ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3433/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

N.H. a chemat în judecată Primăria

Municipiului Timișoara solicitând anularea dispoziției nr. 2474 din 8 decembrie

2003 emisă de Primarul municipiului Timișoara și obligarea pârâtei să dea o

nouă decizie prin care să-i fie acordate despăgubiri corespunzătoare cotei de

½ din imobilul situat în Timișoara, înscris în C.F. nr. 15322 Timișoara

cu nr.top.4127/1, 4128/1.

În motivarea acțiunii reclamanta a

învederat că imobilul în discuție a fost vândut la licitație publică conform

procesului-verbal de adjudecare nr. 48830 din 19 octombrie 1977 pentru neplata

impozitului de 114.123 lei stabilit prin decizia civilă nr. 1020 din 17 august

1971 a Tribunalului județean Timiș, în baza Legii nr. 18/1968.

Or, potrivit art. 2 lit. d) din

Legea nr. 10/2001, imobile preluate abuziv sunt și acelea „preluate de stat

pentru neplata impozitelor din motive independente de voința proprietarului”

prin hotărâri judecătorești, în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989 și din

această perspectivă se încadra în dispoziția legală invocată.

Astfel, reclamanta a susținut că din

decizia tribunalului județean Timișoara, susindicată, rezulta că la stabilirea

sumei ce urma să fie impozitată cu o cotă de 80% s-a avut în vedere și suma de

91.750 lei reprezentând contravaloarea a 50 ducați mari de aur, 35 ducați mici

din aur și 3,555 kg. argint, deși aceste metale prețioase fuseseră deja predate

statului în perioada 1968-1969. Cum statul se afla deja în posesia metalelor

prețioase, obligarea la plata impozitului de 91.750 lei apărea ca o dublă

sancțiune și era abuzivă, ceea ce îi dădea dreptul să solicite despăgubiri în

temeiul art. 2 lit. d) din Legea nr. 10/2001, întrucât valoarea respectivă nu

mai trebuia luată în calcul la stabilirea sumei totale impozabile, conform

Legii nr. 18/1968. Astfel fiind reclamanta a pretins că pârâta, prin dispoziția

atacată i-a respins greșit notificarea nr. 422 din 17 iulie 2001 și se impunea

emiterea unei noi dispoziții în sensul celor învederate prin acțiune.

Tribunalul Timiș, secția civilă,

prin sentința nr. 316 din 12 martie 2004 a respins ca neîntemeiată contestația

formulată de reclamanta N.H., soluție menținută de Curtea de Apel Timișoara,

secția civilă, prin decizia nr. 1733 din 7 septembrie 2004.

Din analiza întregului material

probator, ambele instanțe au reținut că prin decizia civilă nr. 1020 din 17

august 1971 pronunțată de Tribunalul județean Timiș s-a stabilit cu autoritate

de lucru judecat că cercetații S.C. și I.H.(în prezent N.) nu justificau

proveniența licită a unor bunuri în valoare de 142.654 lei sumă care potrivit

art. 2 din Legea nr. 18/1968 privind controlul provenienței unor bunuri

dobândite în mod ilicit a fost supusă unui impozit de 80%. Întrucât cercetații

nu au achiesat impozitul datorat statului imobilul în discuție a fost preluat

de Administrația financiară a municipiului Timișoara și ulterior a fost vândut

prin licitație publică, conform procesului-verbal de adjudecare nr. 48830 din 19

octombrie 1977.

Din această perspectivă, imobilul

situat în Timișoara, nu a fost preluat abuziv de stat, aspect specificat și în

adresa nr. 5152 din 10 septembrie 2003 emisă de Ministerul Administrației și

Internelor, întrucât pct. 2.4 din Normele metodologice de aplicare unitară a

Legii nr. 10/2001 se referă în mod expres la neplata impozitelor din motive

independente de voința proprietarului cum ar fi: arestarea persoanei pentru

motive politice, deportarea acestuia pe motive politice, internare forțată în

unități sanitare și care făceau ca proprietarul să nu-și poată exercita

drepturile și obligațiile rezultate din dreptul de proprietate.

Or, în speță, vânzarea imobilului în

discuție, la licitație publică, s-a făcut în considerarea unei obligații de

plată a impozitului stabilită printr-o hotărâre judecătorească definitivă

intrată în puterea lucrului judecat și prin urmare nu are un caractere abuziv.

