ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1491/2005

Asupra recursului de față, constată:

Prin notificarea înregistrată sub

nr. 567 din 31 iulie 2001, reclamanții K.I., K.Ș., V.A., S.A.C. au solicitat restituirea

în natură a imobilului situat în Timișoara, înscris în C.F. 4016 Timișoara nr. top.

8244, fost proprietatea autorilor lor S.E. și K.I., preluat în proprietatea

statului, ca urmare a aplicării Legii nr. 18/1968 privind controlul

provenienței unor bunuri ale persoanelor fizice care nu au fost dobândite în

mod licit, sentința civilă nr. 4107 din 14 iunie 1973 a Judecătoriei Timișoara și,

respectiv, ca urmare a executării silite, în mod nelegal, a debitelor stabilite

în sarcina autorilor lor.

Prin dispoziția nr. 1460 din 12

decembrie 2002, Primarul Municipiului Timișoara a respins cererea, reținând că

imobilul a cărui retrocedare se solicită nu se încadrează în categoria celor

prevăzute de art. 2 din Legea nr. 10/2001, nefiind vorba despre o „preluare

abuzivă”, atâta vreme cât preluarea imobilului s-a efectuat în baza unei

hotărâri judecătorești, pronunțată în procedura Legii nr. 18/1968.

Prin contestația înregistrată sub

nr. 532 din 20 ianuarie 2003 la Tribunalul Timiș, reclamanții au solicitat, în

contradictoriu cu Primarul Municipiului Timișoara, anularea deciziei

menționate.

În motivarea cererii reclamanții

arată că, prin sentința civilă nr. 4107 din 14 septembrie 1973 a Judecătoriei

Timișoara, s-a constatat că autorii lor nu justifică bunuri în valoare de

161.054 lei, că pentru această sumă s-a stabilit în sarcina autorilor lor un

impozit în sumă de 128.843 lei pentru a cărui neplată, în mod nelegal, imobilul

în litigiu a fost supus procedurii execuționale prevăzute Decretul nr.

221/1960, care, prin dispoziția art. 12 lit. f), excepta de la urmărire silită

casa locuită de debitor împreună cu familia sa, categorie în care se încadra și

acest imobil.

Așa fiind, cum imobilul în litigiu

era exceptat de la urmărire și cum nu s-a pronunțat o hotărâre judecătorească

de trecere definitivă în proprietatea statului a acestuia, reclamanții solicită

a se constata că preluarea a fost abuzivă și, în cauză, sunt incidente art. 2

lit. h) din Legea nr. 10/2001.

Prin sentința civilă nr. 300 din 8

aprilie 2003 Tribunalul Timiș

a respins contestația.

În motivarea sentinței, în esență,

s-a reținut că preluarea imobilului în proprietatea Statului Român, ca urmare a

executării silite a dispozițiilor sentinței civile nr. 4107 din 14 iunie 1973 a

Judecătoriei Timișoara, nu poate fi considerată a fi abuzivă și, în mod just,

pârâtul a reținut că imobilul în litigiu nu este supus restituirii în procedura

Legii nr. 10/2001.

Reține tribunalul și că persoanele nemulțumite

de modul de desfășurare a procedurii execuționale reglementată prin Decretul

nr. 221/1960, în vigoare la acea data preluării imobilului, aveau posibilitatea

de a contesta actele execuționale în condițiile art. 41 din același act

normativ.

Împotriva acestei sentințe au

declarat apel reclamanții arătând, în esență, că imobilul în litigiu era

exceptat de la executare silită, în raport de dispozițiile art. 12 alin. (4)

din Decretul nr. 221/1960, caz în care, preluarea a fost abuzivă, în speță

fiind incidente art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001.

Susțin reclamanții că este irelevant din punct de vedere al analizei

cererii deduse judecății împrejurarea că aceștia nu au contestat modul de

executare silită a imobilului în procedura prevăzută de art. 41 din Decretul

nr. 221/1960.

Prin decizia civilă nr. 111 din 3

septembrie 2003 Curtea de Apel Timișoara

a admis apelul și a schimbat, în parte, sentința în

sensul că a admis, în parte, acțiunea și a anulat dispoziția nr. 1460 din 12

decembrie 2002 a Primarului Municipiului Timișoara.

În motivarea deciziei, în esență,

s-a reținut că, potrivit art. 12 alin. (4) din Decretul nr. 221/1960, pentru

debite din taxe și impozite, nu putea fi urmărită casa de locuit folosită

efectiv de debitor și familia sa.

Cum imobilul în litigiu se încadra

în această categorie, tribunalul apreciază că executarea silită și vânzarea

acestui bun la licitație de către Administrația Financiară a județului Timiș a

fost abuzivă, astfel că reclamanții sunt îndreptățiți să solicite măsuri reparatorii

în temeiul art. 2 din Legea nr. 10/2001.

Reține tribunalul și că pârâtul, soluționând notificarea reclamantelor a

reținut că ar fi dată excepția inadmisibilității cererii, fără a examina

situația imobilului în litigiu, respectiv dacă acesta poate fi restituit în

natură sau dacă este cazul să se facă reclamantelor o ofertă de despăgubire

prin echivalent, caz în care se impune reluarea procedurii urmând să emită o

nouă dispoziție.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs pârâtul Municipiul Timișoara, reprezentat prin primar și consiliul

local, invocând incidența art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului se arată că

imobilul în litigiu a fost preluat în patrimoniul Statului Român, prin sentința

civilă nr. 4107 din 14 iunie 1973 a Judecătoriei Timișoara, sentință prin care

s-a constatat că autorii reclamanților, K.I. și S.A., nu justifică proveniența

licită a unor bunuri, în valoare de 161.054 lei, sumă asupra căreia a fost

aplicat un impozit de 80%.

