ÎCCJ, Decizia nr. 55/2006

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința nr.

378 din 24 iunie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a

respins plângerea formulată de petenții

V.E.

și

V.V.

împotriva rezoluției nr. 513/P/2004 din 8

octombrie 2004 și a referatului din 30 iulie 2004, în dosarul nr.

12042/1809/2004, ambele ale Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, ca nefondată.

S-a reținut că petenții au solicitat cercetarea, sub

aspectul infracțiunilor prevăzute de art. 246, 248, 264 și 289 C. pen., a

magistraților care s-au pronunțat în cauza civilă în care petenta a avut

calitate de reclamantă.

Cum numai pentru magistrații care au soluționat

recursul, competența revenea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și

Justiție, cauza a fost disjunsă.

Cu referire la judecătorii care au soluționat

recursul, respectiv magistrații M.I., C.E. și M.E., s-a dispus neînceperea

urmăririi penale, motivat de faptul că cercetările efectuate în cauză nu au

confirmat comiterea faptelor reclamate, iar soluția pronunțată în cauza civilă

nu poate constitui

de plano

, temei al angajării răspunderii penale.

Petenții au atacat cu plângere, atât referatul

privitor la disjungerea cauzei, cât și rezoluția de neîncepere a urmăririi

penale, ambele confirmate de procurorul ierarhic superior.

Instanța de fond a reținut că în mod legal s-a

apreciat cu privire la inadmisibilitatea plângerii împotriva referatului de

disjungere a cauzei. Totodată, plângerea nu poate fi examinată sub acest aspect

de către instanța de judecată, întrucât referatul menționat nu face parte

dintre actele procesuale determinate de art. 278

1

C. proc. pen.

Totodată, cum nemulțumirea petenților privește

soluția pronunțată în cauză, fără a indica neconcordanțe flagrante, falsuri sau

omisiuni care să dovedească reaua credință a magistraților menționați,

rezoluția de neîncepere a urmăririi penale este legală și temeinică.

Împotriva hotărârii primei instanțe, petenții V.E. și

V.V. au declarat recurs.

Examinând cauza, în raport cu criticile formulate, se

constată următoarele:

În raport cu caracterul imperativ, de ordine publică,

a normelor privind competența, organele judiciare sunt obligate a îndeplini

acte procesuale în limitele atribuite prin lege.

În cauză, s-a pus și s-a rezolvat, potrivit legii,

problema repartizării cauzei penale, pe verticală, între organe de urmărire

penală de grad diferit.

Critica recurenților, referitoare la neaplicarea

dispozițiilor art. 32 - 34 C. proc. pen. nu poate fi primită, în raport cu

dispozițiile art. 35 din același cod, cu referire la fapte deduse judecății.

Ca atare, recursul se constată a fi nefondat sub

aspectul acestor critici.

Cu privire la intimații I.M., M.E. și C.E., în mod

corect s-a reținut că hotărârea judecătorească în sine nu constituie temei al

angajării răspunderii penale.

Dacă obiectul plângerii penale l-ar putea constitui

soluția pronunțată în cadrul activității de jurisdicție și s-ar putea pretinde

că judecătorii răspund penal pentru hotărârile date, ar fi iluzoriu, lipsit de eficiență,

principiul constituțional stabilit prin art. 124 alin. (3) din Constituția

României.

În fapt, nemulțumirea petentului privește soluția

dată în cauza civilă privindu-l pe acesta și vizează declanșarea controlului

judiciar al hotărârilor judecătorești menționate, pe alte căi decât cele

prevăzute de legea procesual-civilă.

Or, plângerea prevăzută de art. 278

1

C.

proc. pen., având între altele rolul unei căi de atac, are ca finalitate

controlul judecătoresc al soluției de netrimitere în judecată.

Acest control privește exclusiv temeinicia și

legalitatea rezoluției de neîncepere a urmăririi penale, confirmată în

condițiile art. 278 C. proc. pen., în raport cu cercetările efectuate în cauză,

respectiv îndeplinirea actelor premergătoare sau de urmărire penală, după caz,

în condițiile determinate riguros de legea procesual-penală.

