ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4048/2012

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin

acțiunea civilă înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș la data de 12

februarie 2010,

reclamantul L.D. a

solicitat, în contradictoriu cu Statul Român, prin Banca Națională a României,

Banca Națională a României - Sucursala Timișoara, Statul Român, prin Ministerul

Economiei și Finanțelor București și D.G.F.P. Timiș, obligarea pârâților la

restituirea în întregime a sumelor de bani confiscate abuziv de Statul Român,

prin Miliția Județului Timiș, și anume suma de 1.820.000 RON, respectiv

obligarea la despăgubiri bănești corespunzătoare valoric cu sumele inițiale,

conform principiului reparării integrale a prejudiciului.

În

motivare, reclamantul

a arătat că sumele de bani solicitate au fost ridicate și confiscate abuziv de organele

de miliție din cadrul Miliției Județului Timiș, respectiv de lucrătorii acestora,

în urma cercetării penale efectuate asupra sa în perioada anilor 1979-1980 în Dosarul

nr. 6553/1980 al Judecătoriei Timișoara, în care s-a pronunțat sentința penală

nr. 2388 din 19 septembrie 1980, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 924

din 25 octombrie 1980 din Dosarul nr. 1998/1980 al Tribunalului Timiș.

Condamnările suferite sunt fundamentate pe dispozițiile

Decretului nr. 244/1978, respectiv sancțiunile privind activitatea de trafic cu

metale prețioase.

Astfel, în încercarea de a nu fi tras la răspundere penală,

potrivit normelor în vigoare la acea dată și pe care legiuitorul le apreciază a

fi unele abuzive, și care au încălcat dreptul la proprietate, deoarece deținerea

de astfel de bunuri din metale prețioase se sancționa din punct de vedere penal,

reclamantul a încercat să colaboreze cu organele de miliție, dar nu a fost suficient,

fiind cercetat penal, trimis în judecată și ulterior condamnat.

Prin hotărârile de condamnare s-a dispus și confiscarea

sumei de 1.820.000 RON, reprezentând contravaloarea unei cantități de 5,20 kg aur.

Toate sumele și bunurile confiscate le-a apreciat la aproximativ 3.050.000 RON.

Prin sentința civilă nr. 3200/PI din 22 noiembrie 2010,

Tribunalul Timiș

a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Pentru a se pronunța astfel, Tribunalul a reținut că reclamantul

nu a dovedit prin niciun înscris achitarea, către Statul Român, a sumei de 1.820.000

RON, pentru care s-a dispus confiscarea.

Așa fiind, acțiunea reclamantului a fost respinsă, ca

nefondată, față de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, și

pentru lipsa calității procesuale pasive, față de pârâții Statul Român, prin Banca

Națională a României, Statul Român, prin Banca Națională a României - Sucursala

Timișoara și D.G.F.P. Timiș, întrucât, potrivit art. 25 din Decretul nr. 31/1954,

Statul Român este reprezentat de Ministerul Finanțelor în raporturile în care participă

nemijlocit, în nume propriu.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul

L.D.,

arătând că instanța de fond a reținut

în mod greșit starea de fapt și de drept dedusă judecății, că prin hotărârile de

condamnare s-a dispus și confiscarea sumei de 1.820.000 RON, care reprezintă contravaloarea

unei cantități de 5,20 kg aur, iar metodele abuzive prin care aceste obiecte din

metale prețioase și suma de bani au fost confiscate nu constituie titlu valabil

pentru preluarea acestora de către stat și păstrarea sau valorificarea lor de către

pârâte, fiind fără putință de tăgadă faptul că nu se putea produce eliberarea sa

din închisoare decât în condițiile plății efective a sumei de 1.820.000 RON.

Prin decizia civilă nr. 762 din 13 aprilie 2011, Curtea

de Apel Timișoara, secția civilă,

a respins,

ca nefondat, apelul.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de apel a reținut

că chiar dacă prin sentința penală nr. 2388 din 19 septembrie 1980, pronunțată de

Judecătoria Timișoara în Dosarul nr. 6553/1980, rămasă definitivă prin decizia penală

nr. 924 din 25 octombrie 1980 a Tribunalului Timiș, s-a dispus confiscarea sumei

de 1.820.000 RON și a fost obligat inculpatul L.D. să o plătească statului, sarcina

probei revine reclamantului, potrivit art. 1.169 C. civ., iar la adresele efectuate

atât de către prima instanță, cât și de către reclamant, pentru a comunica instanței

dacă suma de 1.820.000 RON la care a fost obligat prin sentința respectivă, a fost

plătită, instanța de executare, respectiv, Judecătoria Timișoara, a răspuns că nu

figurează înregistrată, în registrul pentru evidența și punerea în executare a sentințelor,

nicio chitanță cu privire la plata acestei sume.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul

L.D.,

arătând că instanțele anterioare au

reținut în mod greșit starea de fapt și de drept dedusă judecății și au pronunțat

hotărâri netemeinice și nelegale, și a reiterat apărările formulate în fazele procesuale

precedente.

