ÎCCJ, Decizia nr. 132/2006

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 20 aprilie 1998, partea vătămată R.O. a formulat plângere împotriva numitului A.I., solicitând începerea urmăririi penale împotriva acestuia, sub aspectul infracțiunii de furt prevăzută de art. 208 C. pen. Prin rezoluția nr. 746/P/1998 din 19 iunie 1998, Parchetul de pe lângă Judecătoria Râmnicu Sărat a confirmat propunerea de neîncepere a urmăririi penale, întrucât fapta nu există. Prim-Procurorul Parchetului de pe lângă Judecătoria Râmnicu Sărat, prin ordonanța nr. 333/II/2/2004 din 16 septembrie 2004, a respins, ca neîntemeiată, plângerea formulată de partea vătămată R.O. împotriva rezoluției primare de neîncepere a urmăririi penale.

Anterior, cu adresa nr. 2507/VIII/1/2004 din 23 august 2004, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești comunicase părții vătămate R.O., că plângerea formulată împotriva rezoluției primare de neîncepere a urmăririi penale a fost înaintată, spre competentă soluționare, Parchetului de pe lângă Judecătoria Râmnicu Sărat. La data de 1 septembrie 2004, partea vătămată R.O. a formulat plângere, în temeiul art. 278 1 C. proc. pen., împotriva adresei menționate a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești. O nouă plângere, cu același obiect, a fost înaintată Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, la data de 7 februarie 2005. Prin rezoluția nr. 2371/717/2005 din 2 martie 2003, Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a respins plângerea, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, Procurorul general a reținut că, după respingerea plângerii făcute conform art. 275 - 278 C. proc. pen., împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale, partea vătămată se poate adresa, conform art. 278 1 din același cod, instanței competente a soluționa fondul, în acest caz Judecătoria Râmnicu Sărat. În acest context, plângerea formulată de petent împotriva modului de soluționare a lucrării nr. 2507/VIII/1/2004 apare ca fiind neîntemeiată. Împotriva rezoluției Procurorului general, petentul R.O. a formulat plângere, întemeiată pe art. 278 1 C. proc. pen. Prin sentința nr. 586 din 26 octombrie 2005, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a respins plângerea, ca inadmisibilă.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că rezoluția atacată se referă administrativ asupra stadiului de soluționare a procedurii penale inițiate de partea vătămată. Însă, în temeiul art. 278 1 C. proc. pen., sunt supuse controlului judecătoresc, exclusiv soluțiile de netrimitere în judecată. Or, un asemenea demers a fost inițiat anterior de partea vătămată, iar plângerea adresată secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, este formulată împotriva unei rezoluții administrative. Împotriva hotărârii primei instanțe, petentul R.O. a declarat recurs, precizând că motivele de casare vor fi prezentate în ședință, la termenul fixat pentru soluționarea căii de atac exercitate de către acesta.

Recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Din economia dispozițiilor art. 228 C. proc. pen., cu referire la art. 200 din același cod, rezultă finalitatea actelor premergătoare, constând în obținerea datelor necesare începerii urmăririi penale. Aceste date privesc existența faptei, împrejurarea că fapta a fost săvârșită de către învinuit și că făptuitorul răspunde penal. Prin același text, legiuitorul a avut în vedere și situația în care actele premergătoare efectuate relevă inutilitatea începerii urmăririi penale. Convingerea formată în temeiul actelor premergătoare obligă procurorul, după caz, la o soluție procesuală de începere a urmăririi penale sau de neîncepere a acesteia.

În concluzie, rezoluția sau ordonanța, după caz, de începere sau de neîncepere a urmăririi penale, conform art. 228 C. proc. pen., are un caracter procesual riguros de act de dispoziție al organului de urmărire penală, sesizat în unul din modurile prevăzute de legea procesual-penală, dat în condiții determinate. Drept urmare, în raport cu caracterul imperativ al normelor legale menționate și în lipsa temeiului legal, principiul echipolenței nu poate fi invocat, pentru ca altor acte, nedeterminate de legea procesual-penală, să li se atribuie natura și efectele rezoluției sau ordonanței, după caz, de începere sau de neîncepere a urmăririi penale. Or, în cauză organul de urmărire penală nu a dat o rezoluție de neîncepere a urmăririi penale.

Astfel, organul de urmărire penală, cu referire la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploiești, a fost sesizat cu o plângere împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale. Cum plângerea nu intra în competența de soluționare a acestui parchet, aceasta a fost înaintată organului de urmărire penală competent, împrejurare comunicată petentului. Împotriva acestei adrese, petentul a formulat o nouă plângere. Aceasta a fost respinsă, ca neîntemeiată, printr-o rezoluție de natură administrativă a Procurorului general. Prin urmare, cu referire la adresa Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Ploiești și rezoluția administrativă a Procurorului general, în cauză nici nu s-a pus problema efectuării de acte premergătoare și, în consecință, nici problema dispunerii asupra acestora prin rezoluție sau ordonanță, după caz.

Ca atare, recursul se constată a fi nefondat, plângerea formulată de petent nefiind formulată, într-adevăr, împotriva unuia din actele procesuale prevăzute de art. 278 1 C. proc. pen. În fine, din economia dispozițiilor art. 278 1 C. proc. pen., rezultă cu evidență că este supusă controlului judecătoresc, în condițiile acestui text, exclusiv dispoziția de neîncepere a urmării penale, confirmată ca urmare a respingerii plângerii formulate corespunzător posibilității legale reglementate în favoarea părții vătămate, prin art. 275 - 278 din același cod. Este exclusă orice altă interpretare a textului legal menționat, în raport cu împrejurarea că normele legale privind desfășurarea procesului penal, astfel cum acestea sunt prevăzute de legea procesual-penală, sunt de ordine publică, așa încât încălcarea lor ar duce la nulitatea oricărui act procesual sau hotărâre judecătorească care le-ar nesocoti.

Totodată, o altă concluzie dedusă pe cale de interpretare este exclusă, întrucât ar însemna a atribui legiuitorului, ceea ce nu a găsit cu cale să prevadă și, în consecință, a altera voința reală a acestuia. Or, în cauză petentul a sesizat secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, cu plângerea formulată împotriva unui act neprevăzut de art. 278 1 C. proc. pen. Așa fiind, în mod corect instanța sesizată a respins plângerea, ca inadmisibilă, hotărârea atacată nefiind supusă nici unuia din cazurile de casare prevăzute în art. 385 9 C. proc. pen. În consecință, pentru considerentele ce preced, conform art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Curtea va respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul R.O.

Totodată, în baza art. 192 alin. (2) din același cod, recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform dispozitivului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de petentul R.O. împotriva sentinței nr. 586 din 26 octombrie 2005, pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în dosarul nr. 2505/2005. Obligă recurentul menționat să plătească statului, suma de 300 lei (3.000.000 ROL), cu titlu de cheltuieli judiciare în recurs, din care suma de 100 lei, reprezentând onorariu de avocat cuvenit pentru asistarea acestuia din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Pronunțată în ședință publică, astăzi 10 aprilie 2006.