ÎCCJ, decizie (scj.ro #86717)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #86717) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Acțiune

pentru restituirea unui imobil preluat de stat în baza unei hotărâri

judecătorești penale

de

condamnare pentru alte infracțiuni

decât cele menționate la art. 2 alin. (1) lit. b din Legea nr. 10/2001. Inaplicabilitatea

dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Cuprins pe materii.

Drept civil. Acțiune pentru

restituirea unui imobil preluat de stat în baza unei hotărâri judecătorești

penale

de condamnare pentru alte infracțiuni decât cele menționate la art.

2 alin. (1) lit. b din Legea nr. 10/2001. Inaplicabilitate dispozițiilor Legii

nr. 10/2001.

Index alfabetic

. Drept civil

-

Imobil preluat de stat

în baza unei hotărâri judecătorești penale

Legea nr. 10/2001: art. 2

Sunt exceptate și nu fac obiectul Legii nr. 10/2001, astfel

cum       s-a statuat și prin dispozițiile art. 1

pct. 3 lit. c din HG nr. 250/2007, imobilele care au fost preluate de stat prin

confiscarea averii, dispusă ca pedeapsă complementară, prin hotărâri

judecătorești penale de condamnare pentru alte infracțiuni decât cele

menționate la art. 2 alin. (1) lit. b din Legea nr. 10/2001.

Referitor la reglementarea legală menționată, instanța

civilă este abilitată să verifice și să constate dacă imobilele pentru care se

pretind măsuri reparatorii au fost preluate prin confiscarea averii în baza

unor hotărâri judecătorești de condamnare pentru infracțiuni de natură

politică, prevăzute de legislația penală și săvârșite ca manifestare a

opoziției față de sistemul totalitar comunist.

În caz contrar, când măsura confiscării a fost dispusă

pentru săvârșirea altor infracțiuni (de drept comun), instanța trebuie să

respingă cererea formulată de persoanele pretins îndreptățite la măsuri

reparatorii, întrucât imobilele confiscate nu cad în sfera de aplicare a

acestei legi de reparație, fără a analiza, nefiind abilitată în acest sens,

legalitatea măsurii confiscării dispusă de instanța penală

.

Î.C.C.J, Secția civilă și de

proprietate intelectuală, decizia nr.  7387 din 9 iulie 2009.

Prin notificarea nr. 187 din 26 octombrie

2001 M

.S.G. a cerut

restituirea în natură a imobilului situat în orașul Călimănești, jud. Vâlcea,

invocând incidența dispozițiilor art. 1 și ale art. 2 alin. (1) lit. h din

Legea nr. 10/2001.

Reclamantul a susținut că imobilul a fost confiscat în

mod abuziv de stat, în urma unui proces penal, cu mențiunea că, în prezent, în

imobil își desfășoară activitatea Clubul Copiilor care aparține Inspectoratului

Școlar Județean Vâlcea.

Prin Ordinul nr. 3047 din 12 ianuarie 2005, Ministrul

Educației și Cercetării

a respins notificarea, reținând că imobilul a

cărei restituire se solicită nu face obiectul dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Prin contestația formulată la data de 11 februarie

2005, reclamantul M.S.G.

a cerut ca, în contradictoriu cu pârâții

Ministerul Educației și Cercetării, Inspectoratul Școlar Județean Vâlcea și

Primăria orașului Călimănești, să se dispună anularea ordinului mai sus arătat

și să i se restituie în natură imobilul confiscat.

În motivarea contestației, reclamantul a susținut că,

atât el cât și soția sa, M.M. au fost condamnați penal, în mod nelegal, prin

sentința nr. 45 din 21 noiembrie

1979

a

Tribunalului Județean Vâlcea și că, prin aceiași

hotărâre, s-a dispus, în mod nelegal, confiscarea penală a imobilului arătat în

notificare.

Reclamantul a susținut că imobilul confiscat, care

era, parțial, adică parte din construcții, proprietatea sa și a soției sale,

M.M. și, parțial, adică terenul aferent construcțiilor și o parte din

construcții, proprietatea părinților săi, M.S. și I., a fost preluat în mod

abuziv de stat, în executarea pedepsei confiscării averii, întrucât măsura a

fost dispusă ca urmare a săvârșirii de către instanțele penale a unei grave

erori judiciare, cu mențiunea că, ulterior preluării de stat, construcțiile au

fost parțial demolate.