Recurentul-reclamant a mai arătat că prin modalitatea

de soluționare a cauzei i-a fost încălcat și îngrădit dreptul la apărare, deoarece

nu s-a administrat tot probatoriul solicitat, respectiv proba cu martori, instanța

de fond limitându-se la efectuarea a două adrese, insuficiente însă pentru lămurirea

pricinii, cu atât mai mult cu cât chiar din cuprinsul hotărârilor de condamnare

rezultă măsura dispusă, aceea de confiscare a sumei de 1.820.000 RON.

Reclamantul a mai arătat că nu se putea produce eliberarea

sa din închisoare decât în condițiile plății efective a sumelor dispuse a fi confiscate,

respectiv 1.820.000 RON și că din motivarea hotărârii instanței de control în apel

rezultă o sumară și nelegală analiză a fondului cererii pendinte, fapt ce impune,

raportat și la practica Curții Europene a Drepturilor Omului în materie, casarea

hotărârii și trimiterea cauzei în vederea administrării probatoriului.

Intimatul-pârât Statul Român, prin Ministerul Finanțelor

Publice, nu a formulat întâmpinare la motivele de recurs.

Având în vedere că pe lângă aspectele de netemeinicie

a deciziei, recurentul se raportează și la prevederile Convenției Europene a Drepturilor

Omului, Înalta Curte apreciază acest motiv ca fiind susceptibil de încadrare în

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recursul formulat este nefondat.

Pretenția concretă dedusă judecății privește restituirea

sumei de bani confiscate abuziv de Statul Român, prin Miliția Județului Timiș, și

anume 1.820.000 RON, și, în subsidiar, obligarea pârâtului la despăgubiri bănești

corespunzătoare valoric sumelor inițiale, conform principiului reparării integrale

a prejudiciului.

În

drept, au fost

invocate dispozițiile art. 480 C. civ., art. 17 alin. (2) din Declarația Universală

a Drepturilor Omului și O.U.G. nr. 190/2000. Astfel cum instanțele de fond au reținut

prin sentința penală nr. 2388/1980 a Judecătoriei Timișoara, rămasă definitivă prin

decizia penală nr. 924 din 25 octombrie 1980 a Tribunalului Județean Timiș, secția

penală, recurentul-reclamant a fost condamnat la o pedeapsă rezultantă de 8 ani

închisoare în baza art. 50 lit. a) și art. 52 din Decretul nr. 244/1978 privind

regimul metalelor prețioase și pietrelor prețioase; prin aceeași hotărâre penală,

în baza art. 57 din același Decret, s-a dispus confiscarea de la inculpatul L.D.

a sumei de 1.820.000 RON; art. 57 din decretul menționat prevedea: „(1) Bunurile

care fac obiectul infracțiunilor sau contravențiilor din prezentul decret, se confiscă.

(2) Când bunurile supuse confiscării nu se găsesc din

orice cauza, instanțele judecătorești sau organele procuraturii vor obliga pe infractori

sau contravenienți, după caz, la plata unei sume echivalente, calculată potrivit

dispozițiilor legale.”

Suma confiscată în baza acestui text legal de la recurentul-reclamant

este cea a cărei restituire se solicită în prezenta cauză.

Înainte de a realiza calificarea raportului juridic dedus

judecății, instanța de fond a dispus efectuarea de verificări sub aspectul executării

efective a acestei măsuri a confiscării speciale de către inculpat, sens în care

s-a adresat Biroului executări penale al Judecătoriei Timișoara, care prin adresa

de la dosar a comunicat Tribunalului că nu figurează în registrul pentru evidența

și punerea în executare a sentințelor nicio chitanță cu privire la executarea confiscării

speciale dispuse împotriva lui L.D., condamnat prin sentința penală nr. 2388/1980,

definitivă prin decizia penală nr. 924/1980 a Tribunalului Timiș.

Înalta Curte apreciază că aceste verificări erau subsidiare

statuării asupra temeniciei pretențiilor cererii formulate de reclamant privind

restituirea sumei confiscate ca măsură dispusă în urma condamnării sale, în aplicarea

dispozițiilor art. 129 rap. la art. 84 C. proc. civ., din perspectiva temeiurilor

în drept invocate de acesta sau a celor aplicabile, potrivit unei corecte calificări

a cererii.

Prin urmare, suma a fost confiscată în baza unei sentințe

penale de condamnare, potrivit regimului sancționator prevăzut de actul normativ

special în baza căruia recurentul-reclamant a fost condamnat. Această condamnare,

ca și măsurile subsidiare ce o însoțesc, nu a fost anulată în cadrul unei proceduri

judiciare permise de mecanismul legislației procesuale penale, respectiv printr-un

recurs în anulare care să fi fost promovat în interesul condamnatului (fost

art. 410 și urm. C. proc. pen., în prezent norma fiind abrogată prin Legea nr.

