ÎCCJ, decizie (scj.ro #82221)

Imobil preluat de stat în cadrul reglementat de Legea nr . 18/1968 și Decretul nr . 221/1960. Obligațiile unității deținătoare notificată pentru măsuri reparatorii în baza Legii nr . 10/2001. Cuprins pe materii . Drept civil. Dreptul de proprietate. Imobil preluat de stat. Notificarea deținătorului pentru restituirea imobulului preluat de stat în cadrul reglementat prin Legea nr . 18/1960 și Decretul nr . 221/1960. Obligațiile unității, deținătoare a imobilului, notificată pentru măsuri reparatorii conform Legii nr . 10/2001. Index alfabetic . Drept civil. - Imobil preluat de stat - Notificarea deținătorului imobilului pentru măsuri reparatorii. - Decizia/dispoziția emisă de deținătorul imobilului.

Legea nr . 10/2001 republicată: art . 25 (fost art . 23). Deținătorul imobilului preluat de stat are obligația, conform art . 25 (fost art . 23) al Legii nr . 10/2001 republicată, să examineze situația imobilului a cărui restituire se solicită, de către persoana îndreptățită, pentru a-și motiva decizia/dispoziția, iar nu a se limita a răspunde, la notificarea ce i s-a adresat, în sensul că imobilul, fiind preluat în executarea unei hotărâri judecătorești de obligare a plății unui impozit, în temeiul Legii nr . 18/1968, nu sunt aplicabile dispozițiile Legii nr . 10/2001, cazul neregăsindu-se în art . 2 lit . a-g al acestei legi.

Examinarea este necesară, pentru că, dacă, în executarea hotărârii judecătorești, prin care s-a dispus plata unui impozit, in temeiul Legii controlului averilor nr . 18/1968 s-a urmărit silit locuința ocupată de debitor și familia sa, care era exceptată de la urmărire, prin art . 12 lit . f din Decretul nr . 221/1960, imobilul se încadra în dispozițiile art . 2 lit . h al Legii nr . 10/2001, fiind restituibil în natură sau în echivalent valoric. Î.C.C.J., Secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr . 1491 din 25 februarie 2005. Prin notificarea din 31 iulie 2001 reclamantul K.I.

și alții au solicitat restituirea în natură a unui imobil situat în Timișoara, fost proprietatea autorilor lor, preluat în proprietatea statului ca urmare a aplicării Legii nr . 18/1968 privind controlul provenienței unor bunuri ale persoanelor fizice care au fost dobândite în mod ilicit (prin sentința civilă nr . 4107 din 14 iunie 1973 a Judecătoriei Timișoara) și, respectiv, ca urmare a executării silite, în mod nelegal, a debitelor stabilite în sarcina autorilor lor. Prin dispoziția nr . 1460 din 12 decembrie 2002 primarul Municipiului Timișoara a respins cererea, reținând că imobilul, a cărui retrocedare se solicită, nu se încadrează în categoria celor prevăzute de art . 2 din Legea nr . 10/2001, nefiind vorba despre o „preluare abuzivă”, atâta vreme cât preluarea imobilului s-a efectuat în baza unei hotărâri judecătorești, pronunțată în procedura Legii nr . 18/1968.

Prin contestația înregistrată la 20 ianuarie 2003, reclamanții, în contradictoriu cu primarul Municipiului Timișoara, au solicitat anularea deciziei menționate, susținâns că, pentru impozitul în sumă de 128.8443 de lei la care autorii lor au fost obligați în baza Legii nr . 18/1968, prin hotărârea judecătorească la care se referă dispoziția contestată, pentru a cărui neplată nelegal imobilul a fost supus procedurii execuționale prevăzute de Decretul nr . 221/1960, care, prin art . 12 lit . f, excepta de la urmărire silită casa locuită de debitor împreună cu familia sa, catgorie în care se încadra și acest imobil. Prin sentința civilă nr . 300 din 8 aprilie 2003, Tribunalul Timiș a respins contestația.

S-a reținut că preluarea imobilului în proprietatea Statului Român, ca urmare a executării silite, pe baza a dispozițiilor sentinței civile nr . 4107 din 14 iunie 1973 a Judecătoriei Timișoara, nu poate fi considerată a fi abuzivă și, în mod just, pârâtul a reținut că imobilul în litigiu nu este supus restituirii în procedura Legii nr . 10/2001. Că, persoanele nemulțumite, de modul de desfășurare a procedurii execuționale reglementată prin Decretul nr . 221/1960, aveau posibilitatea de a contesta actele execuționale , în condițiile art . 41 din același act normativ.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel reclamanții susținând, în esență, că: imobilul în litigiu era exceptat de la executare silită prin dispozițiile art . 12 din Decretul nr . 221/1960; preluarea a fost abuzivă fiind incidente art . 2 lit . h din Legea nr . 10/2001; este irelevant , din punct de vedere al cererii deduse judecății, împrejurarea că nu s-a contestat modul de executare silită a imobilului în procedura prevăzută de art . 41 din Decretul nr . 221/1960.

