripția ori decesul făptuitorului; h) a fost retrasă plângerea prealabilă ori părțile s-au împăcat, în cazul infracțiunilor pentru care retragerea plângerii sau împăcarea părților înlătură răspunderea penală; i) s-a dispus înlocuirea răspunderii penale; i 1 ) există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege.

Din analiza cauzei rezultă că prin sentința penală nr. 431 din 20 mai 2004 pronunțată de Tribunalul Iași rămasă definitivă prin decizia nr. 3247 din 24 mai 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, decizie ce face obiectul prezentei contestații în anulare, inculpatul M.V. a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 26 C. pen., raportat la art. 70 alin. (1) din O.U.G. nr. 105/2002 la o pedeapsă de 5 luni închisoare. În baza dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 543/2001 s-a constatat grațiată în întregime pedeapsa aplicată inculpatului. S-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 543/2001 privind revocarea grațierii. Prin rezoluția din 14 decembrie 2001 dată de Parchetul Militar Teritorial Iași s-a dispus neînceperea urmărirea penală față de plt.

maj. M.V. și serg. maj. A.O. din cadrul I.J.P.F. Iași pentru infracțiunile prevăzute de art. 254 C. pen., și art. 248 C. pen. Înalta Curte nu poate avea în vedere motivul invocat de contestator, în sensul că în cauză au fost date două hotărâri pentru aceeași faptă, respectiv sentința mai sus menționată și rezoluția de neîncepere a urmăririi penale arătată, deoarece cazul de contestație în anulare prevăzut la art. 386 lit. d) C. proc. pen., este aplicabil atunci când împotriva unei persoane s-au pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași faptă. Or, față de contestatorul M.V. a fost pronunțată o hotărâre a instanței de judecată prin care acesta a fost condamnat pentru infracțiunea prevăzută de art. 26 C. pen., raportat la art. art. 70 alin. (1) din O.U.G.

nr. 105/2002 și o rezoluție de neîncepere a urmăririi penale pentru art. 254 C. pen., și art. 248 C. pen., alte fapte decât cele pentru care a fost condamnat, act emis de parchet, cele două acte procedurale, hotărârea judecătorească și rezoluția parchetului, având naturi juridice distincte, fiind specifice unor faze diferite ale procesului penal, judecată și respectiv urmărire penală, astfel că nu sunt îndeplinite condițiile impuse de art. 386 lit. d) C. proc. pen.

Înalta Curte nu poate reține nici cel de-al doilea motiv invocat de contestator în sensul că instanțele de judecată nu au luat în considerare faptul că prin rezoluția dată de Parchetul Militar Teritorial s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de el pentru săvârșirea infracțiunilor de luare de mită și abuz în serviciu, infracțiuni ce însumează și elementele constitutive ale infracțiunii de complicitate la trecerea ilegală a frontierei, fiind extinse cercetările penale și asupra tuturor faptelor conexe, printre care și aceasta de trecere ilegală a frontierei de stat de către condamnatul F.G.I., astfel că magistratul ce a efectuat actele de urmărire penală a considerat că nu există infracțiune, lucrătorii de poliție și-au exercitat în mod corect atribuțiunile de serviciu, întorcând autoturismul în care se afla persoana fără pașaport, impunându-se achitarea sa în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc.

pen., deoarece acesta nu se circumscrie cazului de contestație prevăzut de art. 386 lit. c) C. proc. pen. Legiuitorul a prevăzut în mod expres condițiile în care este incident cazul de contestație stipulat la art. 386 lit. c) C. proc. pen., respectiv atunci când cu ocazia judecării recursului instanța a omis de a da răspuns unor motive de casare care duceau la încetarea procesului penal și la dosar să fi existat probe cu privire la cauza de încetare a procesului penal, cauzele de încetare a procesului penal fiind cele prevăzute de art. 10 alin. (1) lit. f) - i 1 ) C. proc. pen.

Or, așa cum a rezultat în cauză rezoluția de neîncepere a urmăririi penale dată de parchet față de contestator pentru alte fapte decât cele pentru care a fost trimis în judecată asupra căreia instanța de recurs ar fi omis să se pronunțe nu se circumscrie unei cauze de încetare a procesului penal, neînceperea urmăririi penale și încetarea procesului penal fiind două soluții diferite, cu naturi juridice distincte, prima, operând atunci când din actele premergătoare efectuate după primirea plângerii sau denunțului rezultă vreunul din cazurile de împiedicare a punerii în mișcare a acțiunii penale prevăzute de art. 10 C. proc. pen., iar cea de-a doua este specifică judecății numai în cazurile prevăzute de la art. 10 alin. (1) lit. f) - i 1 ) C. proc.

pen., ce nu erau aplicabile și nici susținute probator la judecarea recursului. De altfel, solicitarea contestatorului de a fi achitat în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., excede cazului de contestație în anulare întemeiat pe art. 386 lit. c) din același cod, deoarece acesta vizează cauze de încetare a procesului penal expres prevăzute de lege, achitarea fiind un alt tip de soluție operabilă numai în cazurile prevăzute de art. 10 alin. (1) lit. a) - e). Înalta Curte consideră că examinarea criticilor formulate de contestator în raport cu îndeplinirea condițiilor impuse de legiuitor în cadrul cazurilor de contestație în anulare invocate în art. 386 lit. d) și c) C. proc.

pen., nu conduce la inadmisibilitatea contestației în anulare, atunci când motivele invocate nu se regăsesc în acele dispoziții, ci la analizarea pe fond a conținutului acesteia. Față de aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatorul M.V. împotriva deciziei penale nr. 3247 din 24 mai 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în dosarul nr. 633/2005. În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., se va obliga contestatorul condamnat la plata cheltuielilor judiciare către stat, din care onorariul apărătorului din oficiu pentru asistența juridică a contestatorului, în sumă de 40 lei (400.000 lei) se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatorul M.V. împotriva deciziei penale nr. 3247 din 24 mai 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în dosarul nr. 633/2005. Obligă contestatorul condamnat la plata cheltuielilor judiciare către stat, în sumă de 100 lei (1.000.000 lei), din care onorariul apărătorului din oficiu pentru asistența juridică a contestatorului, în sumă de 40 lei (400.000 lei) se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 12 ianuarie 2006.