ÎCCJ, decizie (scj.ro #82308)

Proprietate. Monede din aur confiscate prin

hotărâre judecătorească penală. Cerere de restituire.

Cuprins

pe materii

. Drept civil. Drept de proprietate. Monede din aur

confiscate prin hotărâre judecătorească penală. Cerere de restituire.

Index

alfabetic.

Drept civil.

-

Monede din aur confiscate prin hotărâre judecătorească penală;

-

Restituire monede;

-

Proprietate.

OUG. nr. 190/2000 republicată

.

Potrivit OUG nr. 190/2000, republicată, preluarea bunurilor prevăzute în

art.4 („orice cantitate de bijuterii și obiecte, monede, inclusiv lingouri și

bare din metale prețioase și aliajele lor, precum și pietre prețioase”), făcută

în baza unuia din actele normative avute în vedere, constituie condiție

suficientă pentru a se dispune restituirea către foștii proprietari sau

moștenitorilor ori, după caz, succesorilor de drept.

Aceasta semnifică și faptul că restituirea operează indiferent de modul concret

de preluare, incluzând în categoria bunurilor restituibile  și pe cele

preluate prin confiscare dispusă prin hotărâre judecătorească penală dacă fapta

care a atras condamnarea era prevăzută ca infracțiune în unul din actele

normative enumerate prin noul text al legii.

Î.C.C.J.,

Secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr. 4608 din 31 mai 2005.

La  3 septembrie 2003 reclamanta V.D. a chemat în judecată pe pârâții

Banca Națională a României și Statul Român – prin Ministerul Finanțelor Publice

pentru a se constata preluarea abuzivă de către Statul Român a 169 monede din

aur,  0,80 grame aur brut și 8 monede ducați mari și mici și predarea lor

către Sucursala Sibiu a Băncii Naționale a României, obligarea pârâtei Banca

Națională a României să-i restituie bunurile de mai sus și, pentru cele care nu

pot fi restituite în natură, obligarea Statului Român prin Ministerul

Finanțelor Publice la plata contravalorii conform prețurilor practicate de

B.N.R. la data judecății.

În motivarea acțiunii reclamanta a susținut că este moștenitoarea lui G.N., iar

bunurile pretinse au constituit proprietatea acestuia, fiindu-i confiscate

abuziv prin sentința penală nr. 2390 din 7 decembrie 1961 pronunțată de

Tribunalul raional Sibiu, hotărâre prin care autorul său a fost condamnat

pentru deținere de metale prețioase fără autorizare legală în baza art.1, a

art. 2 și a art. 38 din Decretul nr.210/1960 și art.268  alin. 2 din Codul

penal.

Prin sentița civilă nr. 7442 din 26 noiembrie 2003, Judecătoria Sibiu a admis

acțiunea în contradictoriu cu Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor

Publice, a constatat că au fost preluate abuziv din proprietatea antecesorului

reclamantei 169 monede din aur,  0,80gr. aur brut și 8 ducați și a obligat

pe pârât la plata contravalorii acestor bunuri în sumă de 415.494.789,45 lei.

Apelul declarat de Direcția Județeană a Finanțelor Publice Sibiu, mandatată de

Ministerul Finanțelor Publice, a fost admis prin decizia civilă nr.670/A din 28

aprilie 2004 pronunțată de Curtea de Apel Alba-Iulia, secția civilă, sentința

primei instanțe fiind schimbată în parte în sensul respingerii acțiunii

reclamantei împotriva Statului Român, reprezentat prin Ministerul Finanțelor

Publice și admiterii aceleași acțiuni împotriva pârâtei Banca Națională a

României, cu consecința obligării celei din urmă pârâte de a plăti reclamantei

suma de 415.494.785,45 de lei reprezentând contravaloarea a 169 monede din

aur,  0,80 grame aur brut și 8 ducați.

La apelul arătat a aderat Banca Națională a României – Sucursala județeană

Sibiu, cererea de aderare la apel fiind respinsă prin aceeași decizie a

instanței de apel.

Cu privirea la cererea de aderare la apel, instanța a statuat că

sunt incidente dispozițiile art.34

1

alin. (1) introdus în O.U.G.

nr.190/2000 prin Legea nr.261/2002, deoarece preluarea de către stat, chiar

dispusă printr-o hotărâre penală, este abuzivă, fiind consecința aplicării

Decretului nr.210/1960, act normativ samavolnic, care încălca Constituția

României de la acea dată, dispozițiile art.481 din Codul civil, Declarația

Universală a Dreptului Omului și tratatele internaționale la care România era

parte.

Banca Națională a României a declarat recurs prin Sucursala județeană Sibiu

susținând că decizia instanței de apel a fost dată cu încălcarea legii, caz de

casare prevăzut prin art.304 pct.9 Cod procedură civilă.

În dezvoltarea recursului se arată că în mod greșit instanța de apel a

calificat cererea reclamantei ca încadrându-se în prevederile art. 26 din

O.U.G.  nr. 190/2000 republicată în sensul că preluarea bunurilor ar fi

fost abuzivă, când de fapt confiscarea obiectelor din metale prețioase

aparținând antecesorului reclamantei s-a făcut în baza unei sentințe penale,

care constituie titlu valabil în favoarea statului, dispozițiile acesteia

nefiind schimbate prin intermediul vreunei căi de atac ordinare sau

extraordinare și fiind consecința constatării încălcării de către G.N. a

dispozițiilor art. 1 și art. 2 din Decretul nr. 210/1960 prin neîndeplinirea

obligației de predare a obiectelor din metale prețioase, care nu erau libere la

deținere, ceea ce constituia infracțiunea prevăzută și pedepsită prin art. 38

din Decretul nr. 210/1960 și prin art. 268 din Codul penal în vigoare la acea

dată.

