ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4608/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea civilă din 3 septembrie 2003 reclamanta V.D. a chemat în judecată pe pârâții B.N.R. și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice pentru a se constata preluarea abuzivă de către Statul Român a 169 monede din aur, 0,80 grame aur brut și 8 monede ducați mari și mici și predarea lor către sucursala Sibiu a B.N.R., obligarea pârâtei B.N.R. să-i restituie bunurile de mai sus și, pentru cele care nu pot fi restituite în natură, obligarea Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice la plata contravalorii conform prețurilor practicate de B.N.R. la data judecății.

În motivarea acțiunii reclamanta a susținut că este moștenitoarea lui G.N., iar bunurile pretinse au constituit proprietatea acestuia, fiindu-i confiscate abuziv prin sentința penală nr. 2390 din 7 decembrie 1961 pronunțată de Tribunalul raional Sibiu, hotărâre prin care autorul său a fost condamnat pentru deținere de metale prețioase fără autorizare legală în baza art. 1, art. 2 și art. 38 din Decretul nr. 210/1960 și art. 268/2 din Codul penal. Prin sentința civilă nr.7442 din 26 noiembrie 2003, Judecătoria Sibiu a admis acțiunea în contradictoriu cu Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, a constatat că au fost preluate abuziv din proprietatea antecesorului reclamantei 169 monede din aur, 0,80gr.

aur brut și 8 ducați și a obligat pe pârât la plata contravalorii acestor bunuri în sumă de 415.494.789,45 lei. Apelul declarat de D.J.F.P. Sibiu, mandatată de Ministerul Finanțelor Publice, a fost admis prin decizia civilă nr. 670/A din 28 aprilie 2004 pronunțată de Curtea de Apel Alba-Iulia, secția civilă, sentința primei instanțe fiind schimbată în parte în sensul respingerii acțiunii reclamantei împotriva Statului Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor Publice și admiterii aceleași acțiuni împotriva pârâtei B.N.R., cu consecința obligării celei din urmă pârâte de a plăti reclamantei suma de 415.494.785,45 lei reprezentând contravaloarea a 169 monede din aur, 0,80 grame aur brut și 8 ducați.

La apelul arătat a aderat B.N.R., sucursala județeană Sibiu, cererea de aderare la apel fiind respinsă prin aceeași decizie a instanței de apel. Instanța de apel a constatat ca fiind întemeiat apelul declarat pentru Ministerul Finanțelor Publice față de prevederile art. 34 1 alin. (1) din O.U.G. nr. 190/2000 introdus prin Legea nr. 261/2000, potrivit cărora reprezentarea statului este realizată de B.N.R., iar nu de Ministerul Finanțelor Publice. Cu privirea la cererea de aderare la apel, aceeași instanță a statuat că sunt incidente dispozițiile art. 34 1 alin. (1) introdus în O.U.G. nr. 190/2000 prin Legea nr. 261/2000, deoarece preluarea de către stat, chiar dispusă printr-o hotărâre penală, este abuzivă, fiind consecința aplicării Decretului nr. 210/1960, act normativ samavolnic, care încălca Constituția României de la acea dată, dispozițiile art. 481 C. civ., Declarația Universală a Dreptului Omului și tratatele internaționale la care România era parte.

B.N.R. a declarat recurs prin sucursala județeană Sibiu susținând că decizia instanței de apel a fost dată cu încălcarea legii, caz de casare prevăzut prin art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În dezvoltarea recursului se arată că în mod greșit instanța de apel a calificat cererea reclamantei ca încadrându-se în prevederile art. 26 din O.U.G. nr. 190/2000 republicată în sensul că preluarea bunurilor ar fi fost abuzivă, când de fapt confiscarea obiectelor din metale prețioase aparținând antecesorului reclamantei s-a făcut în baza unei sentințe penale, care constituie titlu valabil în favoarea statului, dispozițiile acesteia nefiind schimbate prin intermediul vreunei căi de atac ordinare sau extraordinare și fiind consecința constatării încălcării de către G.N.

