ÎCCJ, decizie (scj.ro #86717)

Acțiune pentru restituirea unui imobil preluat de stat în baza unei hotărâri judecătorești penale de condamnare pentru alte infracțiuni decât cele menționate la art. 2 alin. (1) lit. b din Legea nr. 10/2001. Inaplicabilitatea dispozițiilor Legii nr. 10/2001. Cuprins pe materii. Drept civil. Acțiune pentru restituirea unui imobil preluat de stat în baza unei hotărâri judecătorești penale de condamnare pentru alte infracțiuni decât cele menționate la art. 2 alin. (1) lit. b din Legea nr. 10/2001. Inaplicabilitate dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Index alfabetic . Drept civil - Imobil preluat de stat în baza unei hotărâri judecătorești penale Legea nr. 10/2001: art. 2 Sunt exceptate și nu fac obiectul Legii nr. 10/2001, astfel cum s-a statuat și prin dispozițiile art. 1 pct. 3 lit. c din HG nr. 250/2007, imobilele care au fost preluate de stat prin confiscarea averii, dispusă ca pedeapsă complementară, prin hotărâri judecătorești penale de condamnare pentru alte infracțiuni decât cele menționate la art. 2 alin. (1) lit. b din Legea nr. 10/2001. Referitor la reglementarea legală menționată, instanța civilă este abilitată să verifice și să constate dacă imobilele pentru care se pretind măsuri reparatorii au fost preluate prin confiscarea averii în baza unor hotărâri judecătorești de condamnare pentru infracțiuni de natură politică, prevăzute de legislația penală și săvârșite ca manifestare a opoziției față de sistemul totalitar comunist.

În caz contrar, când măsura confiscării a fost dispusă pentru săvârșirea altor infracțiuni (de drept comun), instanța trebuie să respingă cererea formulată de persoanele pretins îndreptățite la măsuri reparatorii, întrucât imobilele confiscate nu cad în sfera de aplicare a acestei legi de reparație, fără a analiza, nefiind abilitată în acest sens, legalitatea măsurii confiscării dispusă de instanța penală . Î.C.C.J, Secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr. 7387 din 9 iulie 2009. Prin notificarea nr. 187 din 26 octombrie 2001 M .S.G. a cerut restituirea în natură a imobilului situat în orașul Călimănești, jud. Vâlcea, invocând incidența dispozițiilor art. 1 și ale art. 2 alin. (1) lit. h din Legea nr. 10/2001.

Reclamantul a susținut că imobilul a fost confiscat în mod abuziv de stat, în urma unui proces penal, cu mențiunea că, în prezent, în imobil își desfășoară activitatea Clubul Copiilor care aparține Inspectoratului Școlar Județean Vâlcea. Prin Ordinul nr. 3047 din 12 ianuarie 2005, Ministrul Educației și Cercetării a respins notificarea, reținând că imobilul a cărei restituire se solicită nu face obiectul dispozițiilor Legii nr. 10/2001. Prin contestația formulată la data de 11 februarie 2005, reclamantul M.S.G. a cerut ca, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Educației și Cercetării, Inspectoratul Școlar Județean Vâlcea și Primăria orașului Călimănești, să se dispună anularea ordinului mai sus arătat și să i se restituie în natură imobilul confiscat.

În motivarea contestației, reclamantul a susținut că, atât el cât și soția sa, M.M. au fost condamnați penal, în mod nelegal, prin sentința nr. 45 din 21 noiembrie 1979 a Tribunalului Județean Vâlcea și că, prin aceiași hotărâre, s-a dispus, în mod nelegal, confiscarea penală a imobilului arătat în notificare. Reclamantul a susținut că imobilul confiscat, care era, parțial, adică parte din construcții, proprietatea sa și a soției sale, M.M. și, parțial, adică terenul aferent construcțiilor și o parte din construcții, proprietatea părinților săi, M.S. și I., a fost preluat în mod abuziv de stat, în executarea pedepsei confiscării averii, întrucât măsura a fost dispusă ca urmare a săvârșirii de către instanțele penale a unei grave erori judiciare, cu mențiunea că, ulterior preluării de stat, construcțiile au fost parțial demolate.