Drept urmare, instanța penală sesizată cu plângere nu

are temei legal pentru a se pronunța ca instanță de control judiciar în cauza

civilă la soluționarea căreia, într-un proces civil, s-a pronunțat o soluție ce

nu dă satisfacție petentului.

Rezultă, așadar, că lipsește plângerii prevăzute de

art. 278

1

C. proc. pen., aptitudinea declanșării unui control

judiciar, în sensul vizat de petentul L.Z., al complinirii căilor de atac legal

prevăzute și reformarea hotărârilor pronunțate în cauză civilă, pe această cale

mijlocită.

Cu alte cuvinte, pretinsele erori jurisdicționale și

de procedură ce, eventual, ar fi vizate de petent, nu pot fi examinate, contrar

legalității căilor de atac, pe această cale.

Este de reținut că sistemul procesului civil sau

penal, după caz, același pentru persoane aflate în situații identice,

determinat prin norme imperative și având ca finalitate intrarea în puterea

lucrului judecat numai a hotărârilor corespunzătoare adevărului și legii, este

de natură a asigura respectarea drepturilor și intereselor legitime ale

părților, egalitatea acestora în fața legii și tratamentul juridic

nediscriminatoriu pentru toți participanții.

Totodată, determinarea riguroasă a procedurilor

jurisdicționale, prin legea procesual-civilă și, respectiv, legea

procesual-penală, este de natură a răspunde exigențelor noii perspective asupra

protecției judiciare a drepturilor subiective, determinată de dispozițiilor

art. 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților

fundamentale.

Prin urmare, examinarea legalității și temeiniciei

soluției pronunțate în cauza civilă, în sensul vizat de petentă, ar reprezenta

o încălcare a principiilor fundamentale menționate și, totodată, nu ar

satisface cerința previzibilității statuată în jurisprudența constantă în acest

sens a Curții Europene a Drepturilor Omului, ceea ce apare ca o soluție

inadmisibilă în ordinea de drept.

În fine, în mod corect s-a reținut de către prima

instanță, situația în care un judecător are a răspunde penal, respectiv atunci

când hotărârea pronunțată este rezultatul unor acte de corupție, respectiv a

intenției de a vătăma interesele legitime ale unei părți, ceea ce nu s-a

invocat și, cu atât mai puțin, probat în cauză.

Nepropunându-se și, ca atare, neadministrându-se

probe noi care să releve o altă situație de fapt și vinovăția intimaților,

instanța de fond a respins legal plângerea cu care a fost sesizată, în

condițiile art. 278

1

C. proc. pen.

Nici în această etapă procesuală nu au apărut

elemente noi, neavute în vedere de organul de urmărire penală și instanța de

fond, care să ducă la concluzia existenței faptelor reclamate de petent, așa

încât simplele afirmații, în sensul întrunirii elementelor constitutive ale

infracțiunii reclamate, nesusținute fiind de materialul probator administrat,

nu au aptitudinea de a duce la casarea sentinței atacate și pronunțarea altei

soluții.

Prin urmare, recursul se constată a fi nefondat și

sub aspectul acestor critici.

Nici alte motive de casare, susceptibile a fi puse în

discuție din oficiu, nu se constată

În consecință, pentru considerentele ce preced,

conform art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge,

ca nefondat, recursul declarat de petenții V.E. și V.V.

Totodată, în temeiul art. 192 alin. (2) și (4) din

același cod, petenții vor fi obligați la plata cheltuielilor judiciare către

stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de petenții V.E. și V.V. împotriva sentinței nr.

378 din 24 iunie 2005, pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație

și Justiție, în dosarul nr. 7367/2005.

Obligă recurenții menționați să

plătească câte 150 lei (1.500.000 ROL), fiecare, cu titlu de cheltuieli

judiciare în recurs.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 februarie 2006.