a dispozițiilor art. 1 și art. 2 din Decretul nr. 210/1960 prin neîndeplinirea obligației de predare a obiectelor din metale prețioase care nu erau libere la deținere, ceea ce constituia infracțiunea prevăzută și pedepsită prin art. 38 din Decretul nr. 210/1960 și prin art. 268 C. pen. în vigoare la acea dată. Ca urmare, mai susține recurenta, au fost încălcate de către instanța de apel dispozițiile art. 22 alin. (1) C. proc. pen., care prevăd că hotărârea instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile, care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia, caz în care nu poate fi vorba de încălcarea art.1 din Protocolul adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Recursul nu este întemeiat. Potrivit art. 26 alin. (1) din O.U.G. nr. 190 din 9 noiembrie 2000, republicată în temeiul art. III din O.G. nr. 24/2003, persoanele fizice și juridice ale căror obiecte din metale prețioase, aliaje ale acestora și pietre prețioase de natura celor prevăzute la art. 4 au fost preluate abuziv, cu încălcarea reglementărilor în vigoare, după anul 1946 și până în anul 1990, pot solicita restituirea acestora instanțelor de judecată de la domiciliul reclamantului, până la data de 31 decembrie 2003. Textul legal redat a fost modificat prin art. I pct. 1 al Legii nr. 591/2004 primind următorul conținut: „Persoanele fizice și juridice ale căror obiecte din metale prețioase, aliaje ale acestora și pietre prețioase de natura celor prevăzute la art. 4 au fost preluate în mod abuziv pot solicita restituirea acestora judecătoriei în raza căreia domiciliază sau își au sediul, până la data de 31 decembrie 2006”.

Prin art. I pct. 2 al aceleași legi, după alin. (1) al art. 26 au fost introduse alin. (1 1 ) și (1 2 ), ultimul dintre ele prevăzând că „în sensul prezentei ordonanțe de urgență, prin preluare abuzivă se înțelege preluarea efectuată în baza următoarelor acte normative: a)… e) Decretul nr. 210/1960 privind regimul mijloacelor de plată străine, metalelor prețioase și pietrelor prețioase; … ” Rezultă, așadar, că noul conținut al textului redat în formele sale succesive, diferă sub aspectul reglementărilor de drept substanțial prin aceea că a fost înlăturată cerința ca preluarea abuzivă să fi constat în încălcarea reglementărilor în vigoare la data preluării, iar preluarea a fost definită drept abuzivă dacă s-a efectuat în baza anumitor acte normative, între care este enunțat și Decretul nr. 210/1960.

Deosebirea este de esență, pentru că, în aplicarea noii legi pentru restituirea bunurilor obiect al reglementării, nu mai este necesar a se verifica caracterul abuziv al preluării prin raportare la legislația în materie aplicabilă la acea dată, însăși legea definind caracterul abuziv al preluării pentru simplul fapt că preluarea efectivă s-a făcut la acea dată în temeiul unuia dintre actele normative expres și limitativ enumerate. Cu alte cuvinte, în noua concepție a legii, preluarea unuia sau unora din bunurile prevăzute în art. 4 din O.U.G. nr. 190/2000 republicată („orice cantitate de bijuterii și obiecte, monede, inclusiv lingouri și bare din metale prețioase și aliajele lor, precum și pietre prețioase”), care a fost făcută în baza unuia din actele normative avute în vedere, constituie condiție suficientă pentru a se dispune restituirea către foștii proprietari sau moștenitorilor ori, după caz, succesorilor de drept.

Aceasta semnifică și faptul că restituirea operează indiferent de modul concret de preluare, incluzând în categoria bunurilor restituibile și pe cele preluate prin confiscare dispusă prin hotărâre judecătorească penală dacă fapta care a atras condamnarea era prevăzută ca infracțiune în unul din actele normative enumerate prin noul text al legii. În concret, autorul reclamantei a fost condamnat pentru încălcarea dispozițiilor art. 1 și art. 2 din Decretul nr. 210/1960, fapte prevăzute ca infracțiune prin art. 38 din același act normativ, măsura confiscării obiectelor din aur fiind expres prevăzută.

Așadar, restituirea dispusă de instanțe nu are semnificația dată prin recurs, aceea de încălcare a autorității hotărârii penale în fața instanței civile, ci reprezintă materializarea voinței legiuitorului de readucere în patrimoniul foștilor proprietari a obiectelor preluate în temeiul unor anume acte normative, inclusiv ca efect al măsurii confiscării dispusă prin hotărâri judecătorești penale. De altfel, ar fi constituit o vădită discriminare doar restituirea obiectelor preluate pe alte căi decât ca efect al hotărârilor penale în cazurile în care și persoanele condamnate și celor care nu au făcut obiectul unui proces penal li s-a imputat, ca temei al preluării de către stat, încălcarea acelorași prevederi legale în vigoare la data preluării.

Dispozițiile legale noi, mai sus examinate, sunt aplicabile în cazul dedus acestei judecăți fără a se încălca principiul neretroactivității legii civile, în virtutea regulii aplicării imediate a legii noi raporturilor juridice trecute, dar care produc efecte durabile în timp, generate uneori, cum este în prezenta speță, de ineficacitatea de la un moment dat, prin voința legii însăși, a unor acte de preluare de către stat a unor bunuri din proprietatea privată. Pentru toate cele ce preced recursul va fi respins ca nefondat în temeiul prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul declarat de B.N.R. împotriva deciziei civile nr. 670/A din 28 aprilie 2004 pronunțată de Curtea de Apel Alba-Iulia, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 mai 2005.