ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5518/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 1178 din 25 noiembrie 2003, Tribunalul Cluj, secția civilă, a respins ca inadmisibilă acțiunea formulată de reclamanta V.M. împotriva pârâtului Statul Român prin Consiliul local al municipiului Cluj Napoca, având ca obiect revendicare teren. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că reclamanta a solicitat, în temeiul art. 35 din Legea nr. 33/1994, retrocedarea unei suprafețe de teren de 375 mp, rămasă în folosința sa după exproprierea suprafeței totale de 658 mp teren, prin Decretul nr. 469/1999. Tribunalul a constatat că restituirea imobilelor expropriate, respectiv a porțiunii de teren rămasă liberă este reglementată de dispozițiile art. 11 din Legea nr. 10/2001 și nu de Legea nr. 33/1994.

În acest sens, instanța a reținut că reclamanta nu a formulat notificare conform art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 și întrucât aceasta nu și-a fundamentat acțiunea pe dispozițiile acestei legi speciale, s-a apreciat că acțiunile fondate pe dreptul comun sunt inadmisibile în condițiile existenței legii speciale, doar cele începute anterior intrării ei în vigoare putând fi continuate conform art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001. Instanța a mai constatat că în raport de dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, acțiunea în revendicare este și prescrisă, termenul de un an de la intrarea în vigoare a legii fiind împlinit. Reținând că excepția de inadmisibilitate premerge celei privind stingerea dreptului la acțiune prin prescripție extinctivă, tribunalul a respins acțiunea ca inadmisibilă.

Prin decizia nr. 862/A din 8 aprilie 2004, Curtea de Apel Cluj, secția civilă, a respins apelul declarat de reclamant, reținând că atât Legile fondului funciar cât și Legea nr. 10/2001, confereau drept reclamantului la redobândirea proprietății dar pe calea procedurilor speciale, a cererii în reconstituire și a notificării unității deținătoare, iar nu pe calea acțiunii civile în revendicarea dreptului de proprietate. Instanța a mai reținut că atât excepția inadmisibilității acțiunii, cât și a prescripției dreptului la acțiune au fost puse în discuția părților, reclamantul exprimându-și poziția asupra lor. Totodată, instanța a reținut că deși se invocă aplicarea în cauză a Legii nr. 10/2001, o asemenea cerere se soluționează în cadrul procedurii prevăzute de art. 21 a notificării persoanei deținătoare a imobilului și cum reclamantul nu a uzat de această cale, în apel, conform art. 294 C. proc.

civ., nu își poate modifica obiectul cererii de chemare în judecată. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul, invocând prevederile art. 304 pct. 5, 9 și 10 C. proc. civ. Susține reclamantul că ambele instanțe au deturnat obiectul judecății de la temeiurile de drept invocate, respectiv art. 35 și art. 36 din Legea nr. 33/1994, la alte temeiuri și proceduri, respectiv Legea nr. 10/2001. Reclamantul mai susține că în mod greșit instanța de apel și-a însușit excepția de inadmisibilitate a acțiunii, pentru considerentul că ar fi trebuit să uzeze de notificare și prevederile Legii nr. 10/2001 și nu de Legea nr. 33/1994, în condițiile în care parcurgerea acestei proceduri nu era necesară.

Totodată, s-a învederat că excepția de tardivitate este greșită că instanța de apel, confirmând sentința tribunalului de respingere ca inadmisibilă a acțiunii, nu s-a pronunțat asupra fondului, omițând să pună în discuție cererea de probațiune pentru clarificarea unor aspecte care privesc fondul. Recursul va fi admis, pentru următoarele considerente. Sub un prim aspect, trebuie observat că atât prin acțiune cât și în motivele de apel, reclamanta a invocat constant prevederile Legii nr. 33/1994. Ca atare, în aplicarea dispozițiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., instanțele erau obligate să soluționeze cererea de limitele investirii, și nu ca acțiune în revendicare. Pe de altă parte, curtea de apel și-a însușit excepția de inadmisibilitate a acțiunii, reținând în mod greșit că retrocedarea imobilului era posibilă numai cu respectarea procedurii speciale instituită de Legea nr. 10/2001, de care reclamantul nu a uzat.

În materia restituirii imobilelor preluate de stat, Legea nr. 10/2001 este o lege generală în raport cu Legea nr. 33/1994. Prin această lege nu au fost abrogate în mod expres dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, care se aplică atât faptului neutilizării bunului expropriat potrivit scopului de utilitate publică, care a început sub imperiul legii vechi și continuă sub imperiul legii noi, cât și efectelor pe care le generează acest fapt. Într-adevăr, pentru imobilele expropriate în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989, Legea nr. 10/2001 prevede măsuri speciale de restituire, însă diferența de reglementare față de art. 35 din Legea nr. 33/1994. constă în aceea că, potrivit Legii nr. 10/2001, există un termen pentru formularea notificării, în timp ce în cazul cererii formulate în temeiul art. 35 din Legea nr. 33/1994, limitarea temporară există numai în cazul unei noi declarații de utilitate publică.

Susținerea ambelor instanțe că reclamanta trebuia să formuleze notificarea prevăzută de art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 este greșită, câtă vreme terenul a cărui restituire se cere era deținut de reclamantă. Întrucât dispozițiile art. 35 din Legea specială nr. 33/1994 nu au fost abrogate în mod expres și între cele două acte normative există unele diferențe de reglementare, conform principiului generalia specialibus non derogant nu se poate reține că din momentul în care a intrat în vigoare Legea nr. 10/2001, dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994 au devenit inaplicabile.

Prin urmare, drepturile persoanelor ale căror imobile au fost expropriate pot fi în continuare realizate în temeiul art. 35 din Legea nr. 33/1994, dacă sunt îndeplinite condițiile acestui text, situație ce urmează a fi verificată de instanțe de trimitere cu prilejul analizării fondului pricinii, în condițiile în care acțiunea formulată de reclamantă nu este nici inadmisibilă, așa cum au reținut ambele instanțe și nici prescrisă, așa cum a apreciat prima instanță. Pentru considerentele ce preced și în temeiul dispozițiilor art. 313 cu referire la art. 312 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curtea va casa decizia atacată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de reclamantul M.V. împotriva deciziei nr. 862 A din 8 aprilie 2004 a Curții de Apel Cluj, secția civilă. Casează decizia atacată și trimite cauza pentru rejudecarea apelului, aceleiași instanțe. Irevocabilă. Pronunțată, în ședința publică, astăzi 22 iunie 2005.