ÎCCJ, decizie (scj.ro #81765)
ÎCCJ, decizie (scj.ro #81765) (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Acțiune în restituirea unei sume de bani
reprezentând contravaloarea unei cantități de aur, confiscată în
baza unei sentințe penale de condamnare. Inaplicabilitatea legii speciale
de reparație. Valabilitatea titlului statului.
Cuprins pe materii :
Drept civil. Obligații. Acțiune în
pretenții
Index alfabetic :
confiscare
-
sumă de bani
-
hotărâre penală de
condamnare
-
metale prețioase
O.U.G. nr. 190/2000
Prin O.U.G. nr.190/2000 privind regimul metalelor
prețioase și pietrelor prețioase în România, legiuitorul român
nu și-a asumat în acest domeniu alte măsuri reparatorii pentru
preluările dispuse de regimul anterior, decât „restituirea obiectelor din
metalele prețioase și pietre prețioase de natura celor
prevăzute de art. 4 care au fost preluate abuziv de stat, astfel cum
dispune art. 26 alin.(1) din actul normativ menționat”.
În consecință, prin actul normativ
reparatoriu adoptat în această materie nu s-a dispus și restituirea
sumelor confiscate din comerțul cu metale și pietre prețioase
sau a contravalorii acestor obiecte, dispuse a fi achitate către stat cu
titlu de confiscare specială ca urmare a condamnării pentru
săvârșirea unei infracțiuni în legătură cu acestea.
Când o măsură este dispusă
și executată în aplicarea legii sau a unei hotărâri
judecătorești adoptate în baza legilor penale, o asemenea preluare nu
poate fi calificată drept una abuzivă, câtă vreme acea
hotărâre nu a fost schimbată sau anulată prin căile legale
de atac. Ca atare, numai dacă hotărârea de condamnare, prin care s-a
dispus și confiscarea unei sume de bani reprezentând contravaloarea unei
cantități de aur, era anulată, s-ar fi putut invoca preluarea
abuzivă de către stat, ca efect al reîntoarcerii executării,
presupunând că s-ar fi dispus și repunerea în situația
anterioară condamnării (referitor la măsura confiscării
speciale dispuse cu privire la suma de bani).
Secția
I civilă, decizia nr. 4048 din 1 iunie 2012
Prin acțiunea civilă înregistrată pe rolul
Tribunalului Timiș, reclamantul L.D. a solicitat, în contradictoriu cu
Statul Român, prin Banca Națională a României, Banca
Națională a României - Sucursala Timișoara, Statul Român, prin
Ministerul Economiei și Finanțelor București și
Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș, obligarea
pârâților la restituirea în întregime a sumelor de bani confiscate abuziv
de Statul Român, prin Miliția Județului Timiș și anume,
suma de 1.820.000 lei, respectiv, obligarea la despăgubiri
bănești corespunzătoare valoric cu sumele inițiale, conform
principiului reparării integrale a prejudiciului.
În
motivare, reclamantul a arătat că sumele de bani solicitate au fost
ridicate și confiscate abuziv de organele de miliție din cadrul
Miliției Județului Timiș, respectiv, de lucrătorii
acestora, în urma cercetării penale efectuate asupra sa în perioada anilor
1979-1980 în dosarul nr. 65xx/1980 al Judecătoriei Timișoara, în care
s-a pronunțat sentința penală nr. 2388/1980, rămasă
definitivă prin decizia penală nr. 924/1980 a Tribunalului
Timiș.
Condamnările
suferite sunt fundamentate pe dispozițiile Decretului nr. 244/1978,
respectiv, sancțiunile privind activitatea de trafic cu metale
prețioase. Astfel, în încercarea de a nu fi tras la răspundere
penală, potrivit normelor în vigoare la acea dată și pe care
legiuitorul le apreciază a fi unele abuzive și care au încălcat
dreptul la proprietate, deoarece deținerea de astfel de bunuri din metale
prețioase se sancționa din punct de vedere penal, reclamantul a
încercat să colaboreze cu organele de miliție, dar nu a fost
suficient, fiind cercetat penal, trimis în judecată și ulterior
condamnat. Prin hotărârile de condamnare s-a dispus și confiscarea
sumei de 1.820.000 lei, reprezentând contravaloarea unei cantități de
5,20 kg aur. Toate sumele și bunurile confiscate le-a apreciat la
aproximativ 3.050.000 lei.