Prin sentința civilă nr. 275 din 4 aprilie 2005, rămasă irevocabilă, Tribunalul Vâlcea și-a declinat competența de soluționare a cauzei, în raport de prevederile art. 24 alin. (1) și alin. (8) din Legea nr. 10/2001, în favoarea Tribunalului București. Prin sentința civilă nr. 1505 din 17 noiembrie 2007, Tribunalul București, secția a IV –a civilă , a respins contestația, ca neîntemeiată. În motivarea sentinței instanța a reținut că titlul statului asupra imobilului în litigiu îl constituie o hotărâre penală de condamnare, prin care s-a dispus și confiscarea penală a averii, ca urmare a săvârșirii de către reclamant și soția sa (în prezent decedată) a unor infracțiuni care nu au fost dezincriminate după anul 1989, hotărâre penală care a rămas definitivă și a trecut în puterea lucrului judecat, nefiind desființată prin intermediul căilor extraordinare de atac.

În raport de situația de fapt menționată, instanța a statuat că în mod corect, prin ordinul emis de pârât, s-a reținut că, în raport de prevederile art. 1 din Legea nr. 10/2001, coroborate cu art. 1 pct. 3 lit. c. (i.) din HG nr. 498/2003, imobilul confiscat prin hotărârea penală invocată de reclamant nu cade în sfera de aplicare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001. Totodată, instanța a reținut că dreptul de proprietate este recunoscut și ocrotit atât prin dispozițiile de drept interne (art. 480 Cod civil, art. 136 alin. (5) Constituția României ), cât și prin cele de drept internațional însă, în speța supusă analizei, nu se poate reține că prin soluția de respingere a notificării se încalcă reclamantului un astfel de drept, întrucât deposedarea sa de imobilul în litigiu de către stat nu s-a realizat în mod abuziv, în sensul Legii nr. 10/2001, ci în executarea unei pedepse complementare aplicată reclamantului pentru săvârșirea unor fapte antisociale.

Împotriva acestei sentința a declarat apel reclamantul. În motivarea apelului reclamantul a susținut că, în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, măsura confiscării penale a averii unei persoane este o măsură excepțională care se dispune numai în cazul săvârșirii unor infracțiuni deosebit de grave și nu se aplică pentru infracțiuni de drept comun, de natura celor pentru care a fost condamnat el și soția sa. Așa fiind, reclamantul a susținut că se impunea verificarea hotărârii penale și stabilirea faptului că pedeapsa complementară a confiscării averii dispusă de instanța penală a fost excesivă și abuzivă, precum și disproporționată în raport de fapta săvârșită, cu consecința restituirii în natură a imobilului în litigiu.

Reclamantul reiterează apărarea potrivit căreia imobilul confiscat a fost construit prin eforturi proprii de el și de soția sa, aspect constatat prin sentința civilă nr. 1164/1970 a Judecătoriei Râmnicu – Vâlcea, pe terenul proprietatea mamei sale, caz în care, preluarea acestuia, în executarea pedepsei complementare a confiscării averii, pentru un debit stabilit pe o teorie a probabilității de către organele de miliție, nu a fost legală. La termenul de judecată din data de 24 octombrie 2007, reclamantul a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. b din Legea nr. 10/2001, apreciind că acestea sunt contrare dispozițiilor art. 6 alin. (1) și art. 44 alin. (2) din Constituția României.

Prin decizia nr. 354 din 20 martie 2008, Curtea Constituțională a respins, ca inadmisibilă, excepția, întrucât a statuat printr-o decizie anterioară în sensul că dispozițiile legale atacate sunt constituționale. La termenul de judecată din 18 iunie 2008 , reclamantul a depus note scrise, prin care a cerut desființarea sentinței primei instanțe și, pe fond, a cerut să se constate că a rămas fără obiect contestația dedusă judecății, motivat de faptul că, în perioada anilor 2007 – 2008, construcțiile confiscate au fost integral demolate, contrar dispozițiilor art. 16 din Legea nr. 10/2001 (potrivit cărora astfel de bunuri trebuiau indisponibilizate) și motivat de faptul că terenul aferent construcțiilor nu putea face obiectul confiscării penale, întrucât nu era proprietatea sa.

