ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 166/2006

ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 166/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)

Asupra contestației în anulare de

față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin decizia nr. 3247 din 24 mai

2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în

dosarul nr. 633/2005, au fost respinse, ca nefondate, recursurile declarate de

inculpații A.O.P. și M.V. împotriva deciziei penale nr. 449 din 21 decembrie

2004 a Curții de Apel Iași, fiind obligați recurenții la plata sumei de câte

1.200.000 lei cheltuieli judiciare către stat.

Pentru a decide astfel, instanța

supremă, examinând hotărârile atacate în raport de criticile exprimate și

potrivit probelor administrate, a constatat că recursurile sunt nefondate, în

cauză, respectându-se dispozițiile legale privind competența potrivit noilor

reglementări, situația de fapt și vinovăția inculpaților au fost corect

reținute conform probelor administrate, așa cum a rezultat din motivarea

sentinței, pe care curtea și-a însușit-o.

Dat fiind contextul real în care

s-au petrecut faptele, respectiv trecerea se făcea între România și Moldova,

într-o perioadă era posibilă doar cu prezentarea buletinului de identitate, cel

ce avea viză nu avea permis de conducere, iar cel cu permis de conducere nu

avea viză; comportarea anterioară fusese bună; mobilul era de ordin afectiv

etc., instanța, în mod corect, s-a orientat spre pedepse cu un cuantum foarte

redus.

Hotărârile fiind legale și

temeinice, iar recursurile nefondate, urmează a fi respinse în conformitate cu

dispozițiile art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., iar

recurenții vor suporta cheltuielile judiciare către stat (art. 191 și art. 192 C.

proc. pen.).

Împotriva acestei decizii formulat

contestație în anulare, contestatorul M.V.

În motivarea contestației în

anulare, contestatorul a arătat că a fost condamnat, în baza art. 26 C. pen.,

raportat la art. 70 din O.U.G. 105/2001, la pedeapsa de 5 luni închisoare,

reținându-se în sarcina sa că, în data de 16 octombrie 2001, l-a ajutat pe

condamnatul F.G.I. să treacă frontiera de stat a României, în Republica

Moldova, considerând că hotărârea de condamnare este nelegală și netemeinică.

S-a arătat că împotriva sa au fost

pronunțate două hotărâri pentru aceeași faptă, respectiv hotărârea contestată

dată în dosarul nr. 633/2005 de pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție

și rezoluția de neîncepere a urmăririi penale dată de Parchetul Militar

Teritorial în dosarul nr. 1961/P/2001 de către magistratul L.P.

Contestatorul a arătat că instanța

de recurs nu a luat în considerare faptul că prin rezoluția dată de Parchetul

Militar Teritorial s-a dispus neînceperea urmăririi penale pentru săvârșirea

infracțiunilor de luare de mită și abuz în serviciu, infracțiuni ce însumează

și elementele constitutive ale infracțiunii de complicitate la trecere ilegală

a frontierei. Mai mult, magistratul a extins cercetările penale și asupra

tuturor faptelor conexe, printre care și această trecere ilegală a frontierei

de stat de către condamnatul F.G.I., iar concluziile acestuia au fost „că

datorită intensității traficului, este posibilă trecerea frontierei de către

persoane de rea-credință care se ascund și se sustrag controlului lucrătorilor

de poliție”. Față de cele expuse, magistratul ce a efectuat actele de urmărire

penală a considerat că nu există infracțiune, lucrătorii de poliție și-au

exercitat în mod corect atribuțiile de serviciu, întorcând autoturismul în care

se afla persoana fără pașaport.

Se apreciază că instanța de recurs

nu s-a pronunțat asupra cauzei de încetare a procesului penal prevăzută în art.

10 alin. (1) lit. i) și i

1

) C. proc. pen., cu privire la care

existau la dosar următoarele probe. Organul de urmărire penală nu a extins

cercetarea penală și asupra martorului L.D., care din probele administrate la

dosarul cauzei, a rezultat că acesta a trecut în mod ilegal frontiera de stat

și a fost complicele condamnatului F.G.I. la trecerea frontierei de stat. Din

raportul col. căpitanul T., care a efectuat cercetarea în comun cu organele de

cercetare din Republica Moldova a concluzionat că persoanele respective se

ocupau cu traficul de obiecte de cult prin P.T.F. Sculeni și vinderea lor prin

anticariatul familiei L., organul de cercetare penale neexistând cercetările și

sub acest aspect.