Prin
sentința civilă nr. 3200/PI din 22 noiembrie 2010, Tribunalul Timiș
a respins acțiunea, ca neîntemeiată, reținând că
reclamantul nu a dovedit prin nici un înscris achitarea, către Statul
Român, a sumei de 1.820.000 lei, pentru care s-a dispus confiscarea.
Așa
fiind, acțiunea reclamantului a fost respinsă, ca nefondată,
față de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice
și pentru lipsa calității procesuale pasive, față de
pârâții Statul Român, prin Banca Națională a României, Statul
Român, prin Banca Națională a României – Sucursala Timișoara
și Direcția Generală a Finanțelor Publice Timiș,
întrucât, potrivit art. 25 din Decretul nr. 31/1954, Statul Român este
reprezentat de Ministerul Finanțelor în raporturile în care participă
nemijlocit, în nume propriu.
Împotriva
acestei sentințe a declarat apel reclamantul, arătând că
instanța de fond a reținut în mod greșit starea de fapt și
de drept dedusă judecății, că prin hotărârile de
condamnare s-a dispus și confiscarea sumei de 1.820.000 lei, care reprezintă
contravaloarea unei cantități de 5,20 kg aur, iar metodele abuzive
prin care aceste obiecte din metale prețioase și suma de bani au fost
confiscate nu constituie titlu valabil pentru preluarea acestora de către
stat și păstrarea sau valorificarea lor de către pârâte, fiind fără
putință de tăgadă faptul că nu se putea produce
eliberarea sa din închisoare decât în condițiile plății efective
a sumei de 1.820.000 lei.
Prin decizia
civilă nr. 762 din 13 aprilie 2011, Curtea de Apel Timișoara,
Secția civilă a respins, ca nefondat, apelul.
Instanța
de apel a reținut că, chiar dacă prin sentința penală
nr. 2388/1980, pronunțată de Judecătoria Timișoara,
rămasă definitivă prin decizia penală nr. 924/1980 a
Tribunalului Timiș, s-a dispus confiscarea sumei de 1.820.000 lei și
a fost obligat inculpatul L.D. să o plătească statului, sarcina
probei revine reclamantului, potrivit art. 1.169 C.civ., iar la adresele
efectuate atât de către prima instanță cât și de către
reclamant, pentru a comunica instanței dacă suma de 1.820.000 lei la
care a fost obligat prin sentința respectivă, a fost
plătită, instanța de executare, respectiv, Judecătoria
Timișoara, a răspuns că nu figurează înregistrată, în
registrul pentru evidența și punerea în executare a sentințelor,
nicio chitanță cu privire la plata acestei sume.
Împotriva
acestei decizii a declarat recurs reclamantul, arătând că
instanțele anterioare au reținut în mod greșit starea de fapt
și de drept dedusă judecății și au pronunțat
hotărâri netemeinice și nelegale, și a reiterat
apărările formulate în fazele procesuale precedente.
Recurentul-reclamant
a mai arătat că, prin modalitatea de soluționare a cauzei i-a
fost încălcat și îngrădit dreptul la apărare, deoarece nu
s-a administrat tot probatoriul solicitat, respectiv, proba cu martori, instanța
de fond limitându-se la efectuarea a două adrese, insuficiente însă
pentru lămurirea pricinii, cu atât mai mult cu cât chiar din cuprinsul
hotărârilor de condamnare rezultă măsura dispusă, aceea de
confiscare a sumei de 1.820.000 lei.
Reclamantul a mai arătat că nu se putea produce
eliberarea sa din închisoare decât în condițiile plății efective
a sumelor dispuse a fi confiscate, respectiv, 1.820.000 lei și că din
motivarea hotărârii instanței de control în apel rezultă o
sumară și nelegală analiză a fondului cererii pendinte,
fapt ce impune, raportat și la practica CEDO în materie, casarea
hotărârii și trimiterea cauzei în vederea administrării
probatoriului.
Având în vedere că pe lângă aspectele de
netemeinicie a deciziei, recurentul se raportează și la prevederile
Convenției Europene a Drepturilor Omului, Înalta Curte a apreciat acest
motiv ca fiind susceptibil de încadrare în dispozițiile art. 304 pct. 9
C.proc.civ.