Față de această împrejurare,

întrucât imobilul nu a fost preluat ca urmare a pronunțării unei hotărâri de

condamnare, în sensul art. 2 lit. b) din Legea nr. 10/2001, ci urmare a

aplicării unei sancțiuni fiscale, recurentul susține că, în mod greșit, tribunalul

a admis apelul reclamanților.

Analizând recursul, Înalta Curte constată că este

nefondat pentru următoarele considerente de fapt și de drept, care se

substituie celor reținute de către instanța de apel:

În drept, în raport de dispozițiile

art. 23 și art. 48 din Legea nr. 10/2001, entitățile obligate la restituire au

plenitudine de competență în soluționarea notificărilor iar decizia, sau după

caz, dispoziția de respingere trebuie să fie motivată.

Motivarea trebuie să se facă prin

indicarea atât a considerentelor de drept, dar mai ales a considerentelor de

fapt, în raport de care s-a impus soluția adoptată.

În cazul în care entitatea

menționată soluționează o notificare având ca obiect imobile preluate în baza

unor acte normative ori proceduri administrative contestate, aceasta este în

măsură să califice dacă a fost sau nu o „preluare abuzivă”.

Aprecierea „preluării abuzive”

trebuie să se analizeze de la caz, în raport de circumstanțele concrete în care

imobilul a fost preluat în proprietatea statului.

Or, în speța dedusă judecății pârâtul, la emiterea dispoziției nr. 1460

din 12 decembrie 2002, a cărei anulare s-a solicitat de către reclamanți, s-a

rezumat a reține că imobilul în litigiu ar fi fost preluat în patrimoniul

Statului Român, în baza Legii 18/1968, conform sentinței civile nr. 4107 din 14

iunie 1973, pronunțată de Judecătoria Timișoara în dosarul nr. 4154/1973, caz

în care, nu ar fi vorba de o preluare abuzivă, în sensul art. 2 din Legea nr.

10/2001.

Or, Legea nr. 18/1968 instituia o

procedură de control a provenienței bunurilor unei persoane fizice, atunci când

existau date sau indicii cu privire la o vădită disproporție între valoarea

bunurilor acesteia și veniturile acesteia și nu o procedură de preluare a

bunurilor unei persoane în patrimoniul statului.

De altminteri, așa cum rezultă din

considerente și dispozitiv, prin sentința civilă nr. 4107 din 14 iunie 1973,

Judecătoria Timișoara nu a dispus trecerea în patrimoniul statului a imobilului

în litigiu ci, constatând că autorii reclamanților, în raport de veniturile

realizate și cheltuielile efectuate, în perioada cercetată, 1 ianuarie 1962-30

iunie 1972, nu justifică o sumă de 161.054 lei, a stabilit în sarcina acestora

obligația de a plăti un impozit de 128. 843, 20 lei, sens în care a înaintat

dosarul spre executarea silită a debitului, Administrației Financiare a județului

Timiș.

Referitor la executarea silită a

acestui impozit, care ar fi fost finalizată în anul 1978 cu preluarea

imobilului în litigiu în patrimoniul statului, reclamanții invocă încălcarea

dispozițiilor legale în vigoare la acea dată, anume a dispoziției art. 12 alin.

(4) din Decretul nr. 221/1960, potrivit căreia, pentru debite din impozite și

taxe, se excepta de urmărire casa de locuit folosită efectiv de debitor și

familia sa.

Or, în soluționarea notificării,

pârâtul era abilitat să analizeze și să stabilească dacă imobilul în litigiu a

fost preluat de stat cu respectarea dispoziției legale menționate sau cu

încălcarea acesteia, și dacă, în acest în acest din urmă caz, suntem în

prezența unei „preluări abuzive”, în sensul art. 2 lit. f) din Legea nr. 10/

2001.

Or, nici din considerentele

dispoziției nr. 1460 din 12 decembrie 2002 a Primarului Municipiului Timișoara

și nici din lucrările dosarului nu rezultă dacă procedura de executare silită a

imobilului în litigiu, pentru neplată impozitului datorat, efectuată de către

Administrația Financiară a Județului Timiș, a făcut obiectul analizei Comisiei

de aplicare a Legii nr. 10/2001, care a întocmit referatul în baza căruia a fost

emisă dispoziția nr. 1460 din 12 decembrie 2002 de către Primarul Municipiului

Timișoara.

Pentru considerentele de drept și de

fapt arătate, care, se substituie celor reținute de curtea de apel, instanța de

recurs va menține soluția de anulare a dispoziției mai sus arătate, urmând ca,

după stabilirea, pe deplin, a împrejurărilor de fapt în care imobilul în

litigiu a fost preluat în patrimoniul statului, verificarea aspectelor

referitoare la legalitatea procedurii execuționale desfășurată de Administrația

Financiară a Județului Timiș, sens în care se va stabili dacă imobilul în

litigiu avea sau nu destinația prevăzută de art. 12 alin. (4) din Decretul nr.

221/1960 și, respectiv, de calitate emitentului, care se va analiza în raport

de situația juridică actuală a imobilului și care se va arăta în cuprinsul

deciziei, pârâtul să emită o nouă decizie/dispoziție, cu indicarea

considerentelor de fapt și de drept ale soluției adoptate.

Așa fiind, Înalta Curte urmează a

respinge recursul declarat de pârâtul Municipiul Timișoara ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul

declarat de pârâții Primarul Municipiului Timișoara și Consiliul Local al

Municipiului Timișoara împotriva deciziei nr. 111 din 3 septembrie 2003 a Curții

de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 februarie 2005.