Prin decizia civilă nr . 111 din 3 septembrie 2003, Curtea de Apel Timișoara a admis apelul reclamanților și a schimbat sentința în sensul că a admis în parte acțiunea și a anulat dispoziția din 12 decembrie 2002 a primarului Municipiului Timișoara, reținând că: potrivit art . 12 lit . f din Decretul nr . 221/1960, pentru debite din taxe și impozite nu putea fi urmărită casa de locuit folosită efectiv de debitor și familia sa; cum imobilul, în litigiu, se încadra în această categorie, executarea silită și vânzarea acestui bun la licitație de către Administrația Financiară a Județului Timiș , a fost abuzivă astfel că reclamanții sunt îndreptățiți să solicite măsuri reparatorii în temeiul art . 2 din Legea nr . 10/2001; că, pârâtul, soluționând notificarea reclamanților, a reținut că ar opera excepția inadmisibilității cererii, fără a examina situația imobilului în litigiu, respectiv dacă acesta poate fi restituit în natură sau, dacă este cazul, să facă reclamanților o ofertă de despăgubire prin echivalent, caz în care se impune reluarea procedurii, urmând să emită o nouă dispoziție.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Municipiul Timișoara, reprezentat prin primar și Consiliul local al Municipiului Timișoara susținând că, întrucât imobilul nu a fost preluat ca umare a pronunțării unei hotărâri de condamnare, în sensul art . 2 lit . b din Legea nr . 10/2001, ci ca urmare a aplicării unei sancțiuni fiscale, în mod greșit, tribunalul a admis apelul reclamanților. Analizând recursul, Înalta Curte constată că este nefondat pentru următoarele considerente de fapt și de drept, care se substituie celor reținute de către instanța de apel: În drept, în raport cu dispozițiile art . 23 din Legea nr . 10/2001 entitățile obligate la restituire au plenitudine de competență în soluționarea notificărilor iar decizia, sau după caz, dispoziția de respingere trebuie să fie motivată.

Motivarea trebuie să se facă prin indicarea atât a considerentelor de drept, dar mai ales a considerentelor de fapt, în raport de care s-a impus soluția adoptată. În cazul în care entitatea menționată soluționează o notificare având ca obiect imobile preluateîn baza unor acte normative ori proceduri administrative contestate, aceasta este în măsură să califice dacă a fost sau nu o „preluare abuzivă”. Aprecierea „preluării abuzive”trebuie să se analizeze de la caz la caz, în raport de circumstanțele concrete în care imobilul a fost preluat în proprietatea statului.

Or, în speță, pârâtul, la emiterea dispoziției nr . 1460 din 12 decembrie 2002, a cărei anulare s-a solicitat, s-a rezumat a reține că imobilul în litigiu ar fi fos preluat în patrimoniul Statului Român, în baza Legii nr . 18/1968, conform sentinței civile nr . 4107 din 14 iunie 1973, pronunțată de Judecătoria Timișoara, caz în care nu ar fi vorba de o preluare abuzivă, în sensul art . 2 din Legea nr . 10/2001. Or, Legea nr . 18/1968 instituia o procedură de control a provenienței buburilor unei persoane fizice, atunci când existau date și indicii cu privire la o vădită disproporție între valoarea bunurilor acesteia și veniturile acesteia și nu o procedură de predare a bunurilor unei persoane în patrimoniul statului.

De alminteri , așa cum rezultă din considerente și dispozitiv, prin sentința civilă nr . 4107 din 14 iunie 1973, judecătoria Timișoara nu a dispus trecerea în patrimoniul statului a imobilului în litigiu ci, constatând că autorii reclamanților, în raport de veniturile realizate și cheltuielile efectuate, în perioada cercetată ( 1 ianuarie 1962- 30 iunie 1972 ), nu justifică o sumă de 161.054 de lei, a stabilit în sarcina acestora obligația de a plăti un impozit de 128.843,20 lei, sens în care a înaintat dosarul spre executarea silită a debitorului, Administrației Financiare a județului Timiș . Referitor la executarea silită a acestui impozit, care ar fi fost finalizată în anul 1978 cu preluarea imobilului în patrimoniul statului, reclamanții invocă încălcarea dispozițiilor legale în vigoare la acea dată, anume a dispoziției art . 12 lit . fdin Decretul nr . 221/1960, potrivit căreia, pentru debite din impozite și taxe, se excepta de la urmărire casa de locuit folosită efectiv de debitor și familia sa.

În soluționarea notificării, pârâtul era indicat să analizeze și să stabilească dacă imobilul în litigiu a fost preluat de stat cu respectarea dispoziției legale menționate sau cu încălcarea acesteia, și dacă, în acest din urmă caz, suntem în prezența unei „preluări abuzive”, în sensul art . 2 lit . f din Legea nr . 10/2001. Or, nici din considerentele dispoziției nr . 1460 din 12 decembrie 2002 a primarului Municipiului Timișoara și nici din lucrările dosarului nu rezultă dacă procedura de executare silită a imobilului în litigiu, pentru neplată a impozitului datorat, efectuată de către Administrația Financiare a Municipiului Timișoara, a făcut obiectul analizei Comisiei de aplicare a Legii nr . 10/2001, care a întocmit referatul în baza căuia a fost emisă din 12 decembrie 2002 a primarului.

Pentru considerentele de fapt arătate, care, se substituie celor reținute de curtea de apel, instanța de recurs va menține soluția de anulare a dispoziției mai sus arătate, urmând ca, după stabilirea, pe deplin, a împrejurărilor de fapt în care imobilul în litigiu a fost preluat în patrimoniul statului, verificarea aspectelor referitoare la legelitatea procedurili execuționale desfășurată de Administrația Financiară a Județului Timiș , sens în care se va stabili dacă imobilul în litigiu avea sau nu destinația prevăzută de art . 12 lit . f din Decretul 221/1960 și, respectiv, de calitate emitentului, care se va analiza în raport de situația juridică actuală a imobilului și care se va arăta în cuprinsul deciziei, pârâtul să emită o nouă decizie/dispoziție, cu indicarea considerentelor de fapt și de drept ale soluției adoptate.

Așa fiind, s-a respins recursul.