Reclamantul a solicitat, totodată, să se constate că terenul în litigiu nu a făcut obiectul notificării și nici a contestației deduse judecății, justificat de același fapt, anume că nu a fost proprietatea sa, cu mențiunea că acesta nu a fost evidențiat nici în procesul verbal de executare a decizie penale prin care s-a dispus măsura confiscării. Reclamantul a reiterat faptul că terenul aferent construcțiilor pe care le-a edificat împreună cu soția sa a fost proprietatea părinților săi, care l-au înscris în cooperativa agricolă de producție, cu mențiunea că pentru acest teren, care nu a făcut obiectul restituirii în procedura prevăzută de Legea nr. 18/1991, a formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate, în procedura reglementată prin dispozițiile Legii nr. 247/2005, sora sa L.M.V.

(el renunțând expres la succesiunea părinților săi). Prin decizia civilă nr. 476/A din 18 iunie 2008, Curtea de Apel București, secția a III a civilă a respins apelul declarat de reclamant, ca nefondat. În motivarea deciziei s-a reținut că nu poate fi primit motivul de ordine publică invocat de reclamant în apel, prin care a solicitat să se constate că ar fi rămas fără obiect contestația dedusă judecății, justificat de faptul demolării vechilor construcții și edificării altora și de faptul că terenul aferent acestora nu ar fi făcut obiectul confiscării penale. Aceasta, întrucât, în ipoteza în care imobilul în litigiu cădea sub incidența dispozițiilor Legii nr. 10/2001, soluția nu era aceea de respingere a contestației ca rămasă fără obiect ci, dimpotrivă, reclamantul era îndreptățit să primească măsuri reparatorii prin echivalent pentru construcțiile demolate, indiferent dacă terenul aferent acestora ar fi făcut sau nu obiectul notificării.

Verificând cuprinsul notificării, instanța de apel a constatat că reclamantul a solicitat restituirea întregului imobil situat în orașul Călimănești, jud. Vâlcea și care a făcut obiectul confiscării penale, fără vreo distincție între construcții și terenul pe care erau edificate. În același sens, instanța a reținut și că, potrivit mențiunilor sentinței penale nr. 45/1979 a Tribunalului Vâlcea, măsura confiscării a vizat atât construcțiile cât și terenul aferent acestora.

Referitor la motivele de apel propriu - zise, instanța a reținut că nu pot fi primite, întrucât în mod corect, prima instanță a reținut că imobilul în litigiu a făcut obiectul unei confiscări penale, dispusă printr-o hotărâre de condamnare care nu se încadrează în categoria celor prevăzute de dispozițiile art. 2 lit. b din Legea nr. 10/2001, fiind exceptat, astfel cum a reținut și prima instanță, de la restituire, în condițiile art. 1 din Legea nr. 10/2001, coroborate cu cele ale art.1 pct. 3 lit. c (i) din HG nr. 498/2003. Instanța de apel a reținut și că hotărârea penală de condamnare a reclamantului nu a fost desființată, producând efecte și în prezent, și că instanța civilă, inclusiv prin raportare la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, nu este abilitată să analizeze legalitatea unor astfel de hotărâri.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, invocând incidența motivelor prevăzute de art. 304 pct. 6, pct. 8 și pct. 9 Cod procedură civilă. În motivarea recursului reclamantul reiterează apărarea potrivit căreia terenul pe care a edificat, împreună cu soția sa, construcții a fost proprietatea mamei sale, că acesta a fost preluat de stat în baza cererii pe care părinții săi au fost obligați să o facă la data de 20 martie 1962 și că, pentru acest teren, a formulat cerere de reconstituire a dreptului de proprietate, în procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005, sora sa L.M.V.V., cu mențiunea că acest teren nu aparține domeniului public al Orașului Călimănești.