Prin sentința civilă nr. 275 din 4 aprilie 2005,

rămasă irevocabilă, Tribunalul Vâlcea și-a declinat competența de soluționare a

cauzei, în raport de prevederile art. 24 alin. (1) și alin. (8) din Legea nr.

10/2001, în favoarea Tribunalului București.

Prin sentința civilă nr. 1505 din 17 noiembrie 2007,

Tribunalul București, secția a IV –a civilă

,

a respins contestația, ca

neîntemeiată.

În motivarea sentinței instanța a reținut că titlul

statului asupra imobilului în litigiu îl constituie o hotărâre penală de

condamnare, prin care s-a dispus și confiscarea penală a averii, ca urmare a

săvârșirii de către reclamant și soția sa (în prezent decedată) a unor

infracțiuni care nu au fost dezincriminate după anul 1989, hotărâre penală care

a rămas definitivă și a trecut în puterea lucrului judecat, nefiind desființată

prin intermediul căilor extraordinare de atac.

În raport de situația de fapt menționată, instanța a statuat

că în mod corect, prin ordinul emis de pârât, s-a reținut că, în raport de

prevederile art. 1 din Legea nr. 10/2001, coroborate cu art. 1 pct.

3         lit. c. (i.) din HG nr.

498/2003, imobilul confiscat prin hotărârea penală invocată de reclamant nu

cade în sfera de aplicare a dispozițiilor Legii nr. 10/2001.

Totodată, instanța a reținut că dreptul de proprietate

este recunoscut și ocrotit atât prin dispozițiile de drept interne (art. 480

Cod civil, art. 136 alin. (5) Constituția României ), cât și prin cele de drept

internațional însă, în speța supusă analizei, nu se poate reține că prin

soluția de respingere a notificării se încalcă reclamantului un astfel de

drept, întrucât deposedarea sa de imobilul în litigiu de către stat nu s-a

realizat în mod abuziv, în sensul Legii nr. 10/2001, ci în executarea unei

pedepse complementare aplicată reclamantului pentru săvârșirea unor fapte

antisociale.

Împotriva acestei sentința a declarat apel

reclamantul.

În motivarea apelului reclamantul a susținut că, în

jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, măsura confiscării penale a

averii unei persoane este o măsură excepțională care se dispune numai în cazul

săvârșirii unor infracțiuni deosebit de grave și nu se aplică pentru

infracțiuni de drept comun, de natura celor pentru care a fost condamnat el și

soția sa.

Așa fiind, reclamantul a susținut că se impunea

verificarea hotărârii penale și stabilirea faptului că pedeapsa complementară a

confiscării averii dispusă de instanța penală a fost excesivă și abuzivă,

precum și disproporționată în raport de fapta săvârșită, cu consecința

restituirii în natură a imobilului în litigiu.

Reclamantul reiterează apărarea potrivit căreia

imobilul confiscat a fost construit prin eforturi proprii de el și de soția

sa,  aspect constatat prin sentința civilă nr. 1164/1970 a Judecătoriei

Râmnicu

– Vâlcea, pe terenul proprietatea mamei sale, caz

în care, preluarea acestuia, în executarea pedepsei complementare a confiscării

averii, pentru un debit stabilit pe o teorie a probabilității de către organele

de miliție, nu a fost legală.

La termenul de judecată din data de 24 octombrie 2007,

reclamantul a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 2

alin. (1) lit. b din Legea nr. 10/2001, apreciind că acestea sunt contrare

dispozițiilor art. 6 alin. (1) și art. 44 alin. (2) din Constituția României.

Prin decizia nr. 354 din 20 martie 2008, Curtea

Constituțională a respins, ca inadmisibilă, excepția, întrucât a statuat

printr-o decizie anterioară în sensul că dispozițiile legale atacate sunt

constituționale.

La termenul de judecată din 18 iunie 2008

,

reclamantul a depus note scrise, prin care a cerut desființarea sentinței

primei instanțe și, pe fond, a cerut să se constate că a rămas fără obiect

contestația dedusă judecății, motivat de faptul că, în perioada anilor 2007 –

2008, construcțiile confiscate au fost integral demolate, contrar dispozițiilor

art. 16 din Legea nr. 10/2001 (potrivit cărora astfel de bunuri trebuiau

indisponibilizate) și motivat de faptul că terenul aferent construcțiilor nu

putea face obiectul confiscării penale, întrucât nu era proprietatea sa.

