ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5727/2005

Asupra recursului de față constată: Prin cererea înregistrată la 12 august 2003, reclamanții Primarul Municipiului Timișoara și Consiliul Local al Municipiului Timișoara au chemat în judecată pârâții C.B. și R.D., cerând să se dispună rezilierea contractului de închiriere nr. 10 din 31 ianuarie 1994 încheiat cu aceștia, evacuarea necondiționată din spațiul închiriat și obligarea pârâților la plata debitului datorat în sumă de 5.669.369 lei reprezentând c.val. chiriei restante precum și a sumelor de 2.770.460 lei majorări de întârziere și 2.770.460 lei penalități de întârziere. În motivarea cererii reclamanții arată că pârâții nu au plătit chiria pe o perioadă mai mare de 3 luni, anume pe perioada 1 iunie 2001–3 aprilie 2003 și nici după emiterea somației nr. SC – 2003 – 3164 din 3 martie 2003 caz în care în raport de dispozițiile art. 969, art. 1020-1021, art. 1429, art. 1436 C. civ.

și art. 24 lit. b) și art. 25 din Legea nr. 114/1996 se impune admiterea cererii deduse judecății. Prin sentința civilă nr. 8302 din 9 octombrie 2003 Judecătoria Timișoara a admis, în parte acțiunea, în sensul că a dispus rezilierea contractului de închiriere nr. 10 din 31 ianuarie 1994 încheiat de RA U. Timișoara și pârâtul C.B., a dispus evacuarea ambilor pârâți din imobil și i-a obligat să plătească reclamantului Consiliul Local Municipal Timișoara suma de 5.669.369 lei cu titlu de chirie restantă și majorări și 191.000 lei cheltuieli de judecată. Prin aceeași sentință a fost respins capătul de cerere privind obligarea pârâților la plata penalităților de întârziere. În motivarea sentinței s-a reținut că atâta timp cât pârâții nu și-au îndeplinit una din clauzele contractuale, aceea de plată a chiriei, sunt incidente dispozițiile art. 1010 și art. 1021 C. civ.

cu consecința rezilierii contractului și obligării pârâților, conform art. 1429 alin. (2) C. civ. la plata c.val, chiriei restante și a majorărilor de întârziere. Reține prima instanță că reclamanții sunt îndreptățiți să primească doar suma de 492.000 lei pentru neplata sumei datorate de către pârâți, calculată conform art. 5 din contract, anume 0,5% pentru fiecare zi de întârziere la plată nu și suma solicitată prin acțiune cu titlu de penalități de întârziere. Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul Consiliul Local al Municipiului Timișoara susținând că se impunea obligarea pârâților și la plata penalităților de întârziere, astfel cum acestea sunt reglementate prin O.G. nr. 26 din 26 iulie 2001, care sunt distincte de majorările de întârziere reglementate prin contractul cadru anexă la Legea nr. 114/1996, ambele în cuantum de 0,5% pe zi întârziere.

Prin decizia civilă nr. 124 din 12 februarie 2004 Curtea de Apel Timișoara a respins apelul ca nefondat. În motivarea deciziei, în esență, s-a reținut că prin O.G. nr. 26/2001 este reglementată o procedură execuțională privind executarea obligațiilor bugetare și nu a unei obligații contractuale cum este cea care izvorăște din contractul de închiriere și care se supune numai regimului juridic reglementat prin Legea nr. 114/1996. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanții Consiliul Local al Municipiului Timișoara și Primarul Municipiului Timișoara susținând că în mod nelegal instanțele de fond au respins capătul de cerere prin care solicitau obligarea pârâților și la plata penalităților de întârziere deși erau datorate prin dispozițiile O.G.

nr. 26/2001. Analizând critica reclamanților care se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 teza a 2 a C. proc. civ., Înalta Curte constată că aceasta nu poate fi primită pentru următoarele considerente: În drept, potrivit motivului de recurs mai sus arătat, partea interesată poate cere modificarea unei hotărâri judecătorești atunci când aceasta a fost dată cu încălcarea ori aplicarea greșită a legii. Pentru a exista motivul de recurs menționat este necesar ca judecătorii fondului, pentru considerentele hotărârii să fi stabilit în mod exact condițiile cerute de o anumită lege, precum și faptul că acestea sunt îndeplinite în speța dedusă judecății, pentru ca apoi dispozitivul să conțină o hotărâre care să contrazică considerentele sub acest aspect.

Or, prin considerentele hotărârii atacate, care sunt în concordanță cu dispozitivul hotărârii, judecătorii au stabilit că suntem în prezența nerespectării de către partea pârâtă a unei obligații contractuale, caz în care aceasta poate fi obligată doar la ceea ce s-a prevăzut prin contract, cu mențiunea că regimul juridic al contractelor de închiriere, cum este și cel în litigiu, este cel instituit prin Legea nr. 114/1996. Instanțele de fond nu au reținut a fi incidente și nu au aplicat dispozițiile O.G. nr. 26/2001 iar reclamantele, nici la judecata în fond și nici prin recurs, nu au înțeles să argumenteze incidența în cauza dedusă judecății și a dispozițiilor O.G. nr. 26/2001, ordonanță prin care au fost modificate dispozițiile O.G.

nr. 11/1996 privind executarea creanțelor bugetare, act normativ prin care se reglementează condițiile în care se poate dispune obligarea la plata de penalități pentru nevirarea sumelor calculate și reținute la sursă de către plătitorii obligațiilor bugetare. Așa fiind, cum judecătorii fondului au reținut și aplicat corect legea raportului juridic dedus judecății și cum în cauză nu sunt date motive de ordine publică, recursul declarat de reclamanți se dovedește a fi nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanții Consiliul Local al Municipiului Timișoara și Primarul Municipiului Timișoara împotriva deciziei nr. 124 din 12 februarie 2004 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi 29 iunie 2005.