ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5727/2005

Asupra recursului de față constată:

Prin cererea înregistrată la 12 august

2003, reclamanții Primarul Municipiului Timișoara și Consiliul Local al

Municipiului Timișoara au chemat în judecată pârâții C.B. și R.D., cerând să se

dispună rezilierea contractului de închiriere nr. 10 din 31 ianuarie 1994

încheiat cu aceștia, evacuarea necondiționată din spațiul închiriat și

obligarea pârâților la plata debitului datorat în sumă de 5.669.369 lei

reprezentând c.val. chiriei restante precum și a sumelor de 2.770.460 lei

majorări de întârziere și 2.770.460 lei penalități de întârziere.

În motivarea cererii reclamanții arată că

pârâții nu au plătit chiria pe o perioadă mai mare de 3 luni, anume pe perioada

1 iunie 2001–3 aprilie 2003 și nici după emiterea somației nr. SC – 2003 – 3164

din 3 martie 2003 caz în care în raport de dispozițiile art. 969, art. 1020-1021,

art. 1429, art. 1436 C. civ. și art. 24 lit. b) și art. 25 din Legea nr. 114/1996

se impune admiterea cererii deduse judecății.

Prin sentința civilă nr. 8302 din 9

octombrie 2003 Judecătoria Timișoara a admis, în parte acțiunea, în sensul că a

dispus rezilierea contractului de închiriere nr. 10 din 31 ianuarie 1994

încheiat de RA U. Timișoara și pârâtul C.B., a dispus evacuarea ambilor pârâți

din imobil și i-a obligat să plătească reclamantului Consiliul Local Municipal

Timișoara suma de 5.669.369 lei cu titlu de chirie restantă și majorări și

191.000 lei cheltuieli de judecată.

Prin aceeași sentință a fost respins

capătul de cerere privind obligarea pârâților la plata penalităților de

întârziere.

În motivarea sentinței s-a reținut că

atâta timp cât pârâții nu și-au îndeplinit una din clauzele contractuale, aceea

de plată a chiriei, sunt incidente dispozițiile art. 1010 și art. 1021 C. civ.

cu consecința rezilierii contractului și obligării pârâților, conform art. 1429

alin. (2) C. civ. la plata c.val, chiriei restante și a majorărilor de

întârziere.

Reține prima instanță că reclamanții sunt

îndreptățiți să primească doar suma de 492.000 lei pentru neplata sumei

datorate de către pârâți, calculată conform art. 5 din contract, anume 0,5%

pentru fiecare zi de întârziere la plată nu și suma solicitată prin acțiune cu

titlu de penalități de întârziere.

Împotriva acestei sentințe a declarat

apel reclamantul Consiliul Local al Municipiului Timișoara susținând că se

impunea obligarea pârâților și la plata penalităților de întârziere, astfel cum

acestea sunt reglementate prin O.G. nr. 26 din 26 iulie 2001, care sunt

distincte de majorările de întârziere reglementate prin contractul cadru anexă

la Legea nr. 114/1996, ambele în cuantum de 0,5% pe zi întârziere.

Prin decizia civilă nr. 124 din 12

februarie 2004 Curtea de Apel Timișoara a respins apelul ca nefondat.

În motivarea deciziei, în esență, s-a

reținut că prin O.G. nr. 26/2001 este reglementată o procedură execuțională

privind executarea obligațiilor bugetare și nu a unei obligații contractuale

cum este cea care izvorăște din contractul de închiriere și care se supune

numai regimului juridic reglementat prin Legea nr. 114/1996.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs reclamanții Consiliul Local al Municipiului Timișoara și Primarul

Municipiului Timișoara susținând că în mod nelegal instanțele de fond au

respins capătul de cerere prin care solicitau obligarea pârâților și la plata

penalităților de întârziere deși erau datorate prin dispozițiile O.G. nr. 26/2001.

Analizând critica reclamanților care se

încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 teza a 2 a C. proc.

civ., Înalta Curte constată că aceasta nu poate fi primită pentru următoarele

considerente:

În drept, potrivit motivului de recurs

mai sus arătat, partea interesată poate cere modificarea unei hotărâri

judecătorești atunci când aceasta a fost dată cu încălcarea ori aplicarea

greșită a legii.

Pentru a exista motivul de recurs

menționat este necesar ca judecătorii fondului, pentru considerentele hotărârii

să fi stabilit în mod exact condițiile cerute de o anumită lege, precum și

faptul că acestea sunt îndeplinite în speța dedusă judecății, pentru ca apoi

dispozitivul să conțină o hotărâre care să contrazică considerentele sub acest

aspect.

Or, prin considerentele hotărârii

atacate, care sunt în concordanță cu dispozitivul hotărârii, judecătorii au

stabilit că suntem în prezența nerespectării de către partea pârâtă a unei

obligații contractuale, caz în care aceasta poate fi obligată doar la ceea ce

s-a prevăzut prin contract, cu mențiunea că regimul juridic al contractelor de

închiriere, cum este și cel în litigiu, este cel instituit prin Legea nr. 114/1996.

Instanțele de fond nu au reținut a

fi incidente și nu au aplicat dispozițiile O.G. nr. 26/2001 iar reclamantele,

nici la judecata în fond și nici prin recurs, nu au înțeles să argumenteze

incidența în cauza dedusă judecății și a dispozițiilor O.G. nr. 26/2001,

ordonanță prin care au fost modificate dispozițiile O.G. nr. 11/1996 privind

executarea creanțelor bugetare, act normativ prin care se reglementează

condițiile în care se poate dispune obligarea la plata de penalități pentru

nevirarea sumelor calculate și reținute la sursă de către plătitorii

obligațiilor bugetare.

Așa fiind, cum judecătorii fondului au

reținut și aplicat corect legea raportului juridic dedus judecății și cum în

cauză nu sunt date motive de ordine publică, recursul declarat de reclamanți se

dovedește a fi nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de

reclamanții Consiliul Local al Municipiului Timișoara și Primarul Municipiului

Timișoara împotriva deciziei nr. 124 din 12 februarie 2004 a Curții de Apel

Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședința publică, astăzi 29

iunie 2005.