În raport de situația de fapt menționată, reclamantul susține că terenul nu putea face obiectul confiscării penale și că această concluzie se impunea și în raport de mențiunile deciziei penale nr. 1043 din 28 mai 1980 a Tribunalului Suprem, în dispozitivul căreia s-a consemnat măsura „confiscării imobilului precum și a bijuteriilor”, înțelegând prin imobil doar construcțiile, întrucât terenul se afla în proprietatea statului din anul 1961. Așa fiind, reclamantul susține că, prin refuzul instanței de apel de a constata acest fapt, anume că terenul nu a fost proprietatea sa și nu a făcut obiectul confiscării penale, instanța i-a acordat ceea ce nu a cerut și a încălcat dreptul de proprietate al adevăraților proprietari ai terenului în litigiu, sens în care, solicită casarea hotărârii recurate , admiterea cererii și constatarea faptului că terenul în litigiu nu a făcut obiectul notificării în prezenta cauză.

La data de 23 august 2008 , reclamantul M.G. a decedat, procesul fiind continuat de moștenitorii săi M.M. – O., L.M.V.V., M. A., M.A., M.E.C. și M.M.V. Analizând criticile formulate, care se încadrează în motivul prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, Înalta Curte constată că nu pot fi primite pentru următoarele considerente: În drept, în aplicarea principiului disponibilității care guvernează procesul civil, instanțele au obligația de a se pronunța numai în limitele învestirii prin obiectul cererii deduse judecății. În materia Legii nr. 10/2001, obiectul cererii îl constituie pretenția formulată de persoana pretins îndreptățită la măsuri reparatorii prin notificarea transmisă în termenul legal, în condițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001, entității deținătoare a imobilului.

După ce entitatea deținătoare a emis dispoziție de soluționare a notificării, dispoziție care face obiectul controlului judecătoresc în procedura jurisdicțională declanșată în temeiul art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, persoana îndreptățită nu poate formula pretenții noi, întrucât acest fapt ar echivala cu o depășire a obiectului cererii, ceea ce nu este permis. Cu atât mai puțin, părțile nu pot formula pretenții noi în apel, acest fapt fiind interzis prin dispozițiile art. 296 Cod procedură civilă. Totodată, este de menționat că potrivit art. 2 alin. (1) lit. b din Legea nr. 10/2001, în sensul prezentei legi, prin imobile preluate în mod abuziv se înțeleg „imobilele preluate prin confiscarea averii, ca urmare a unei hotărâri judecătorești de condamnare pentru infracțiuni de natură politică, prevăzute de legislația penală, săvârșite ca manifestare a opoziției față de sistemul totalitar comunist”.

Ca atare, sunt exceptate și nu fac obiectul acestei legi de reparație, astfel cum s-a statuat și prin dispozițiile art. 1 pct. 3 lit. c din HG nr. 250/2007, imobilele care au fost preluate de stat prin confiscarea averii, dispusă ca pedeapsă complementară, prin hotărâri judecătorești penale de condamnare pentru alte infracțiuni decât cele menționate la art. 2 alin. (1) lit. b din Legea nr. 10/2001. Referitor la reglementarea legală menționată, instanța civilă este abilitată să verifice și să constate dacă imobilele pentru care se pretind măsuri reparatorii au fost preluate prin confiscarea averii în baza unor hotărâri judecătorești de condamnare pentru infracțiuni de natură politică, prevăzute de legislația penală și săvârșite ca manifestare a opoziției față de sistemul totalitar comunist.

În caz contrar, când măsura confiscării a fost dispusă pentru săvârșirea altor infracțiuni (de drept comun), instanța va respinge cererea formulată de persoanele pretins îndreptățite la măsuri reparatorii, întrucât imobilele confiscate nu cad în sfera de aplicare a acestei legi de reparație, fără a analiza, nefiind abilitată în acest sens, legalitatea măsurii confiscării dispusă de instanța penală. În speța supusă analizei , instanțele de fond s-au pronunțat în limitele învestirii și prin aplicarea corectă a dispozițiilor Legii nr. 10/2001. Astfel, prin notificarea formulată, reclamantul a solicitat retrocedarea imobilului situat în „Călimănești jud. Vâlcea, confiscat abuziv, în urma unui proces penal, fără o bază legală și temeinică”.