Recursul formulat este nefondat.
Pretenția concretă dedusă
judecății privește restituirea sumei de bani confiscate abuziv
de Statul Român, prin Miliția Județului Timiș și anume,
1.820.000 lei, și, în subsidiar, obligarea pârâtului la despăgubiri
bănești corespunzătoare valoric sumelor inițiale, conform
principiului reparării integrale a prejudiciului.
În drept, au fost invocate dispozițiile art. 480
C.civ., art. 17 alin.(2) din Declarația Universală a Drepturilor
Omului și OUG 190/2000.
Astfel cum instanțele de fond au reținut prin sentința
penală nr. 2388/1980 a Judecătoriei Timișoara, rămasă
definitivă prin decizia penală nr. 924/1980 a Tribunalului
Județean Timiș, Secția penală, recurentul reclamant a fost
condamnat la o pedeapsă rezultantă de 8 ani închisoare în baza art.
50 lit. a) și art. 52 din Decretul nr. 244/1978 privind regimul metalelor
prețioase și pietrelor prețioase; prin aceeași
hotărâre penală, în baza art. 57 din același Decret, s-a dispus
confiscarea de la inculpatul L.D. a sumei de 1.820.000 lei; art. 57 din
Decretul menționat prevedea: (1)”
Bunurile
care fac obiectul infracțiunilor sau contravențiilor din prezentul
decret, se confiscă.
(2) Când bunurile supuse confiscării nu se găsesc din orice cauza,
instanțele judecătorești sau organele procuraturii vor obliga pe
infractori sau contravenienți, după caz, la plata unei sume
echivalente, calculată potrivit dispozițiilor legale.”
Suma confiscată în baza acestui text legal de la
recurentul reclamant este cea a cărei restituire se solicită în
prezenta cauză.
Înainte de a realiza calificarea raportului juridic dedus
judecății, instanța de fond a dispus efectuarea de
verificări sub aspectul executării efective a acestei măsuri a
confiscării speciale de către inculpat, sens în care s-a adresat
Biroului executări penale al Judecătoriei Timișoara, care a comunicat
tribunalului că nu figurează în registrul pentru evidența
și punerea în executare a sentințelor nicio chitanță cu
privire la executarea confiscării speciale dispuse împotriva lui L.D.,
condamnat prin sentința penală nr. 2388/1980, definitivă prin
decizia penală nr. 924/1980 a Tribunalului Timiș.
Înalta Curte a apreciat că aceste verificări
erau subsidiare statuării asupra temeiniciei pretențiilor cererii
formulate de reclamant privind restituirea sumei confiscate ca măsură
dispusă în urma condamnării sale, în aplicarea dispozițiilor
art. 129 raportat la art. 84 C.proc.civ., din perspectiva temeiurilor în drept
invocate de acesta sau a celor aplicabile, potrivit unei corecte
calificări a cererii.
Prin urmare, suma a fost confiscată în baza unei
sentințe penale de condamnare, potrivit regimului sancționator
prevăzut de actul normativ special în baza căruia recurentul
reclamant a fost condamnat. Această condamnare, ca și măsurile
subsidiare ce o însoțesc, nu a fost anulată în cadrul unei proceduri
judiciare permise de mecanismul legislației procesuale penale, respectiv,
printr-un recurs în anulare care să fi fost promovat în interesul
condamnatului (fost art. 410 și urm. C.proc.pen., în prezent, norma fiind
abrogată prin Legea nr.576/2004); ca atare, numai dacă hotărârea
de condamnare era anulată, recurentul reclamant s-ar fi aflat în
situația de a invoca preluarea abuzivă de către stat, ca efect
al neîntoarcerii executării, presupunând că s-ar fi dispus și
repunerea în situația anterioară condamnării (referitor la
măsura confiscării speciale dispuse cu privire la suma de 1.820.000
lei).
Or, un asemenea recurs în anulare nu a fost formulat,
astfel că recurentul reclamant nu a demonstrat, din această
perspectivă, caracterul abuziv al confiscării acestei sume.
