ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 6137/2005

Asupra recursului de față:

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 20/ F din

14 iulie 2005, pronunțată de Curtea de Apel București, în dosarul nr. 744/P/F/2005,

s-a respins plângerea formulată de persoana vătămată C.N. împotriva rezoluției din

17 mai 2005 pronunțată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov în

dosarul nr. 471/P/2005 și rezoluția procurorului general din data de 22 iunie

2005 pronunțată în dosarul nr. 515/II/2//2005 al Parchetului de pe lângă Curtea

de Apel Brașov.

În temeiul art. 192 alin. (2) C.

proc. pen., petiționarul a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare către

stat.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța de fond a reținut, în esență, următoarele:

Prin plângerea adresată parchetului,

petiționarul C.N. a solicitat tragerea la răspundere penală a numiților T.V.,

notar public, și C.M., pentru săvârșirea infracțiunii de distrugere prevăzută

de art. 217 alin. (1) C. pen.

Prin rezoluția din 17 mai 2005

pronunțată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Brașov, dată în dosarul nr. 47/P/2005,

s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de făptuitorii T.V. și C.M.,

reținându-se că demolarea gardului despărțitor dintre proprietățile de la nr. 13

și 11 nu constituie o acțiune de distrugere în sensul dispozițiilor art. 217 alin.

(1) C. pen.

Plângerea formulată de petiționar

împotriva acestei rezoluții, a fost respinsă prin rezoluția din 22 iunie 2005

dată de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Brașov în

dosarul nr. 515/II/2/2005.

În conformitate cu dispozițiile art.

278

1

C. proc. pen., petiționarul s-a adresat cu plângere, în termen

legal, la Curtea de Apel Brașov, cauza fiind înregistrată sub nr. 744/P/F/2005.

În considerentele sentinței s-a

reținut că demolarea, de către făptuitorul T.V., a gardului despărțitor, fără

autorizație de construire a unei porțiuni de 26 m, nu constituie în sine

elementul material al infracțiunii de distrugere prevăzută de art. 217 alin.

(1) C. pen., întrucât bunul ce constituie obiectul material, trebuie lezat în

substanța sa sau să fie adus în stare de neîntrebuințare. Or, în speță, gardul

ce a fost demolat, a fost înlocuit cu unul nou care are aceeași destinație ca

primul, respectiv delimitarea proprietăților.

Pe de altă parte, acțiunea

făptuitorului T.V., de a demola gardul despărțitor fără acordul tuturor

proprietarilor, respectiv fără acordul petiționarului, nu poate constitui

infracțiunea de distrugere întrucât în cazul actelor de conservare este

recunoscută posibilitatea pentru oricare dintre coproprietari de a realiza

remedierea degradărilor bunului comun fără a avea nevoie de consimțământul

celorlalți coproprietari.

Împotriva acestei hotărâri, în

termen legal, a declarat recurs petiționarul C.N. solicitând casarea sentinței,

desființarea rezoluției și trimiterea cauzei procurorului în vederea începerii

urmăririi penale.

Examinând recursul declarat de

petiționar, în conformitate cu dispozițiile art. 278

1

pct. 7 C.

proc. pen., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele

considerente:

Din analiza înscrisurilor existente

la dosarul cauzei rezultă că între imobilul situat la nr. 13 care este

proprietatea făptuitorului C.M. și a numitei C.T., respectiv a petiționarului C.N.

și C.V., și imobilul situat la nr. 1, care este proprietatea făptuitorului T.V.,

se afla un gard construit din material lemnos aflat într-o stare avansată de

degradare.

Având acordul vecinilor săi

(inclusiv acordul numitului C.M.), cu excepția petiționarului C.N., făptuitorul

T.V. s-a oferit să înlocuiască gardul despărțitor cu un nou gard care să

delimiteze cele două imobile.

În aceste condiții, în cursul lunii

aprilie 2000, numitul T.V., cu ajutorul unei echipe de muncitori, a demolat

gardul despărțitor și a reconstruit un nou gard confecționat din lemn și cu

stâlpi din metal.

Materialul rezultat în urma

demolării a fost ars datorită stării avansate de degradare.

Întrucât numitul T.V. a construit

fără autorizație de construire atât gardul despărțitor din lemn (26 m) cât și o

altă porțiune de gard în lungime de 22 m fabricat din plasă de sârmă, Primăria

municipiului Brașov a dispus amendarea sa prin procesul – verbal din 23

octombrie 2000, cu amendă contravențională în cuantum de 7.000.000 lei.

Ulterior, la data de 4 ianuarie

2001, a obținut autorizație numai pentru gardul confecționat din plasă de sârmă

pe o lungime de 22 m, fiind obligat prin sentința civilă nr. 4334 din 4 aprilie

2003 a Judecătoriei Brașov la demolarea porțiunii de 26 m gard executat fără

autorizație de construire.

În ceea ce privește săvârșirea

infracțiunii de distrugere, Înalta Curte constată că nu sunt întrunite

elementele constitutive ale infracțiunii prevăzută de art. 217 alin. (1) C.

pen., atât sub aspectul laturii obiective cât și sub aspectul laturii

subiective.

Distrugerea semnifică fie dispariția

completă a entității materiale a bunului fie divizarea totală a lui.

Caracteristica esențială a acestei

ipostaze a elementului material este faptul că ea conduce la imposibilitatea

refacerii entității bunului.

În speța de față, activitatea

făptuitorului T.V. de a ridica un nou gard nu poate fi caracterizată ca o

acțiune de distrugere, de aducere în stare de neîntrebuințare, în sensul cerut

de textul ce incriminează fapta, reprezentând în fapt o activitate de demontare

și de ridicare a unui nou gard.

Sub aspectul laturii subiective,

inculpatul nu a avut intenția de a distruge ci a urmărit înlocuirea unui gard

aflat în stare avansată de degradare.

Nu este lipsit de relevanță nici împrejurarea

că însuși făptuitorul avea un drept asupra gardului, acesta delimitând

proprietatea sa, de proprietatea petiționarului C.N.

În atare condiții, cum din actele

premergătoare nu a rezultat indiciile săvârșirii infracțiunii de distrugere

prevăzută de art. 217 alin. (1) C. pen., atât rezoluția procurorului cât și

hotărârea instanței de fond, sunt legale și temeinice, astfel încât nu se

impune desființarea lor și începerea urmăririi penale față de făptuitori.

Așa fiind, în temeiul dispozițiilor art.

385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., se va respinge recursul declarat

de petiționarul C.N. împotriva sentinței penale nr. 20/ F din 14 iulie 2005 a

Curții de Apel Brașov.

În temeiul art. 192 alin. (2) C.

proc. pen., recurentul petiționar va fi obligat la plata cheltuielilor

judiciare către stat în cuantum de 80 RON (800.000 lei).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de petiționarul C.N. împotriva sentinței penale nr. 20/ F din 14 iulie

2005 a Curții de Apel Brașov.

Obligă recurentul petiționar la

plata sumei de 80 RON (800.000 lei), cu titlu de cheltuieli judiciare către

stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi

31 octombrie 2005.