ÎCCJ, Decizia nr. 55/2006

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 378 din 24 iunie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a respins plângerea formulată de petenții V.E. și V.V. împotriva rezoluției nr. 513/P/2004 din 8 octombrie 2004 și a referatului din 30 iulie 2004, în dosarul nr. 12042/1809/2004, ambele ale Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, ca nefondată. S-a reținut că petenții au solicitat cercetarea, sub aspectul infracțiunilor prevăzute de art. 246, 248, 264 și 289 C. pen., a magistraților care s-au pronunțat în cauza civilă în care petenta a avut calitate de reclamantă.

Cum numai pentru magistrații care au soluționat recursul, competența revenea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cauza a fost disjunsă. Cu referire la judecătorii care au soluționat recursul, respectiv magistrații M.I., C.E. și M.E., s-a dispus neînceperea urmăririi penale, motivat de faptul că cercetările efectuate în cauză nu au confirmat comiterea faptelor reclamate, iar soluția pronunțată în cauza civilă nu poate constitui de plano , temei al angajării răspunderii penale. Petenții au atacat cu plângere, atât referatul privitor la disjungerea cauzei, cât și rezoluția de neîncepere a urmăririi penale, ambele confirmate de procurorul ierarhic superior. Instanța de fond a reținut că în mod legal s-a apreciat cu privire la inadmisibilitatea plângerii împotriva referatului de disjungere a cauzei.

Totodată, plângerea nu poate fi examinată sub acest aspect de către instanța de judecată, întrucât referatul menționat nu face parte dintre actele procesuale determinate de art. 278 1 C. proc. pen. Totodată, cum nemulțumirea petenților privește soluția pronunțată în cauză, fără a indica neconcordanțe flagrante, falsuri sau omisiuni care să dovedească reaua credință a magistraților menționați, rezoluția de neîncepere a urmăririi penale este legală și temeinică. Împotriva hotărârii primei instanțe, petenții V.E. și V.V. au declarat recurs. Examinând cauza, în raport cu criticile formulate, se constată următoarele: În raport cu caracterul imperativ, de ordine publică, a normelor privind competența, organele judiciare sunt obligate a îndeplini acte procesuale în limitele atribuite prin lege.

În cauză, s-a pus și s-a rezolvat, potrivit legii, problema repartizării cauzei penale, pe verticală, între organe de urmărire penală de grad diferit. Critica recurenților, referitoare la neaplicarea dispozițiilor art. 32 - 34 C. proc. pen. nu poate fi primită, în raport cu dispozițiile art. 35 din același cod, cu referire la fapte deduse judecății. Ca atare, recursul se constată a fi nefondat sub aspectul acestor critici. Cu privire la intimații I.M., M.E. și C.E., în mod corect s-a reținut că hotărârea judecătorească în sine nu constituie temei al angajării răspunderii penale. Dacă obiectul plângerii penale l-ar putea constitui soluția pronunțată în cadrul activității de jurisdicție și s-ar putea pretinde că judecătorii răspund penal pentru hotărârile date, ar fi iluzoriu, lipsit de eficiență, principiul constituțional stabilit prin art. 124 alin. (3) din Constituția României.

În fapt, nemulțumirea petentului privește soluția dată în cauza civilă privindu-l pe acesta și vizează declanșarea controlului judiciar al hotărârilor judecătorești menționate, pe alte căi decât cele prevăzute de legea procesual-civilă. Or, plângerea prevăzută de art. 278 1 C. proc. pen., având între altele rolul unei căi de atac, are ca finalitate controlul judecătoresc al soluției de netrimitere în judecată. Acest control privește exclusiv temeinicia și legalitatea rezoluției de neîncepere a urmăririi penale, confirmată în condițiile art. 278 C. proc. pen., în raport cu cercetările efectuate în cauză, respectiv îndeplinirea actelor premergătoare sau de urmărire penală, după caz, în condițiile determinate riguros de legea procesual-penală.

Drept urmare, instanța penală sesizată cu plângere nu are temei legal pentru a se pronunța ca instanță de control judiciar în cauza civilă la soluționarea căreia, într-un proces civil, s-a pronunțat o soluție ce nu dă satisfacție petentului. Rezultă, așadar, că lipsește plângerii prevăzute de art. 278 1 C. proc. pen., aptitudinea declanșării unui control judiciar, în sensul vizat de petentul L.Z., al complinirii căilor de atac legal prevăzute și reformarea hotărârilor pronunțate în cauză civilă, pe această cale mijlocită. Cu alte cuvinte, pretinsele erori jurisdicționale și de procedură ce, eventual, ar fi vizate de petent, nu pot fi examinate, contrar legalității căilor de atac, pe această cale.

Este de reținut că sistemul procesului civil sau penal, după caz, același pentru persoane aflate în situații identice, determinat prin norme imperative și având ca finalitate intrarea în puterea lucrului judecat numai a hotărârilor corespunzătoare adevărului și legii, este de natură a asigura respectarea drepturilor și intereselor legitime ale părților, egalitatea acestora în fața legii și tratamentul juridic nediscriminatoriu pentru toți participanții. Totodată, determinarea riguroasă a procedurilor jurisdicționale, prin legea procesual-civilă și, respectiv, legea procesual-penală, este de natură a răspunde exigențelor noii perspective asupra protecției judiciare a drepturilor subiective, determinată de dispozițiilor art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Prin urmare, examinarea legalității și temeiniciei soluției pronunțate în cauza civilă, în sensul vizat de petentă, ar reprezenta o încălcare a principiilor fundamentale menționate și, totodată, nu ar satisface cerința previzibilității statuată în jurisprudența constantă în acest sens a Curții Europene a Drepturilor Omului, ceea ce apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept. În fine, în mod corect s-a reținut de către prima instanță, situația în care un judecător are a răspunde penal, respectiv atunci când hotărârea pronunțată este rezultatul unor acte de corupție, respectiv a intenției de a vătăma interesele legitime ale unei părți, ceea ce nu s-a invocat și, cu atât mai puțin, probat în cauză.

Nepropunându-se și, ca atare, neadministrându-se probe noi care să releve o altă situație de fapt și vinovăția intimaților, instanța de fond a respins legal plângerea cu care a fost sesizată, în condițiile art. 278 1 C. proc. pen. Nici în această etapă procesuală nu au apărut elemente noi, neavute în vedere de organul de urmărire penală și instanța de fond, care să ducă la concluzia existenței faptelor reclamate de petent, așa încât simplele afirmații, în sensul întrunirii elementelor constitutive ale infracțiunii reclamate, nesusținute fiind de materialul probator administrat, nu au aptitudinea de a duce la casarea sentinței atacate și pronunțarea altei soluții. Prin urmare, recursul se constată a fi nefondat și sub aspectul acestor critici.

Nici alte motive de casare, susceptibile a fi puse în discuție din oficiu, nu se constată În consecință, pentru considerentele ce preced, conform art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge, ca nefondat, recursul declarat de petenții V.E. și V.V. Totodată, în temeiul art. 192 alin. (2) și (4) din același cod, petenții vor fi obligați la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petenții V.E. și V.V. împotriva sentinței nr. 378 din 24 iunie 2005, pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în dosarul nr. 7367/2005. Obligă recurenții menționați să plătească câte 150 lei (1.500.000 ROL), fiecare, cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 februarie 2006.