Pe de altă parte, chiar dacă după anul 1989,
regimul sancționator al săvârșirii unor asemenea fapte s-a
edulcorat, astfel că, la acest moment „desfășurarea
fără autorizație a operațiunilor cu metale prețioase
și pietre prețioase constituie contravenție”, astfel cum prevede
art. 18 din OUG nr.190/2000, fapta fiind deci dezincriminată, întrucât nu
mai atrage o răspundere penală ci doar una
contravențională, nici această constatare nu plasează
măsura confiscării dispuse în baza sentinței penale de condamnare
a recurentului, în sfera unei preluări abuzive a respectivei sume de
către stat.
O asemenea preluare ține de politica penală a
fiecărui stat de a-și organiza prin legile pe care le adoptă
sistemul de angajare a răspunderii penale pentru săvârșirea unor
fapte antisociale; or, când o măsură este dispusă și
executată în aplicarea legii sau a unei hotărâri
judecătorești adoptate în baza legilor penale, o asemenea preluare nu
poate fi calificată drept una abuzivă, câtă vreme acea
hotărâre nu a fost schimbată sau anulată prin căile legale
de atac.
Totodată, prin aceeași OUG nr.190/2000 privind
regimul metalelor prețioase și pietrelor prețioase în România,
legiuitorul român nu și-a asumat în acest domeniu alte măsuri
reparatorii pentru preluările dispuse de regimul anterior, decât
„restituirea obiectelor din metalele prețioase și pietre
prețioase de natura celor prevăzute de art. 4 care au fost preluate
abuziv de stat, astfel cum dispune art. 26 alin.(1) din actul normativ
menționat”; în consecință, prin actul normativ reparatoriu
adoptat în această materie nu s-a dispus și restituirea sumelor
confiscate din comerțul cu metale și pietre prețioase sau a
contravalorii acestor obiecte din metale și pietre prețioase dispuse
a fi achitate către stat, cu titlu de confiscare specială ca urmare
a condamnării pentru săvârșirea unei infracțiuni în
legătură cu acestea (în speță, contravaloarea unei
cantități de 93,980 kg argint).
Nici dispozițiile art. 480 C.civ. nu pot servi drept
temei pentru cererea formulată, întrucât acesta este propriu
revendicării imobiliare, iar sumele de bani sunt bunuri mobile fungibile;
pe de altă parte, revendicarea mobiliară este circumscrisă
condițiilor prevăzute de art. 1909-1910 C.civ., ceea ce presupune ca
statul să nu fi fost posesor de bună credință, ci detentor
precar, cerințe neîndeplinite în speță, deoarece dispunerea
măsurii confiscării speciale și a obligării reclamantului
la plata sumei de 1.820.000 lei către stat, în executarea ei are
semnificația constituirii unui titlu valabil pentru transferul acestei
sume în patrimoniul statului.
În sfârșit, contrar celor susținute prin
memoriul de recurs, nici garanțiile art. 1 din Primul Protocol
adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu pot fi
invocate de reclamant în favoarea sa, câtă vreme acesta nu este titularul
unui „bun actual” (o hotărâre de restituire a sumei pronunțată
într-o procedură judiciară penală) ori a unei „valori
patrimoniale” (echivalentul unui drept de creanță în temeiul
căruia un reclamant poate pretinde că are speranța legitimă
de a obține beneficiului efectiv al unui drept de proprietate decurgând
din existența unei legislații de restituire – baza suficientă în
dreptul intern, confirmată printr-o jurisprudență bine
stabilită a instanțelor – parag. 137 din
Cauza Atanasiu
)
Or, așa cum s-a arătat, legislația de
restituire (OUG nr.190/2000) nu îl califică pe reclamant pentru
obținerea unui asemenea tip de reparație, întrucât i s-a confiscat o
sumă de bani, iar nu obiecte din metale sau pietre prețioase (bunuri
mobile corporale).
În concluzie, față de toate aceste
evaluări realizate potrivit criteriilor prevăzute de art. 6 alin. (2)
din Legea 213/1998, Înalta Curte a constatat că statul are un titlu
valabil asupra sumei ce a fost confiscată de la reclamant și la a
cărei plată a fost obligat prin sentință penală
arătată, astfel că, pretenția acestuia este
neîntemeiată și ea a fost corect respinsă de instanțele de
fond, însă considerentele hotărârii recurate, urmează a fi
substituite cu cele ale prezentei decizii.