ÎCCJ, decizie (scj.ro #82221)
ÎCCJ, decizie (scj.ro #82221) (Înalta Curte de Casație și Justiție)
Imobil preluat de stat în cadrul reglementat de Legea
nr
. 18/1968 și Decretul
nr
.
221/1960. Obligațiile unității deținătoare
notificată pentru măsuri reparatorii în baza Legii
nr
. 10/2001.
Cuprins pe materii
. Drept civil. Dreptul de proprietate. Imobil preluat de stat.
Notificarea deținătorului pentru restituirea
imobulului
preluat de stat în cadrul reglementat prin Legea
nr
.
18/1960 și Decretul
nr
. 221/1960.
Obligațiile unității, deținătoare a imobilului,
notificată pentru măsuri reparatorii conform Legii
nr
. 10/2001.
Index alfabetic
.
Drept civil.
-
Imobil preluat de stat
-
Notificarea deținătorului imobilului pentru
măsuri reparatorii.
-
Decizia/dispoziția emisă de
deținătorul imobilului.
Legea
nr
.
10/2001 republicată:
art
. 25 (fost
art
. 23).
Deținătorul imobilului preluat de stat are obligația, conform
art
. 25 (fost
art
. 23) al
Legii
nr
. 10/2001 republicată, să examineze
situația imobilului a cărui restituire se solicită, de
către persoana îndreptățită, pentru a-și motiva
decizia/dispoziția, iar nu a se limita a răspunde, la notificarea ce
i s-a adresat, în sensul că imobilul, fiind preluat în executarea unei
hotărâri judecătorești de obligare a plății unui
impozit, în temeiul Legii
nr
. 18/1968, nu sunt aplicabile
dispozițiile Legii
nr
. 10/2001, cazul
neregăsindu-se
în
art
. 2
lit
. a-g al acestei legi.
Examinarea este necesară, pentru că, dacă, în executarea
hotărârii judecătorești, prin care s-a dispus plata unui
impozit, in temeiul Legii controlului averilor
nr
.
18/1968 s-a urmărit silit locuința ocupată de debitor și
familia sa, care era exceptată de la urmărire, prin
art
. 12
lit
. f din Decretul
nr
. 221/1960, imobilul se încadra în dispozițiile
art
. 2
lit
. h al Legii
nr
. 10/2001, fiind restituibil în natură sau în
echivalent valoric.
Î.C.C.J., Secția civilă și de proprietate
intelectuală, decizia
nr
. 1491 din 25 februarie
2005.
Prin notificarea din 31 iulie 2001 reclamantul
K.I. și alții au solicitat restituirea în natură a unui
imobil situat în Timișoara, fost proprietatea autorilor lor, preluat
în proprietatea statului ca urmare a aplicării Legii
nr
.
18/1968 privind controlul provenienței unor bunuri ale persoanelor
fizice care au fost dobândite în mod ilicit (prin sentința civilă
nr
. 4107 din 14 iunie 1973 a Judecătoriei
Timișoara) și, respectiv, ca urmare a executării silite, în mod
nelegal, a debitelor stabilite în sarcina autorilor lor.
Prin dispoziția
nr
.
1460 din 12 decembrie 2002 primarul Municipiului Timișoara a respins
cererea, reținând că imobilul, a cărui retrocedare se
solicită, nu se încadrează în categoria celor prevăzute de
art
. 2 din Legea
nr
. 10/2001,
nefiind
vorba despre o „preluare abuzivă”, atâta vreme
cât preluarea imobilului s-a efectuat în baza unei hotărâri judecătorești,
pronunțată în procedura Legii
nr
. 18/1968.
Prin contestația înregistrată la 20
ianuarie 2003, reclamanții, în contradictoriu cu primarul Municipiului
Timișoara, au solicitat anularea deciziei menționate,
susținâns
că, pentru impozitul în sumă de
128.8443 de lei la care autorii lor au fost obligați în baza Legii
nr
. 18/1968, prin hotărârea judecătorească
la care se referă dispoziția contestată, pentru a cărui
neplată nelegal imobilul a fost supus procedurii
execuționale
prevăzute de Decretul
nr
. 221/1960, care,
prin
art
. 12
lit
. f,
excepta de la urmărire silită casa locuită de debitor
împreună cu familia sa,
catgorie
în care se
încadra și acest imobil.