Reclamantul a solicitat, totodată, să se constate că

terenul în litigiu nu a făcut obiectul notificării și nici a contestației

deduse judecății, justificat de același fapt, anume că nu a fost proprietatea

sa, cu mențiunea că acesta nu a fost evidențiat nici în procesul verbal de

executare a decizie penale prin care s-a dispus măsura confiscării.

Reclamantul a reiterat faptul că terenul aferent

construcțiilor pe care le-a edificat împreună cu soția sa a fost proprietatea

părinților săi, care l-au înscris în cooperativa agricolă de producție, cu

mențiunea că  pentru acest teren, care nu a făcut obiectul restituirii în

procedura prevăzută de Legea nr. 18/1991, a formulat cerere de reconstituire a

dreptului de proprietate, în procedura reglementată prin dispozițiile Legii nr.

247/2005, sora sa L.M.V. (el renunțând expres la succesiunea părinților săi).

Prin decizia civilă nr. 476/A din 18 iunie 2008,

Curtea de Apel București, secția a III a civilă a respins apelul declarat de

reclamant, ca nefondat.

În motivarea deciziei s-a reținut că nu poate fi

primit motivul de ordine publică invocat de reclamant în apel, prin care a

solicitat să se  constate că ar fi rămas fără obiect contestația dedusă

judecății, justificat de faptul demolării vechilor construcții și edificării

altora și de faptul că terenul aferent acestora nu ar fi făcut obiectul

confiscării penale.

Aceasta, întrucât, în ipoteza în care imobilul în

litigiu cădea sub incidența dispozițiilor Legii nr. 10/2001, soluția nu era

aceea de respingere a contestației ca rămasă fără obiect ci, dimpotrivă,

reclamantul era îndreptățit să primească măsuri reparatorii prin echivalent

pentru construcțiile demolate, indiferent dacă terenul aferent acestora ar fi

făcut sau nu obiectul notificării.

Verificând cuprinsul notificării, instanța de apel a

constatat că reclamantul a solicitat restituirea întregului imobil situat în

orașul Călimănești, jud. Vâlcea și care a făcut obiectul confiscării penale,

fără vreo distincție între construcții și terenul pe care erau edificate. În

același sens, instanța a reținut și că, potrivit mențiunilor sentinței penale

nr. 45/1979 a Tribunalului Vâlcea, măsura confiscării a vizat atât

construcțiile cât și terenul aferent acestora.

Referitor la motivele de apel propriu - zise, instanța

a reținut că nu pot fi primite, întrucât în mod corect, prima instanță a

reținut că imobilul în litigiu a făcut obiectul unei confiscări penale, dispusă

printr-o hotărâre de condamnare care nu se încadrează în categoria celor

prevăzute de dispozițiile art. 2 lit. b din Legea nr. 10/2001, fiind exceptat,

astfel cum a reținut și prima instanță, de la restituire, în condițiile art. 1

din Legea nr. 10/2001, coroborate cu cele ale art.1 pct. 3 lit. c (i) din HG

nr. 498/2003.

Instanța de apel a reținut și că hotărârea penală de

condamnare a reclamantului nu a fost desființată, producând efecte și în

prezent, și că instanța civilă, inclusiv prin raportare

la jurisprudența Curții

Europene

a Drepturilor Omului, nu este abilitată să analizeze

legalitatea unor astfel de hotărâri.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs

reclamantul, invocând incidența motivelor prevăzute de art. 304 pct. 6, pct. 8

și pct. 9 Cod procedură civilă.

În motivarea recursului reclamantul reiterează

apărarea potrivit căreia terenul pe care a edificat, împreună cu soția sa,

construcții a fost proprietatea mamei sale, că acesta a fost preluat de stat în

baza cererii pe care părinții săi au fost obligați să o facă la data de 20

martie 1962 și că, pentru acest teren, a formulat cerere de reconstituire a

dreptului de proprietate, în procedura prevăzută de Legea nr. 247/2005, sora sa

L.M.V.V., cu mențiunea că acest teren nu aparține domeniului public al Orașului

Călimănești.

În raport de situația de fapt menționată, reclamantul

susține că terenul nu putea face obiectul confiscării penale și că această

concluzie se impunea și în raport de mențiunile deciziei

penale

nr. 1043 din 28 mai

1980 a

Tribunalului Suprem, în dispozitivul căreia s-a consemnat măsura „confiscării

imobilului precum și a bijuteriilor”, înțelegând prin imobil doar

construcțiile, întrucât terenul se afla în proprietatea statului din anul 1961.