Tot astfel, susținerea reclamantei

potrivit căreia ar fi fost supusă unei duble sancțiuni cât timp statul preluase

și monedele din metale prețioase și îi inclusese la cheltuieli și

contravaloarea acestora de 91.750 lei, instanțele au considerat-o nefondată cât

timp Banca Națională a României cu adresa nr. 22396 din 4 august 2003 a

confirmat că în anul 1990 I.H. în prezent N., a primit 1.034,84 g aur dentar în

compensare pentru cele 85 monede din aur, cu procesul-verbal nr. 255 din 10

iunie 1990 conform Ordonanței de restituire din 27 iunie 1990 dată de

Procuratura județeană Timiș în dosarul nr. 477/VIII/1/1990.

Astfel fiind s-a concluzionat că

reclamanta nu era îndrituită la despăgubirile solicitate și prin urmare

dispoziția nr. 2474 8 decembrie 2003 emisă de Primarul municipiului Timișoara

prin care s-a respins notificarea acesteia nr. 422 din 17 iulie 2001 era

corectă.

În contra deciziei nr. 1733 din 7 septembrie

2004 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, a declarat recurs reclamanta N.H.,

invocând motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și

susținând în esență că i-a fost greșit respins apelul deoarece conform art. 2

lit. d) din Legea nr. 10/2001 era îndrituită la restituirea în natură sau la

despăgubiri pentru imobilul în discuție și atunci când impozitul neplătit a

fost stabilit abuziv, ca în speță.

Din această perspectivă, modalitatea

în care a fost stabilit respectivul impozit, prin act administrativ sau

hotărâre judecătorească nu era relevantă, cerința textului fiind ca neplata

impozitului să fie datorată unor motive independente de voința proprietarului.

Or, impozitul la care a fost

obligată prin decizia civilă nr. 1020/1971 a Tribunalului județean Timiș, a

fost stabilit abuziv cât timp în cuprinsul cheltuielilor nejustificate a fost

inclusă suma de 91.750 lei echivalentul ducaților ce-i fuseseră confiscați

abuziv. Astfel fiind a fost supusă unei duble sancțiuni: confiscarea ducaților

și plata echivalentului lor, iar restituirea acestora după anul 1990 dovedește

tocmai caracterul abuziv al confiscării unor bunuri aparținând familiei sale.

Prin urmare, recurenta a solicitat

modificarea hotărârii atacate în sensul anulării dispoziției nr. 2474 din 8

decembrie 2003 emisă de Primarul municipiului Timișoara și obligării statului

la despăgubiri conform celor învederate prin acțiune.

Recursul nu este fondat.

Din dosar a rezultat că reclamanta N.H.

a notificat Primăria municipiului Timișoara în temeiul Legii nr. 10/2001

solicitând despăgubiri corespunzătoare cotei de ½ din imobilul situat în

Timișoara, înscris în C.F. nr. 15322 Timișoara, cu nr.top.4127/1, 4128/1, ce fusese

vândut la licitație publică în contul impozitului de 114.123 lei la care

reclamanta fusese obligată alături de S.C. prin decizia civilă nr. 1020 din 17

august 1971 a Tribunalului județean Timiș, secția civilă, în temeiul Legii nr. 18/1968

privind controlul provenienței unor bunuri dobândite în mod ilicit.

Prin dispoziția nr. 2474 din 8

decembrie 2003 emisă de Primarul municipiului Timișoara, notificarea a fost

respinsă cu motivarea că nu se încadra în prevederile Legii nr. 10/2001

întrucât imobilul în discuție nu a fost preluat abuziv de stat.

În mod constant reclamanta a

susținut însă că impozitul la care a fost obligată prin decizia nr. 1020 din 17

august 1961 a Tribunalului județean Timiș, secția civilă, a fost stabilit

abuziv cât timp la capitolul cheltuieli a fost inclusă suma de 91.750 lei

folosită pentru achiziționarea unor monede din aur și argint, bunuri confiscate

de organele de urmărire penală în dosarul P/501/1968, dosar P 5271 și 5698/1969

astfel că se încadra în prevederile art. 2 lit. d) din Legea nr. 10/2001 și

prin urmare era îndrituită la despăgubiri.