Prin sentința civilă
nr
. 300 din 8 aprilie 2003, Tribunalul
Timiș
a respins contestația. S-a reținut că preluarea imobilului în
proprietatea Statului Român, ca urmare a executării silite, pe baza a
dispozițiilor sentinței civile
nr
.
4107 din 14 iunie 1973 a Judecătoriei Timișoara, nu poate fi
considerată a fi abuzivă și, în mod just, pârâtul a reținut
că imobilul în litigiu nu este supus restituirii în procedura Legii
nr
. 10/2001. Că, persoanele nemulțumite, de
modul de desfășurare a procedurii
execuționale
reglementată prin Decretul
nr
. 221/1960, aveau
posibilitatea de a contesta actele
execuționale
,
în condițiile
art
. 41 din același act
normativ.
Împotriva acestei sentințe au declarat
apel reclamanții susținând, în esență, că: imobilul în
litigiu era exceptat de la executare silită prin dispozițiile
art
. 12 din Decretul
nr
.
221/1960; preluarea a fost abuzivă fiind incidente
art
. 2
lit
. h din Legea
nr
. 10/2001; este
irelevant
, din
punct de vedere al cererii deduse judecății, împrejurarea că nu
s-a contestat modul de executare silită a imobilului în procedura
prevăzută de
art
. 41 din Decretul
nr
. 221/1960.
Prin decizia civilă
nr
.
111 din 3 septembrie 2003, Curtea de Apel Timișoara a admis apelul
reclamanților și a schimbat sentința în sensul că a admis
în parte acțiunea și a anulat dispoziția din 12 decembrie
2002 a primarului Municipiului Timișoara, reținând că:
potrivit
art
. 12
lit
. f din
Decretul
nr
. 221/1960, pentru debite din taxe și
impozite nu putea fi urmărită casa de locuit folosită efectiv de
debitor și familia sa; cum imobilul, în litigiu, se încadra în
această categorie, executarea silită și vânzarea acestui bun la
licitație de către Administrația Financiară a
Județului
Timiș
, a fost abuzivă astfel
că reclamanții sunt îndreptățiți să solicite
măsuri reparatorii în temeiul
art
. 2 din Legea
nr
. 10/2001; că, pârâtul, soluționând
notificarea reclamanților, a reținut că ar opera excepția
inadmisibilității cererii, fără a examina situația
imobilului în litigiu, respectiv dacă acesta poate fi restituit în
natură sau, dacă este cazul, să facă reclamanților o
ofertă de despăgubire prin echivalent, caz în care se impune reluarea
procedurii, urmând să emită o nouă dispoziție.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs
pârâtul Municipiul Timișoara, reprezentat prin primar și Consiliul
local al Municipiului Timișoara susținând că, întrucât imobilul
nu a fost preluat ca
umare
a pronunțării
unei hotărâri de condamnare, în sensul
art
.
2
lit
. b din Legea
nr
.
10/2001, ci ca urmare a aplicării unei sancțiuni fiscale, în
mod greșit, tribunalul a admis apelul reclamanților.
Analizând recursul, Înalta Curte constată
că este
nefondat
pentru următoarele
considerente de fapt și de drept, care se substituie celor reținute
de către instanța de apel:
În drept, în raport cu
dispozițiile
art
. 23 din Legea
nr
. 10/2001 entitățile obligate la restituire au
plenitudine de competență în soluționarea notificărilor iar
decizia, sau după caz, dispoziția de respingere trebuie să fie
motivată.
Motivarea trebuie să se facă prin
indicarea atât a considerentelor de drept, dar mai ales a considerentelor de
fapt, în raport de care s-a impus soluția adoptată.
În cazul în care entitatea
menționată soluționează o notificare având ca obiect
imobile
preluateîn
baza unor acte normative ori
proceduri administrative contestate, aceasta este în măsură să
califice dacă a fost sau nu o „preluare abuzivă”.