În justificarea caracterului abuziv al preluării, reclamantul a invocat faptul că a fost judecat și condamnat pe nedrept prin sentința penală nr. 45 din 21 noiembrie 1979 a Tribunalului Județean Vâlcea pentru săvârșirea unor infracțiunii și că, prin hotărârea penală menționată, în mod nelegal, s-a dispus confiscarea parțială a averii sale, printre care și a imobilului în litigiu, care era proprietatea sa și a soției sale (construcțiile) și, respectiv, a părinților săi (terenul aferent construcțiilor și parte din construcții). Într-o atare situație, instanțele de fond aveau a verifica și statua, cu prioritate, dacă hotărârea penală prin care s-a dispus măsura confiscării averii, invocată de reclamant în justificarea caracterului abuziv al preluării imobilului de către stat, se încadra sau nu în categoria celor prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. b din Legea nr. 10/2001.

Verificând mențiunile sentinței penale nr. 45 din 21 noiembrie 1979 a Tribunalului Județean Vâlcea, astfel cum a fost modificată prin decizia penală nr. 1043/ 28 mai 1980 a Tribunalului Suprem, s-a constatat că reclamantul M.G. a fost condamnat, alături de alte persoane printre care și soția sa M.M., pentru săvârșirea unor infracțiuni economice, de drept comun, anume pentru infracțiunea de delapidare (art. 223 alin. (2) Cod penal), cea de crearea de plusuri în gestiune prin mijloace frauduloase (art. 35 din Legea nr. 22/1969), cea de introducere ilegală de mărfuri în scopul vânzării lor în unitățile comerciale (art. 76 alin. (2) lit. a din Legea nr. 3/1972), pentru complicitate la infracțiunea de delapidare și, respectiv, pentru infracțiuni de fals și uz de fals, prevăzute de art. 289 și art. 291 Cod penal.

Prin sentința penală menționată, astfel cum s-a reținut și prin decizia instanței de recurs, măsura confiscării a vizat atât terenul cât și construcțiile situate în orașul Călimănești. Așa fiind, cum, prin hotărârea penală invocată, reclamantul nu a fost condamnat pentru o infracțiune de natură politică, prevăzută de legislația penală și săvârșită ca manifestare a opoziției față de sistemul totalitar comunist, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b din Legea nr. 10/2001, ci, dimpotrivă, pentru infracțiuni economice, în mod corect instanțele de fond au statuat că imobilul confiscat prin această hotărâre penală nu cade în sfera de reglementare a acestei legi de reparație, astfel cum s-a statuat și prin Ordinul nr. 3047 din 12 ianuarie 2005 emis de pârâtul Ministrul Educației și Cercetării Referitor, a căreia anulare o solicită reclamantul prin contestația dedusă judecății.

Referitor la solicitarea formulată de reclamant, pentru prima oară în apel, în sensul de a se constata ca rămasă fără obiect contestația dedusă judecății, justificat de faptul demolării totale a construcțiilor și de faptul că măsura confiscării penale nu putea fi dispusă cu privire la terenul aferent construcțiilor, este de menționat că, în mod corect, a fost respinsă de instanța de apel. Mai întâi că această pretenție se constituie într-o cerere nouă care, potrivit art. 294 Cod procedură civilă, era inadmisibilă în apel. Apoi, analizarea acestei pretenții presupune exercitarea unui control judiciar cu privire la întinderea și legalitatea măsurii confiscării dispusă prin hotărârea penală cu privire la terenul aferent construcțiilor, control care excede competențelor instanței civile în procedura Legii nr. 10/2001, astfel cum a reținut și instanța de apel.

Așa fiind, Înalta Curte a constatat că instanțele de fond, în raport de limitele învestirii prin contestație, au aplicat corect dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. b din Legea nr. 10/2001 în pricina dedusă judecății, caz în care, criticile de nelegalitate formulate de reclamant, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, s-au dovedit a fi nefondate. Faptul reținerii de către instanțele de fond că prin notificare reclamantul a solicitat restituirea imobilul situat în orașul Călimănești, jud. Vâlcea, astfel cum a fost confiscat prin hotărârea penală, fără precizarea că solicitarea privește doar construcțiile, nu și terenul aferent acestora, nu atrage incidența dispozițiilor art. 304 pct. 8 Cod procedură civilă, astfel cum greșit susține reclamantul.