Așa fiind, reclamantul susține că, prin refuzul

instanței de apel de a constata acest fapt, anume că terenul nu a fost

proprietatea sa și nu a făcut obiectul confiscării penale, instanța i-a acordat

ceea ce nu a cerut și a încălcat dreptul de proprietate al adevăraților

proprietari ai terenului în litigiu, sens în care, solicită casarea hotărârii

recurate

, admiterea cererii și constatarea faptului că

terenul în litigiu nu a făcut obiectul notificării în prezenta cauză.

La data de 23 august 2008

,

reclamantul M.G. a

decedat, procesul fiind continuat de moștenitorii săi M.M. – O., L.M.V.V., M.

A., M.A., M.E.C. și M.M.V.

Analizând criticile formulate, care se încadrează în

motivul prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă, Înalta

Curte constată că nu pot fi primite pentru următoarele considerente:

În drept, în aplicarea principiului disponibilității

care guvernează procesul civil, instanțele au obligația de a se pronunța numai

în limitele învestirii prin obiectul cererii deduse judecății.

În materia Legii nr. 10/2001, obiectul cererii îl

constituie pretenția formulată de persoana pretins îndreptățită la măsuri

reparatorii prin notificarea transmisă în termenul legal, în condițiile art. 22

din Legea nr. 10/2001, entității deținătoare a imobilului.

După ce entitatea deținătoare a emis dispoziție de

soluționare a notificării, dispoziție care face obiectul controlului

judecătoresc în procedura jurisdicțională declanșată în temeiul art. 26 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001, persoana îndreptățită nu poate formula pretenții

noi, întrucât acest fapt ar echivala cu o depășire a obiectului cererii, ceea

ce nu este permis.

Cu atât mai puțin, părțile nu pot formula pretenții

noi în apel, acest fapt fiind interzis prin dispozițiile art. 296 Cod procedură

civilă.

Totodată, este de menționat că potrivit art. 2 alin. (1) lit. b din

Legea nr. 10/2001, în sensul prezentei legi, prin imobile preluate în mod

abuziv se înțeleg „imobilele preluate prin confiscarea averii, ca urmare a unei

hotărâri judecătorești de condamnare pentru infracțiuni de natură politică,

prevăzute de legislația penală, săvârșite ca manifestare a opoziției față de

sistemul totalitar comunist”.

Ca atare, sunt exceptate și nu fac obiectul acestei legi de reparație, astfel

cum s-a statuat și prin dispozițiile art. 1 pct. 3 lit. c din HG nr. 250/2007,

imobilele care au fost preluate de stat prin confiscarea averii, dispusă ca

pedeapsă complementară, prin hotărâri judecătorești penale de condamnare pentru

alte infracțiuni decât cele menționate la art. 2 alin. (1) lit. b din Legea nr.

10/2001.

Referitor la reglementarea legală menționată, instanța civilă este

abilitată să verifice și să constate dacă imobilele pentru care se pretind

măsuri reparatorii au fost preluate prin confiscarea averii în baza unor

hotărâri judecătorești de condamnare pentru infracțiuni de natură politică,

prevăzute de legislația penală și săvârșite ca manifestare a opoziției față de

sistemul totalitar comunist.

În caz contrar, când măsura confiscării a fost dispusă pentru săvârșirea

altor infracțiuni (de drept comun), instanța va respinge cererea formulată de

persoanele pretins îndreptățite la măsuri reparatorii, întrucât imobilele

confiscate nu cad în sfera de aplicare a acestei legi de reparație, fără a

analiza, nefiind abilitată în acest sens, legalitatea măsurii confiscării

dispusă de instanța penală.

În speța supusă analizei

,

instanțele de fond

s-au pronunțat în limitele învestirii și prin aplicarea corectă a dispozițiilor

Legii nr. 10/2001.

Astfel, prin notificarea formulată, reclamantul

a solicitat retrocedarea imobilului situat în „Călimănești jud. Vâlcea,

confiscat abuziv, în urma unui proces penal, fără o bază legală și temeinică”.