576/2004); ca atare, numai dacă hotărârea de condamnare era anulată, recurentul-reclamant

s-ar fi aflat în situația de a invoca preluarea abuzivă de către stat, ca efect

al neîntoarcerii executării, presupunând că s-ar fi dispus și repunerea în situația

anterioară condamnării (referitor la măsura confiscării speciale dispuse cu privire

la suma de 1.820.000 RON).

Or, un asemenea recurs în anulare nu a fost formulat,

astfel că recurentul-reclamant nu a demonstrat, din această perspectivă, caracterul

abuziv al confiscării acestei sume.

Pe de altă parte, chiar dacă după anul 1989, regimul sancționator

al săvârșirii unor asemenea fapte s-a edulcorat, astfel că, la acest moment „desfășurarea

fără autorizație a operațiunilor cu metale prețioase și pietre prețioase constituie

contravenție”, astfel cum prevede art. 18 din O.U.G. nr. 190/2000, fapta fiind deci

dezîncriminată, întrucât nu mai atrage o răspundere penală, ci doar una contravențională,

nici această constatare nu plasează măsura confiscării dispuse în baza sentinței

penale de condamnare a recurentului, în sfera unei preluări abuzive a respectivei

sume de către stat.

O asemenea preluare ține de politica penală a fiecărui

stat de a-și organiza prin legile pe care le adoptă sistemul de angajare a răspunderii

penale pentru săvârșirea unor fapte antisociale; or, când o măsură este dispusă

și executată în aplicarea legii sau a unei hotărâri judecătorești adoptate în baza

legilor penale, o asemenea preluare nu poate fi calificată drept una abuzivă, câtă

vreme acea hotărâre nu a fost schimbată sau anulată prin căile legale de atac.

Totodată, prin aceeași O.U.G. nr. 190/2000 privind regimul

metalelor prețioase și pietrelor prețioase în România, legiuitorul român nu și-a

asumat în acest domeniu alte măsuri reparatorii pentru preluările dispuse de regimul

anterior, decât „restituirea obiectelor din metalele prețioase și pietre prețioase

de natura celor prevăzute de art. 4 care au fost preluate abuziv de stat, astfel

cum dispune art. 26 alin. (1) din actul normativ menționat; în consecință, prin

actul normativ reparatoriu adoptat în această materie nu s-a dispus și restituirea

sumelor confiscate din comerțul cu metale și pietre prețioase sau a contravalorii

acestor obiecte din metale și pietre prețioase dispuse a fi achitate către stat,

cu titlu de confiscare specială ca urmare a condamnării pentru săvârșirea unei infracțiuni

în legătură cu acestea (în speță, contravaloarea unei cantități de 93,980 kg argint).

Nici dispozițiile art. 480 C. civ. nu pot servi drept

temei pentru cererea formulată, întrucât acesta este popriu revendicării imobiliare,

iar sumele de bani sunt bunuri mobile fungibile; pe de altă parte, revendicarea

mobiliară este circumscrisă condițiilor prevăzute de art. 1909, 1910 C. civ., ceea

ce presupune ca statul să nu fi fost posesor de bună-credință, ci detentor precar,

cerințe neîndeplinite în speță, deoarece dispunerea măsurii confiscării speciale

și a obligării reclamantului la plata sumei de 1.820.000 RON către stat, în executarea

ei are semnificația consitituirii unui titlu valabil pentru transferul acestei sume

în patrimoniul statului.

În

sfârșit, contrar

celor susținute prin memoriul de recurs, nici garanțiile art. 1 din Primul Protocol

adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu pot fi invocate de reclamant

în favoarea sa, câtă vreme acesta nu este titularul unui „bun actual” (o hotărâre

de restituire a sumei pronunțată într-o procedură judiciară penală) ori a unei „valori

patrimoniale” (echivalentul unui drept de creanță în temeiul căruia un reclamant

poate pretinde că are speranța legitimă de a obține beneficiului efectiv al unui

drept de proprietate decurgând din existența unei legislații de restituire - baza

suficientă în dreptul intern, confirmată printr-o jurisprudență bine stabilită a

instanțelor - parag. 137 din Cauza Atanasiu).

Or, așa cum s-a arătat, legislația de restituire (O.U.G.

nr. 190/2000) nu îl califică pe reclamant pentru obținerea unui asemenea tip de

reparație, întrucât i s-a confiscat o sumă de bani, iar nu obiecte din metale sau

pietre prețioase (bunuri mobile corporale).

În

concluzie, față

de toate aceste evaluări realizate potrivit criteriilor prevăzute de art. 6

alin. (2) din Legea nr. 213/1998, Înalta Curte constată că statul are un titlu valabil

asupra sumei ce a fost confiscată de la reclamant și la a cărei plată a fost obligat

prin sentință penală arătată, astfel că pretenția acestuia este neîntemeiată și

ea a fost corect respinsă de instanțele de fond, însă considerentele hotărârii recurate,

urmează a fi substituite cu cele ale prezentei decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul

L.D., împotriva deciziei nr. 762 din 13 aprilie 2011 a Curții de Apel Timișoara,

secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 iunie 2012.