Contestația a fost întemeiată în

drept pe dispozițiile art. 386 C. proc. pen.

La dosarul cauzei au fost depuse

precizări și completări ale contestației în anulare formulată, prin care

contestatorul a solicitat admiterea contestației, casarea sentinței penale nr. 431

din 20 mai 2004 de pe rolul Tribunalul Iași, a deciziei penale nr. 449 din 21

decembrie 2004 pronunțată de Curtea de Apel Iași și a deciziei penale nr. 3247

din 24 mai 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, urmând a se dispune

achitarea sa în baza art. 11 alin. (1) pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin.

(1) lit. c) ori achitarea în baza art. 11 alin. (1) pct. 2 lit. a), raportat la

art. 10 alin. (1) lit. d), suspendarea punerii în aplicare a hotărârii

judecătorești până la soluționarea prezentei contestații.

Contestatorul a arătat că împotriva

sa au fost pronunțate două hotărârii pentru aceeași faptă, respectiv hotărârea

contestată dată în dosarul nr. 633/2005 de pe rolul Înaltei Curți de Casație și

Justiție și rezoluția de neîncepere a urmăririi penale dată de parchetul

Militar Teritorial în dosarul nr. 1961/P/2001 de către magistratul L.P.

Instanțele de judecată nu au luat în

considerare faptul că prin rezoluția dată de Parchetul Militar Teritorial s-a

dispus neînceperea urmăririi penale față de el pentru săvârșirea infracțiunilor

de luare de mită și abuz în serviciu, infracțiuni ce însumează și elementele

constitutive ale infracțiunii de complicitate la trecerea ilegală a frontierei,

că au fost extinse cercetările penale și asupra tuturor faptelor conexe,

printre care și aceasta de trecere ilegală a frontierei de stat de către

condamnatul F.G.I.

Față de cele expuse, contestatorul a

arătat că magistratul ce a efectuat actele de urmărire penală a considerat că

nu există infracțiune, lucrătorii de poliție și-au exercitat în mod corect

atribuțiunile de serviciu, întorcând autoturismul în care se afla persoana fără

pașaport, astfel că se impune admiterea contestației în anulare formulată, a se

constata ilegalitatea și netemeinicia hotărârilor judecătorești și în

consecință achitarea sa.

De asemenea, au mai fost depuse la

dosar note scrise în sensul celor mai sus menționate, făcând referiri la acte

noi, respectiv adresa Ministerului Afacerilor Externe nr. H 2-1/1264 din 07

octombrie 2005, cu privire la acordul încheiat la 29 august 1991 ce era în

vigoare la data săvârșirii faptei, adresa nr. 603626 din 08 noiembrie 2001,

metodologia de lucru nr. 58164 din 27 august 2001 aprobată de șeful I.G.P.F.,

reținându-se greșit că prevederile art. 64 din Legea nr. 360/2002 prevederi

cale acea dată erau abrogate, la care au fost anexate mai multe fotocopii ale

unor înscrisuri.

La termenul de astăzi, contestatorul

a solicitat amânarea judecării cauzei pentru imposibilitatea de prezentare, din

motive medicale a apărătorului său ales, avocat F.D., depunând cererea și

înscrisul doveditor la dosar.

Procurorul a solicitat respingerea

cererii de amânare a cauzei.

Înalta Curte, deliberând, a respins

cererea de amânare a judecării cauzei formulată de contestator, constatând că

au mai fost acordate termene pentru acest motiv.

Procurorul a invocat excepția

inadmisibilității contestației în anulare formulată de contestator, deoarece

dispozițiile art. 386 lit. d) C. proc. pen., se referă la două hotărâri

definitive și nu la alte acte prin care se soluționează diferite aspecte ale

procesului penal, cum este în speță, rezoluția procurorului, nefiind

îndeplinită cerința legală pentru cazul de contestație menționat. Totodată

eroarea de fapt invocată de contestator în cerere nu constituie un caz de

încetare a procesului penal, în sensul art. 386 lit. c) C. proc. pen.

Apărătorul contestatorului a

solicitat admiterea contestației în anulare în temeiul art. 386 lit. d) sau art.

386 lit. c) C. proc. pen., desființarea deciziei atacate și rejudecând recursul

inculpatului, în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit.

c) C. proc. pen., achitarea acestuia, potrivit apărărilor formulate și în

scris, depuse de contestator, iar contestatorul, în ultimul cuvânt, a solicitat

admiterea contestației în anulare, astfel cum a fost formulată.