Potrivit dispoziției legale menționate, se poate cere modificarea unor hotărâri „când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. ” Deși invocă incidența motivului de recurs menționat, reclamantul nu arată în ce anume constă denaturarea actului juridic dedus judecății de către instanțele de fond, act prin care reclamantul a pretins constatarea unei deposedări abuzive, prin confiscare penală, și a solicitat retrocedarea imobilului confiscat în procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001.

O astfel de denaturare nu poate fi justificată, astfel cum invocă reclamantul, de faptul analizării de către instanțele de fond a incidenței dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. b din Legea nr. 10/2001 cu privire la întregul imobil confiscat prin hotărârea penală și nu doar cu privire la o parte din acesta, întrucât, pe de o parte, o astfel de distincție nu era fundamentată în raport de mențiunile hotărârii penale de confiscare iar, pe de altă parte, nu era de natură să conducă la pronunțarea unei alte soluții de instanțele de fond cu privire la contestația dedusă judecății.

Totodată, o astfel de denaturare nu poate fi susținută cât timp, prin hotărârile pronunțate, instanțele de fond nu au statuat în niciun mod cu privire la întinderea dreptului de proprietate al reclamantului sau al unor terțe persoane cu privire la imobilul care a făcut obiectul confiscării penale, anterior dispunerii acestei măsuri de către instanța penală, astfel cum greșit afirmă reclamantul, întrucât o astfel de constatare exceda obiectului procesului.

Din contră, instanțele de fond, în raport de limitele învestirii prin contestație și de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. b din Legea nr. 10/2001, s-au rezumat a verifica și a constata doar faptul că măsura confiscării penale a imobilului situat în orașul Călimănești, jud. Vâlcea, s-a realizat în baza unei hotărâri penale de condamnare a reclamantului pentru infracțiuni de drept comun și nu în baza unei hotărâri judecătorești de condamnare pentru infracțiuni de natură politică, în sensul dispoziției legale mai sus arătate, constatare cu privire la care reclamantul nu a formulat critici prin recurs.

Este de observat că, deși prin declarația de recurs se fac susțineri cu privire la teren (nu și cu privire la construcții), recurentul nu solicită restituirea acestui teren în baza Legii nr. 10/2001 ci, dimpotrivă, afirmă că acesta nu poate face obiectul acestei legi de reparație, astfel cum au reținut și instanțele de fond, caz în care, soluția de respingere a contestației pronunțată de prima instanță, menținută în apel, se dovedește a fi legală. De altminteri, reclamantul nu demonstrează care este interesul său personal în casarea hotărârilor, în condițiile în care, prin susținerile formulate prin recurs, justifică menținerea soluțiilor pronunțate de instanțele de fond atât cu privire la construcții cât și cu privire la terenul aferent acestora.

Așa fiind, pentru considerentele de fapt și de drept arătate, Înalta Curte a constatat că recursul dedus judecății se dovedește a fi nefondat. Pentru a hotărî astfel, Înalta Curte a constatat că prin recurs, reclamantul nu a dezvoltat nicio critică care să se încadreze în motivul prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 6 Cod procedură civilă, potrivit cărora se poate cere, pe calea recursului, modificarea unei hotărâri „dacă instanța a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu s-a cerut ”. În cauza supusă analizei, instanțele de fond nu au admis pretențiile formulate de reclamant prin notificare ci, dimpotrivă, le-au respins, în totalitate, motivat de faptul că imobilul pentru care a pretins măsuri reparatorii nu se încadrează în categoria celor prevăzute de art. 2 alin. ( 1) lit. b din Legea nr. 10/2001 și, pe cale de consecință, că acesta nu cade în sfera de reglementare a acestei legi.

Așa fiind, susținerea reclamantului formulată prin recurs, potrivit căreia i s-ar fi acordat ceea ce nu a cerut, s-a dovedit a fi străină de conținutul hotărârilor instanțelor de fond și de conținutul dispozițiilor prevăzute de art. 304 pct. 6 Cod procedură civilă, motiv pentru care a fost respinsă.