Ca urmare, mai susține recurenta, au fost încălcate de către instanța de apel

dispozițiile art.22 alin.1 din Codul de procedură penală, care prevăd că

hotărârea instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței

civile, care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei, a

persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia, caz în care nu poate fi

vorba de încălcarea art. 1 din Protocolul adițional la Convenția pentru

apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Recursul nu este întemeiat.

Potrivit art.26 alin. (1) din O.U.G. nr. 190/2000, republicată în

temeiul

art. III din O.G. nr.24/2003, persoanele fizice și juridice ale căror obiecte

din metale prețioase, aliaje ale acestora și pietre prețioase de natura celor

prevăzute la art. 4 au fost preluate abuziv, cu încălcarea reglementărilor în

vigoare, după anul 1946 și până în anul 1990, pot solicita restituirea acestora

instanțelor de judecată de la domiciliul reclamantului, până la data de 31

decembrie 2003.

Textul legal redat a fost modificat prin art. I pct. 1 al Legii nr. 591/2004

primind următorul conținut: „Persoanele fizice și juridice ale căror obiecte

din metale prețioase, aliaje ale acestora și pietre prețioase de natura celor

prevăzute la art.4 au fost preluate în mod abuziv pot solicita restituirea

acestora judecătoriei în raza căreia domiciliază sau își au sediul, până la

data de 31 decembrie 2006”.

Prin art. I pct. 2 al aceleași legi, după alin. (1) al art.26 au fost introduse

alineatele 1

1

și 1

2

, ultimul dintre ele prevăzând că „în

sensul prezentei ordonanțe de urgență, prin preluare abuzivă se înțelege preluarea

efectuată în baza următoarelor acte normative: „e) Decretul nr. 210/1960

privind regimul mijloacelor de plată străine, metalelor prețioase și pietrelor

prețioase.”

Rezultă, așadar, că noul conținut al textului, redat în formele sale succesive,

diferă sub aspectul reglementărilor de drept substanțial prin aceea că a fost

înlăturată cerința ca preluarea abuzivă să fi constat în încălcarea

reglementărilor în vigoare la data preluării, iar preluarea a fost definită

drept abuzivă dacă s-a efectuat în baza anumitor acte normative, între care

este enunțat și Decretul nr.210/1960.

Deosebirea este de esență, pentru că, în aplicarea noii legi pentru restituirea

bunurilor obiect al reglementării, nu mai este necesar a se verifica caracterul

abuziv al preluării prin raportare la legislația în materie aplicabilă la acea

dată, însăși legea definind caracterul abuziv al preluării pentru simplul fapt

că preluarea efectivă s-a făcut la acea dată în temeiul unuia dintre actele

normative expres și limitativ enumerate.

Cu alte cuvinte, în noua concepție a legii, preluarea unuia sau unora din

bunurile prevăzute în art.4 din O.U.G. nr.190/2000 republicată („ orice

cantitate de bijuterii și obiecte, monede, inclusiv lingouri și bare din metale

prețioase și aliajele lor, precum și pietre prețioase”), care a fost făcută în

baza unuia din actele normative avute în vedere, constituie condiție suficientă

pentru a se dispune restituirea către foștii proprietari sau moștenitorilor

ori, după caz, succesorilor de drept.

Aceasta semnifică și faptul că restituirea operează indiferent de modul concret

de preluare, incluzând în categoria bunurilor restituibile  și pe cele

preluate prin confiscare dispusă prin hotărâre judecătorească penală dacă fapta

care a atras condamnarea era prevăzută ca infracțiune în unul din actele

normative enumerate prin noul text al legii.

În concret, autorul reclamantei a fost condamnat pentru încălcarea

dispozițiilor art.1 și a art. 2 din Decretul nr. 210/1960, fapte prevăzute ca

infracțiune prin art. 38 din același act normativ, măsura confiscării

obiectelor din aur fiind expres prevăzută.

Așadar, restituirea dispusă de instanțe nu are semnificația dată prin recurs,

aceea de încălcare a autorității hotărârii penale în fața instanței civile, ci

reprezintă materializarea voinței legiuitorului de readucere în patrimoniul

foștilor proprietari a obiectelor preluate în temeiul unor anume acte

normative, inclusiv ca efect al măsurii confiscării dispusă prin hotărâri

judecătorești penale.

De altfel, ar fi constituit o vădită discriminare doar

restituirea obiectelor preluate pe alte căi decât ca efect al hotărârilor

penale în cazurile în care și persoanele condamnate și celor care nu au făcut

obiectul unui proces penal li s-a imputat, ca temei al preluării de către stat,

încălcarea acelorași prevederi legale în vigoare la data preluării.

Dispozițiile legale noi, mai sus examinate, sunt aplicabile în

cazul dedus acestei judecăți fără a se încălca principiul neretroactivității

legii civile, în virtutea regulii aplicării imediate a legii noi raporturilor

juridice trecute, dar care produc efecte durabile în timp, generate uneori, cum

este în prezenta speță, de ineficacitatea de la un moment dat, prin voința

legii însăși, a unor acte de preluare de către stat a unor bunuri din

proprietatea privată.

Pentru toate cele ce preced recursul a fost respins ca nefondat.