ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5826/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău sub nr. 1264 din 24 septembrie 2004 Biroul executorului judecătoresc P.A. a solicitat încuviințarea executării silite a sentinței pronunțate în dosarul nr. 3029/98 al Tribunalului teritorial Regensburg Germania la data de 19 ianuarie 1999, la cererea creditoarei D.A.G., cu sediul social în Germania și cu domiciliul ales în România. Prin încheierea pronunțată în camera de consiliu la data de 11 octombrie 2004 de Tribunalul Buzău, secția civilă, s-a admis excepția formulată de intimata SC L.F. SA Buzău și s-a constatat prescris dreptul de a cere executarea silită.

În motivarea încheierii, tribunalul a reținut că sentința a cărei executare se solicită a fost recunoscută prin sentința civilă nr. 636 din 20 octombrie 1999 pronunțată de Tribunalul Buzău, secția comercială, și încuviințată executarea prin sentința civilă nr. 774 din 28 iulie 2000 a Tribunalului Buzău. S-a reținut însă că îndeplinirea de către creditoare a acestor proceduri prevăzute de Legea nr. 105/1992, de recunoaștere a sentinței și de încuviințare a executării nu constituie acte de natură a suspenda sau a întrerupe cursul prescripției, conform art. 405 1 și respectiv art. 405 2 C. proc. civ. Creditoarea SC D.A.G.

a declarat apel împotriva încheierii sus-menționate susținând că aceasta este nelegală întrucât în mod greșit a considerat că dreptul de a cere executarea sentinței s-a născut la data pronunțării sentinței, respectiv 19 ianuarie 1999 și s-a împlinit 3 ani mai târziu, fără a se ține seama de îndeplinirea procedurii de exequatur, cererea de încuviințare silită fiind formulată înlăuntrul termenului de prescripție de 3 ani. Prin decizia civilă nr. 286 din 1 martie 2005 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția civilă, s-a admis apelul și s-a schimbat în parte încheierea în sensul că s-a admis cererea formulată de Biroul executorului judecătoresc P.A.

și s-a încuviințat executarea silită a sentinței pronunțate la 19 ianuarie 1999 de Tribunalul din Regensburg în dosarul nr. 3029/1998, recunoscută prin sentința civilă nr. 636 din 20 octombrie 1999 pronunțată de Tribunalul Buzău, secția comercială, și încuviințată executarea prin sentința civilă nr. 774 din 28 iulie 2000 pronunțată de Tribunalul Buzău. Pentru a hotărî astfel, Curtea a reținut că tribunalul a încălcat normele procedurale civile, în sensul că a soluționat cererea de încuviințare a executării silite în procedura contencioasă și că a soluționat aspecte ce puteau fi invocate numai pe calea contestației la executare și nicidecum în procedura necontencioasă de încuviințare a executării silite.

În termen legal, debitoarea SC L.F. Buzău a declarat recurs împotriva deciziei pronunțate în apel pe care o critică ca fiind nelegală, pentru interpretarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 105/1992 și prevederilor art. 373 pct. 2 C. proc. civ., instanța competentă, ca fiind judecătoria în opinia recurentei și prescrierea dreptului de a cere executarea silită. Ca temei de drept s-au indicat prevederile art. 3 pct. 7, 8, 9 C. proc. civ. Intimata-creditoare a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului. Verificând legalitatea deciziei recurate în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale aplicabile, se constată că recursul de față este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Obiectul dedus judecății îl constituie cererea de încuviințare a executării unei hotărâri judecătorești pronunțate în străinătate, iar potrivit dispozițiilor art. 374 alin. (3) C. proc. civ., o astfel de executare se face potrivit legii speciale, respectiv Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internațional privat și Legea nr. 187/2003 privind competența de jurisdicție, recunoașterea și executarea în România a hotărârilor în materie civilă și comună pronunțate în statele membre ale Uniunii Europene. Prin art. 41 din Legea nr. 187/2003 se prevede expres că punerea în executare a unor astfel de hotărâri este de competența tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau sediul partea împotriva căreia se solicită executarea, o astfel de executare încadrându-se în excepțiile prevăzute de art. 373 alin. (1) pct. 2 C. proc.

civ. Ca atare, instanța de apel a reținut în mod corect că tribunalul este instanța competentă a încuviința executarea silită în cauză. Cealaltă critică formulată prin motivele de recurs trebuie analizată prin prisma instituției exequaturului. O hotărâre străină nu poate avea autoritate de lucru judecat și forță executorie câtă vreme nu se obține recunoașterea efectelor acesteia pe teritoriul României și nu este încuviințată executarea silită, prin îndeplinirea procedurii specifice în sensul prevederilor Legii nr. 105/1992. În speță, s-a obținut recunoașterea sentinței străine, prin sentința civilă nr. 636/1999 pronunțată de Tribunalul Buzău iar prin sentința civilă nr. 774/2000 pronunțată de aceeași instanță s-a încuviințat executarea respectivei hotărâri.

Dreptul de a cere executarea silită se naște pentru creditor numai după îndeplinirea procedurii exequaturului, respectiv de la data rămânerii definitive a hotărârii prin care s-a dispus încuviințarea executării silite și nu data când a rămas definitivă sentința străină. Creditoarea a solicitat executarea creanței înlăuntrul termenului de prescripție prevăzut de art. 405 C. proc. civ., formându-se inițial dosarul de executare nr. 50/2001, cât și dosarele nr. 117/2003 și 255/2004, pentru executarea aceleiași creanțe. Față de toate considerentele expuse, Curtea urmează a respinge ca nefondat recursul în cauză, în conformitate cu prevederile art. 312 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul declarat de SC L.F. Buzău împotriva deciziei nr. 286 din 1 martie 2005 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 iulie 2005.