Aprecierea „preluării
abuzive”trebuie
să se analizeze de la caz la caz, în raport de circumstanțele
concrete în care imobilul a fost preluat în proprietatea statului.
Or, în speță, pârâtul, la emiterea
dispoziției
nr
. 1460 din 12 decembrie 2002, a
cărei anulare s-a solicitat, s-a rezumat a reține că imobilul în
litigiu ar fi
fos
preluat în patrimoniul Statului
Român, în baza Legii
nr
. 18/1968, conform
sentinței civile
nr
. 4107 din 14 iunie 1973,
pronunțată de Judecătoria Timișoara, caz în care nu ar fi
vorba de o preluare abuzivă, în sensul
art
. 2
din Legea
nr
. 10/2001.
Or, Legea
nr
.
18/1968 instituia o procedură de control a provenienței
buburilor
unei persoane fizice, atunci când existau date
și indicii cu privire la o vădită disproporție între
valoarea bunurilor acesteia și veniturile acesteia și nu o
procedură de predare a bunurilor unei persoane în patrimoniul statului.
De
alminteri
,
așa cum rezultă din considerente și dispozitiv, prin
sentința civilă
nr
. 4107 din 14 iunie 1973,
judecătoria Timișoara nu a dispus trecerea în patrimoniul statului a
imobilului în litigiu ci, constatând că autorii reclamanților, în
raport de veniturile realizate și cheltuielile efectuate, în perioada cercetată
( 1 ianuarie 1962- 30 iunie 1972 ), nu justifică o sumă de
161.054 de lei, a stabilit în sarcina acestora obligația de a plăti
un impozit de 128.843,20 lei, sens în care a înaintat dosarul spre executarea
silită a debitorului, Administrației Financiare a județului
Timiș
.
Referitor la executarea silită a acestui
impozit, care ar fi fost finalizată în anul 1978 cu preluarea imobilului
în patrimoniul statului, reclamanții invocă încălcarea
dispozițiilor legale în vigoare la acea dată, anume a
dispoziției
art
. 12
lit
.
fdin
Decretul
nr
. 221/1960,
potrivit căreia, pentru debite din impozite și taxe, se excepta de la
urmărire casa de locuit folosită efectiv de debitor și familia
sa.
În soluționarea notificării, pârâtul
era indicat să analizeze și să stabilească dacă
imobilul în litigiu a fost preluat de stat cu respectarea dispoziției
legale menționate sau cu încălcarea acesteia, și dacă, în
acest din urmă caz, suntem în prezența unei „preluări abuzive”,
în sensul
art
. 2
lit
. f din
Legea
nr
. 10/2001.
Or, nici din considerentele dispoziției
nr
. 1460 din 12 decembrie 2002 a primarului Municipiului
Timișoara și nici din lucrările dosarului nu rezultă
dacă procedura de executare silită a imobilului în litigiu, pentru
neplată a impozitului datorat, efectuată de către
Administrația Financiare a Municipiului Timișoara, a făcut
obiectul analizei Comisiei de aplicare a Legii
nr
.
10/2001, care a întocmit referatul în baza
căuia
a fost emisă din 12 decembrie 2002 a primarului.
Pentru considerentele de fapt arătate,
care, se substituie celor reținute de curtea de apel, instanța de
recurs va menține soluția de anulare a dispoziției mai sus
arătate, urmând ca, după stabilirea, pe deplin, a
împrejurărilor de fapt în care imobilul în litigiu a fost preluat în
patrimoniul statului, verificarea aspectelor referitoare la
legelitatea
procedurili
execuționale
desfășurată de Administrația Financiară a
Județului
Timiș
, sens în care se va
stabili dacă imobilul în litigiu avea sau nu destinația
prevăzută de
art
. 12
lit
.
f din Decretul 221/1960 și, respectiv, de calitate emitentului, care se
va analiza în raport de situația juridică actuală a
imobilului și care se va arăta în cuprinsul deciziei, pârâtul
să emită o nouă decizie/dispoziție, cu indicarea
considerentelor de fapt și de drept ale soluției adoptate.
Așa fiind, s-a respins recursul.