În justificarea caracterului abuziv al

preluării, reclamantul a invocat faptul că a fost judecat și condamnat pe

nedrept prin sentința penală nr. 45 din 21 noiembrie

1979 a

Tribunalului Județean

Vâlcea pentru săvârșirea unor infracțiunii și că, prin hotărârea penală

menționată, în mod nelegal,  s-a dispus confiscarea parțială a averii

sale, printre care și a imobilului în litigiu, care era proprietatea sa și a

soției sale (construcțiile) și, respectiv, a părinților săi (terenul aferent

construcțiilor și parte din construcții).

Într-o atare situație, instanțele de fond aveau a

verifica și statua, cu prioritate, dacă hotărârea penală prin care s-a dispus

măsura confiscării averii, invocată de reclamant în justificarea caracterului

abuziv al preluării imobilului de către stat, se încadra sau nu în categoria

celor prevăzute de art. 2 alin. (1) lit. b din Legea nr. 10/2001.

Verificând mențiunile sentinței penale nr. 45 din 21

noiembrie

1979 a

Tribunalului Județean Vâlcea, astfel cum a fost modificată prin decizia penală

nr. 1043/ 28 mai

1980 a

Tribunalului Suprem, s-a constatat că reclamantul M.G. a fost condamnat,

alături de alte persoane printre care și soția sa M.M., pentru săvârșirea unor

infracțiuni economice, de drept comun, anume pentru infracțiunea de delapidare

(art. 223 alin. (2) Cod penal), cea de crearea de plusuri în gestiune prin

mijloace frauduloase (art. 35 din Legea nr. 22/1969), cea de introducere

ilegală de mărfuri în scopul vânzării lor în unitățile comerciale (art. 76

alin. (2) lit. a din Legea nr. 3/1972), pentru complicitate la infracțiunea de

delapidare și, respectiv, pentru infracțiuni de fals și uz de fals, prevăzute

de  art. 289 și art. 291 Cod penal.

Prin sentința penală menționată, astfel cum s-a

reținut și prin decizia instanței de recurs, măsura confiscării a vizat atât

terenul cât și construcțiile situate în orașul Călimănești.

Așa fiind, cum, prin hotărârea penală invocată,

reclamantul nu a fost condamnat pentru o infracțiune de natură politică,

prevăzută de legislația penală și săvârșită ca manifestare a opoziției față de

sistemul totalitar comunist, în sensul art. 2 alin. (1) lit. b din Legea nr.

10/2001, ci, dimpotrivă, pentru infracțiuni economice, în mod corect instanțele

de fond au statuat că imobilul confiscat prin această hotărâre penală nu cade

în sfera de reglementare a acestei legi de reparație, astfel cum s-a statuat și

prin Ordinul nr. 3047 din 12 ianuarie 2005 emis de pârâtul Ministrul Educației

și Cercetării Referitor, a căreia anulare o solicită reclamantul prin

contestația dedusă judecății.

Referitor la solicitarea formulată de reclamant,

pentru prima oară în apel, în sensul de a se constata ca rămasă fără obiect

contestația dedusă judecății, justificat de faptul demolării totale a

construcțiilor și de faptul că măsura confiscării penale nu putea fi dispusă cu

privire la terenul aferent construcțiilor, este de menționat că, în mod corect,

a fost respinsă de instanța de apel.

Mai întâi că această pretenție se constituie într-o

cerere nouă care, potrivit art. 294 Cod procedură civilă, era inadmisibilă în

apel.

Apoi, analizarea acestei pretenții presupune

exercitarea unui control judiciar cu privire la întinderea și legalitatea

măsurii confiscării dispusă prin hotărârea penală cu privire la terenul aferent

construcțiilor, control care excede competențelor instanței civile în procedura

Legii nr. 10/2001, astfel cum a reținut și instanța de apel.

Așa fiind, Înalta Curte a constatat că instanțele de

fond, în raport de limitele învestirii prin contestație, au aplicat corect

dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. b din Legea nr. 10/2001 în pricina dedusă

judecății,  caz în care, criticile de

nelegalitate

formulate de reclamant, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 Cod

procedură civilă, s-au dovedit a fi  nefondate.

Faptul reținerii de către instanțele de fond că prin

notificare reclamantul a solicitat restituirea imobilul situat în orașul

Călimănești, jud. Vâlcea, astfel cum a fost confiscat prin hotărârea penală,

fără precizarea că solicitarea privește doar construcțiile, nu și terenul

aferent acestora, nu atrage incidența dispozițiilor art. 304 pct. 8 Cod

procedură civilă, astfel cum greșit susține reclamantul.

