ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8006/2005

Asupra contestației în anulare de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin contestația formulată la data de 10 martie 2005, S.P., în contradictoriu cu intimații M.T., S.A., S.D., S.G., S.M., S.N. și S.P., a solicitat anularea deciziei civile nr. 2639 din 31 martie 2004, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosar nr. 2960/2003, considerând-o netemeinică și nelegală. Contestația a fost întemeiată în drept pe dispozițiile art. 317 alin. (1), art. 318 alin. (1) și art. 319 C. proc. civ. În motivarea cererii, în esență, se susține că, prin hotărârea atacată, s-au făcut aprecieri eronate cu privire la unele acte produse cauzei, respectiv certificat de moștenitor nr. 199/1984 care se referă la un alt imobil decât cel în litigiu; la unele chestiuni de fapt cum sunt: că suprafața de 1000 mp a fost atribuită în folosință veșnică; că după apariția Legii nr. 18/1991 pârâtei S.P.

i s-ar fi reconstituit dreptul de proprietate, că terenul în litigiu i-a fost atribuit după colectivizare în folosință și apoi în proprietate, aflându-se în rezervă la dispoziția Comisiei locale de aplicare a Legii nr. 18/1991. Mai mult, arată contestatorul, la data judecării recursului în anulare, art. 330 pct. 2 C. proc. civ. era abrogat, iar „procedura s-a făcut” fără să fie folosite căile de atac ale contestației în anulare și revizuirii. Contestația nu este fondată.

Prin decizia nr. 2639 din 31 martie 2004 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a admis recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, împotriva sentinței civile nr. 4290 din 6 noiembrie 2001 a Judecătoriei Călărași, deciziei civile nr. 57 din 5 martie 2002 a Tribunalului Călărași și deciziei nr. 1542 din 6 iunie 2002 a Curții de Apel București, hotărâri care au fost casate și, pe fond, s-a respins acțiunea de ieșire din indiviziune formulată de S.P. și S.A., ca nefondată. Pentru aceasta, s-a reținut, în esență, că terenul în litigiu nu face parte din masa succesorală. Evident, această împrejurare, reprezintă o chestiune care a fost stabilită astfel, prin aprecierea materialului probator administrat în cauză.

Contestația în anulare de față este întemeiată în drept pe dispozițiile art. 317 alin. (1) și art. 318 alin. (1) C. proc. civ. Or, din cele deja menționate, dezvoltarea în fapt a motivelor invocate în nici un caz nu intră sub incidența prevederilor art. 317 C. proc. civ. care prevăd cu totul alte temeiuri care pot sta la baza unei astfel de căi de atac. De asemenea, ele nu pot constitui nici temeiul prevăzut de art. 318 C. proc. civ., potrivit căruia, hotărârea instanței de recurs poate fi atacată cu contestație când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițând numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare.

Este necesar deci, pentru a ființa un asemenea temei juridic, să fie vorba de greșeli materiale de ordin procedural, de o asemenea gravitate încât au avut drept consecință darea unor soluții greșite. Bineînțeles, greșelile la care se referă art. 318 C. proc. civ., nu pot fi greșeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor sau de interpretare a unor dispoziții legale. Altfel, ar însemna, desigur, a se admite un recurs împotriva unei hotărâri date de instanța de recurs. Așadar, față de cele arătate, raportat la prima teză a textului citat, cum contestatorii, în mod evident, tocmai un asemenea rezultat îl urmăresc, prin contestația formulată astfel, cererea urmează a fi respinsă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondată contestația în anulare formulată de S.P. împotriva deciziei civile nr. 2639 din 31 martie 2004 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 14 octombrie 2005.