Examinând contestația în anulare

formulată de contestatorul M.V. în raport cu motivele invocate și precizate ce

au fost întemeiate pe dispozițiile art. 386 lit. d) și c) C. proc. pen., Înalta

Curte apreciază ca fiind nefondată contestația în anulare formulată pentru

considerentele ce se vor arăta.

Legiuitorul român a prevăzut în

conținutul dispozițiilor art. 386 C. proc. pen., cazurile de contestație în

anulare, statuând că împotriva hotărârilor penale definitive se poate face

contestație în anulare în următoarele cazuri:

a) când procedura de citare a părții

pentru termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs nu a fost

îndeplinită conform legii;

b) când partea dovedește că la

termenul la care s-a judecat cauza de către instanța de recurs a fost în

imposibilitate de a se prezenta și de a încunoștința instanța despre această

împiedicare;

c) când instanța de recurs nu s-a

pronunțat asupra unei cauze de încetare a procesului penal dintre cele

prevăzute în art. 10 alin. (1) lit. f) - i

1

), cu privire la care

existau probe în dosar;

d) când împotriva unei persoane s-au

pronunțat două hotărâri definitive pentru aceeași faptă.

În cuprinsul dispozițiilor art. 10 alin.

(1) C. proc. pen., au fost stipulate cazurile în care punerea în mișcare sau

exercitarea acțiunii penale este împiedicată, iar cele de la lit. f) - i

1

)

constau în următoarele:

f) lipsește plângerea prealabilă a

persoanei vătămate, autorizarea sau sesizarea organului competent ori altă

condiție prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mișcare a acțiunii

penale;

g) a intervenit amnistia sau

prescripția ori decesul făptuitorului;

h) a fost retrasă plângerea

prealabilă ori părțile s-au împăcat, în cazul infracțiunilor pentru care

retragerea plângerii sau împăcarea părților înlătură răspunderea penală;

i) s-a dispus înlocuirea răspunderii

penale;

i

1

) există o cauză de

nepedepsire prevăzută de lege.

Din analiza cauzei rezultă că prin

sentința penală nr. 431 din 20 mai 2004 pronunțată de Tribunalul Iași rămasă

definitivă prin decizia nr. 3247 din 24 mai 2005 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, secția penală, decizie ce face obiectul prezentei contestații în

anulare, inculpatul M.V. a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii

prevăzută de art. 26 C. pen., raportat la art. 70 alin. (1) din O.U.G. nr. 105/2002

la o pedeapsă de 5 luni închisoare. În baza dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 543/2001

s-a constatat grațiată în întregime pedeapsa aplicată inculpatului. S-a atras

atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 7 din Legea nr. 543/2001 privind

revocarea grațierii.

Prin rezoluția din 14 decembrie 2001

dată de Parchetul Militar Teritorial Iași s-a dispus neînceperea urmărirea

penală față de plt. maj. M.V. și serg. maj. A.O. din cadrul I.J.P.F. Iași

pentru infracțiunile prevăzute de art. 254 C. pen., și art. 248 C. pen.

Înalta Curte nu poate avea în vedere

motivul invocat de contestator, în sensul că în cauză au fost date două

hotărâri pentru aceeași faptă, respectiv sentința mai sus menționată și

rezoluția de neîncepere a urmăririi penale arătată, deoarece cazul de

contestație în anulare prevăzut la art. 386 lit. d) C. proc. pen., este

aplicabil atunci când împotriva unei persoane s-au pronunțat două hotărâri

definitive pentru aceeași faptă.

Or, față de contestatorul M.V. a

fost pronunțată o hotărâre a instanței de judecată prin care acesta a fost condamnat

pentru infracțiunea prevăzută de art. 26 C. pen., raportat la art. art. 70 alin.

(1) din O.U.G. nr. 105/2002 și o rezoluție de neîncepere a urmăririi penale

pentru art. 254 C. pen., și art. 248 C. pen., alte fapte decât cele pentru care

a fost condamnat, act emis de parchet, cele două acte procedurale, hotărârea

judecătorească și rezoluția parchetului, având naturi juridice distincte, fiind

specifice unor faze diferite ale procesului penal, judecată și respectiv

urmărire penală, astfel că nu sunt îndeplinite condițiile impuse de art. 386 lit.

d) C. proc. pen.