Potrivit dispoziției legale menționate, se poate cere modificarea unor

hotărâri „când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a

schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia.

”

Deși invocă incidența motivului de recurs menționat, reclamantul nu

arată în ce anume constă denaturarea actului juridic dedus judecății de către instanțele

de fond, act prin care reclamantul a pretins constatarea unei deposedări

abuzive, prin confiscare penală, și a solicitat retrocedarea imobilului

confiscat în procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001.

O astfel de denaturare nu poate fi justificată, astfel cum invocă

reclamantul, de faptul analizării de către instanțele de fond a incidenței

dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. b din Legea nr. 10/2001 cu privire la

întregul imobil confiscat prin hotărârea penală și nu doar cu privire la o

parte din acesta, întrucât, pe de o parte, o astfel de distincție nu era

fundamentată în raport de mențiunile hotărârii penale de confiscare iar, pe de

altă parte, nu era de natură să conducă la pronunțarea unei alte soluții de

instanțele de fond cu privire la contestația dedusă judecății.

Totodată, o astfel

de denaturare nu poate fi susținută cât timp, prin hotărârile pronunțate,

instanțele de fond nu au statuat în

niciun

mod cu

privire la întinderea dreptului de proprietate al reclamantului sau al unor

terțe persoane cu privire la imobilul care a făcut obiectul confiscării penale,

anterior dispunerii acestei măsuri de către instanța penală, astfel cum greșit

afirmă reclamantul, întrucât o astfel de constatare exceda obiectului

procesului.

Din contră,

instanțele de fond, în raport de limitele învestirii prin contestație și de

dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. b din Legea nr. 10/2001, s-au rezumat a

verifica și a constata doar faptul că măsura confiscării penale a imobilului

situat în orașul Călimănești, jud. Vâlcea, s-a realizat în baza unei

hotărâri penale de condamnare a reclamantului pentru infracțiuni de drept comun

și nu în baza unei hotărâri judecătorești de condamnare pentru infracțiuni de

natură politică, în sensul dispoziției legale mai sus arătate, constatare cu

privire la care reclamantul nu a formulat critici prin recurs.

Este de observat

că, deși prin declarația de recurs se fac susțineri cu privire la teren (nu și

cu privire la construcții), recurentul nu solicită restituirea acestui teren în

baza Legii nr. 10/2001 ci, dimpotrivă, afirmă că acesta nu poate face obiectul

acestei legi de reparație, astfel cum au reținut și instanțele de fond, caz în

care, soluția de respingere a contestației pronunțată de prima instanță,

menținută în apel, se dovedește a fi legală.

De altminteri, reclamantul nu demonstrează care este interesul său

personal în casarea hotărârilor, în condițiile în care, prin susținerile

formulate prin recurs, justifică menținerea soluțiilor pronunțate de instanțele

de fond atât cu privire la construcții cât și cu privire la terenul aferent

acestora.

Așa fiind, pentru considerentele de fapt și de drept arătate, Înalta

Curte a constatat că recursul dedus judecății se dovedește a fi nefondat.

Pentru a hotărî astfel, Înalta Curte a constatat că prin recurs,

reclamantul nu a dezvoltat

nicio

critică care să se

încadreze în motivul prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 6 Cod procedură

civilă, potrivit  cărora se poate cere, pe calea recursului, modificarea

unei hotărâri „dacă instanța a acordat mai mult decât s-a cerut, ori ceea ce nu

s-a cerut

”.

În cauza supusă analizei, instanțele de fond nu au admis pretențiile

formulate de reclamant prin notificare ci, dimpotrivă, le-au respins, în

totalitate, motivat de faptul că imobilul pentru care a pretins măsuri

reparatorii nu se încadrează în categoria celor prevăzute de art. 2 alin. (

1) lit. b din Legea nr. 10/2001 și, pe cale de

consecință, că acesta nu cade în sfera de reglementare a acestei legi.

Așa fiind, susținerea reclamantului

formulată prin recurs, potrivit căreia i s-ar fi acordat ceea ce nu a cerut,

s-a dovedit a fi străină de conținutul hotărârilor instanțelor de fond și de

conținutul dispozițiilor prevăzute de art. 304 pct. 6 Cod procedură civilă,

motiv pentru care a fost respinsă.