Din observarea deciziei nr. 1020 din

17 august 1971 a Tribunalului județean Timiș, secția civilă, a rezultat că

reclamantei și concubinului ei de la acea dată S.C., le-a fost verificată proveniența

bunurilor dobândite în perioada 1 ianuarie 1962–28 februarie 1970 conform Legii

nr. 18/1968, statuându-se cu autoritate de lucru judecat că aceștia nu

justificau bunuri și cheltuieli în valoare de 142.654 lei sumă care potrivit

art. 2 din lege era supusă unui impozit de 80% și s-a dispus trimiterea

dosarului Ministerului de Finanțe pentru urmărirea și în casarea impozitului

datorat.

Întrucât în perioada supusă

verificării cercetații au achiziționat monede din aur, suma de 91.750 lei

investită în acest scop a fost evidențiată la capitolul cheltuieli.

Împrejurarea că, respectivele bunuri

au fost confiscate de organul de urmărire penală nu era de natură a exclude de

la cheltuieli suma cu care fuseseră achiziționate din moment ce respectiva sumă

fusese efectiv folosită de cercetați în acest scop.

În adevăr, conform Legii nr. 18/1968,

controlul provenienței bunurilor persoanelor fizice avea caracterul unei

cercetări în fapt a universalității bunurilor persoanei vizate, sens în care se

proceda la examinarea veniturilor și cheltuielilor în dinamica lor, iar

constatarea văditei disproporții dintre valoarea bunurilor și veniturilor

licite trebuia să aibă la bază o verificare temeinică a situației persoanei

cercetate.

Din această perspectivă, în speță,

prin hotărâre judecătorească intrată în puterea lucrului judecat s-a stabilit

în contradictoriu cu cercetații S.C. și I.H. în prezent N., că suma de 91.750

lei necesară pentru procurarea monedelor de aur ce au fost confiscate în

folosul statului pe motiv că fuseseră dobândite prin săvârșirea unei

infracțiuni, trebuia inclusă la capitolul cheltuieli.

De asemenea, s-a apreciat că suma de

91.750 lei reprezintă o cheltuială nejustificată, alături de o altă sumă de

50.904 lei și s-a conchis că cei doi cercetați nu au justificat proveniența

licită a unor bunuri și cheltuieli în valoare de 142.654 lei.

Nu s-a primit apărarea celor doi

cercetați potrivit căreia includerea la cheltuieli a sumei de 91.750 lei

necesară pentru procurarea monedelor confiscate ar reprezenta o dublă

sancțiune, apărare invocată în respectivul dosar.

În fine, în cauză s-a probat și că

în anul 1990 recurenta a primit 1.034,84 gr. aur dentar în compensare pentru

cele 85 monede de aur confiscate anterior.

Pe de altă parte, în categoria

imobilelor preluate abuziv potrivit art. 2 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 10/2001

intră și imobilele preluate de stat pentru neplata impozitelor din motive

independente de voința proprietarului sau cele considerate a fi fost abandonate

în baza unei dispoziții administrative sau a unei hotărâri judecătorești în

perioada 6 martie 1945 – 22 decembrie 1989.

În acest context, prin neplata

impozitelor din motive independente de voința proprietarului, trebuie înțelese

acele situații în care neplata impozitului nu este imputabilă proprietarului,

respectiv s-a datorat unui caz fortuit ori de forță majoră.

În speță însă, reclamanta-recurentă

nu a probat că impozitul stabilit în sarcina ei și a lui S.C. în baza Legii nr.

18/1968 nu a fost plătit dintr-un motiv de forță majoră sau dintr-un caz

fortuit pentru a putea invoca prevederile art. 2 alin. (1) lit. d) din Legea

nr. 10/2001.

Astfel fiind este și irelevantă

susținerea recurentei, potrivit căreia impozitul ar fi fost calculat abuziv,

întrucât condiția cerută de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. d) din Legea nr.

10/2001 vizează doar cauzele ce au determinat neplata impozitului iar nu și

modul de calcul al acestuia.

Față de cele ce preced recursul

urmează a fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul

declarat de reclamanta N.H. împotriva deciziei nr. 1733 din 7 septembrie 2004 a

Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 aprilie 2005.