Înalta Curte nu poate reține nici

cel de-al doilea motiv invocat de contestator în sensul că instanțele de

judecată nu au luat în considerare faptul că prin rezoluția dată de Parchetul

Militar Teritorial s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de el pentru

săvârșirea infracțiunilor de luare de mită și abuz în serviciu, infracțiuni ce

însumează și elementele constitutive ale infracțiunii de complicitate la

trecerea ilegală a frontierei, fiind extinse cercetările penale și asupra

tuturor faptelor conexe, printre care și aceasta de trecere ilegală a

frontierei de stat de către condamnatul F.G.I., astfel că magistratul ce a

efectuat actele de urmărire penală a considerat că nu există infracțiune, lucrătorii

de poliție și-au exercitat în mod corect atribuțiunile de serviciu, întorcând

autoturismul în care se afla persoana fără pașaport, impunându-se achitarea sa

în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 alin. (1) lit. c) C.

proc. pen., deoarece acesta nu se circumscrie cazului de contestație prevăzut

de art. 386 lit. c) C. proc. pen.

Legiuitorul a prevăzut în mod expres

condițiile în care este incident cazul de contestație stipulat la art. 386 lit.

c) C. proc. pen., respectiv atunci când cu ocazia judecării recursului instanța

a omis de a da răspuns unor motive de casare care duceau la încetarea

procesului penal și la dosar să fi existat probe cu privire la cauza de

încetare a procesului penal, cauzele de încetare a procesului penal fiind cele

prevăzute de art. 10 alin. (1) lit. f) - i

1

) C. proc. pen.

Or, așa cum a rezultat în cauză

rezoluția de neîncepere a urmăririi penale dată de parchet față de contestator

pentru alte fapte decât cele pentru care a fost trimis în judecată asupra

căreia instanța de recurs ar fi omis să se pronunțe nu se circumscrie unei

cauze de încetare a procesului penal, neînceperea urmăririi penale și încetarea

procesului penal fiind două soluții diferite, cu naturi juridice distincte, prima,

operând atunci când din actele premergătoare efectuate după primirea plângerii

sau denunțului rezultă vreunul din cazurile de împiedicare a punerii în mișcare

a acțiunii penale prevăzute de art. 10 C. proc. pen., iar cea de-a doua este

specifică judecății numai în cazurile prevăzute de la art. 10 alin. (1) lit. f)

- i

1

) C. proc. pen., ce nu erau aplicabile și nici susținute

probator la judecarea recursului.

De altfel, solicitarea

contestatorului de a fi achitat în temeiul art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art.

10 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., excede cazului de contestație în anulare

întemeiat pe art. 386 lit. c) din același cod, deoarece acesta vizează cauze de

încetare a procesului penal expres prevăzute de lege, achitarea fiind un alt

tip de soluție operabilă numai în cazurile prevăzute de art. 10 alin. (1) lit.

a) - e).

Înalta Curte consideră că examinarea

criticilor formulate de contestator în raport cu îndeplinirea condițiilor

impuse de legiuitor în cadrul cazurilor de contestație în anulare invocate în art.

386 lit. d) și c) C. proc. pen., nu conduce la inadmisibilitatea contestației

în anulare, atunci când motivele invocate nu se regăsesc în acele dispoziții,

ci la analizarea pe fond a conținutului acesteia.

Față de aceste considerente, Înalta

Curte va respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de

contestatorul M.V. împotriva deciziei penale nr. 3247 din 24 mai 2005 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțată în dosarul nr. 633/2005.

În baza art. 192 alin. (2) C. proc.

pen., se va obliga contestatorul condamnat la plata cheltuielilor judiciare

către stat, din care onorariul apărătorului din oficiu pentru asistența

juridică a contestatorului, în sumă de 40 lei (400.000 lei) se va avansa din

fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestația

în anulare formulată de contestatorul M.V. împotriva deciziei penale nr. 3247

din 24 mai 2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală,

pronunțată în dosarul nr. 633/2005.

Obligă contestatorul condamnat la

plata cheltuielilor judiciare către stat, în sumă de 100 lei (1.000.000 lei),

din care onorariul apărătorului din oficiu pentru asistența juridică a

contestatorului, în sumă de 40 lei (400.000 lei) se va avansa din fondul Ministerului

Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 12

ianuarie 2006.