ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5518/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1178 din 25

noiembrie 2003, Tribunalul Cluj, secția civilă, a respins ca inadmisibilă

acțiunea formulată de reclamanta V.M. împotriva pârâtului Statul Român prin

Consiliul local al municipiului Cluj Napoca, având ca obiect revendicare teren.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța de fond a reținut că reclamanta a solicitat, în temeiul art. 35 din

Legea nr. 33/1994, retrocedarea unei suprafețe de teren de 375 mp, rămasă în folosința

sa după exproprierea suprafeței totale de 658 mp teren, prin Decretul nr. 469/1999.

Tribunalul a constatat că restituirea imobilelor expropriate, respectiv a

porțiunii de teren rămasă liberă este reglementată de dispozițiile art. 11 din

Legea nr. 10/2001 și nu de Legea nr. 33/1994.

În acest sens, instanța a reținut că

reclamanta nu a formulat notificare conform art. 21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001

și întrucât aceasta nu și-a fundamentat acțiunea pe dispozițiile acestei legi

speciale, s-a apreciat că acțiunile fondate pe dreptul comun sunt inadmisibile

în condițiile existenței legii speciale, doar cele începute anterior intrării

ei în vigoare putând fi continuate conform art. 47 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Instanța a mai constatat că în

raport de dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, acțiunea în revendicare

este și prescrisă, termenul de un an de la intrarea în vigoare a legii fiind

împlinit.

Reținând că excepția de

inadmisibilitate premerge celei privind stingerea dreptului la acțiune prin

prescripție extinctivă, tribunalul a respins acțiunea ca inadmisibilă.

Prin decizia nr. 862/A din 8 aprilie

2004, Curtea de Apel Cluj, secția civilă, a respins apelul declarat de

reclamant, reținând că atât Legile fondului funciar cât și Legea nr. 10/2001, confereau

drept reclamantului la redobândirea proprietății dar pe calea procedurilor

speciale, a cererii în reconstituire și a notificării unității deținătoare, iar

nu pe calea acțiunii civile în revendicarea dreptului de proprietate.

Instanța a mai reținut că atât

excepția inadmisibilității acțiunii, cât și a prescripției dreptului la acțiune

au fost puse în discuția părților, reclamantul exprimându-și poziția asupra

lor.

Totodată, instanța a reținut că deși

se invocă aplicarea în cauză a Legii nr. 10/2001, o asemenea cerere se

soluționează în cadrul procedurii prevăzute de art. 21 a notificării persoanei

deținătoare a imobilului și cum reclamantul nu a uzat de această cale, în apel,

conform art. 294 C. proc. civ., nu își poate modifica obiectul cererii de

chemare în judecată.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs reclamantul, invocând prevederile art. 304 pct. 5, 9 și 10 C. proc. civ.

Susține reclamantul că ambele

instanțe au deturnat obiectul judecății de la temeiurile de drept invocate,

respectiv art. 35 și art. 36 din Legea nr. 33/1994, la alte temeiuri și

proceduri, respectiv Legea nr. 10/2001.

Reclamantul mai susține că în mod

greșit instanța de apel și-a însușit excepția de inadmisibilitate a acțiunii,

pentru considerentul că ar fi trebuit să uzeze de notificare și prevederile Legii

nr. 10/2001 și nu de Legea nr. 33/1994, în condițiile în care parcurgerea

acestei proceduri nu era necesară.

Totodată, s-a învederat că excepția

de tardivitate este greșită că instanța de apel, confirmând sentința tribunalului

de respingere ca inadmisibilă a acțiunii, nu s-a pronunțat asupra fondului,

omițând să pună în discuție cererea de probațiune pentru clarificarea unor

aspecte care privesc fondul.

Recursul va fi admis, pentru

următoarele considerente.

Sub un prim aspect, trebuie observat

că atât prin acțiune cât și în motivele de apel, reclamanta a invocat constant

prevederile Legii nr. 33/1994.

Ca atare, în aplicarea dispozițiilor

art. 129 alin. (6) C. proc. civ., instanțele erau obligate să soluționeze

cererea de limitele investirii, și nu ca acțiune în revendicare.

Pe de altă parte, curtea de apel

și-a însușit excepția de inadmisibilitate a acțiunii, reținând în mod greșit că

retrocedarea imobilului era posibilă numai cu respectarea procedurii speciale

instituită de Legea nr. 10/2001, de care reclamantul nu a uzat.

În materia restituirii imobilelor

preluate de stat, Legea nr. 10/2001 este o lege generală în raport cu Legea nr.

33/1994.

Prin această lege nu au fost

abrogate în mod expres dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994, care se

aplică atât faptului neutilizării bunului expropriat potrivit scopului de

utilitate publică, care a început sub imperiul legii vechi și continuă sub

imperiul legii noi, cât și efectelor pe care le generează acest fapt.

Într-adevăr, pentru imobilele

expropriate în perioada 6 martie 1945–22 decembrie 1989, Legea nr. 10/2001

prevede măsuri speciale de restituire, însă diferența de reglementare față de

art. 35 din Legea nr. 33/1994. constă în aceea că, potrivit Legii nr. 10/2001,

există un termen pentru formularea notificării, în timp ce în cazul cererii

formulate în temeiul art. 35 din Legea nr. 33/1994, limitarea temporară există

numai în cazul unei noi declarații de utilitate publică.

Susținerea ambelor instanțe că

reclamanta trebuia să formuleze notificarea prevăzută de art. 21 alin. (1) din

Legea nr. 10/2001 este greșită, câtă vreme terenul a cărui restituire se cere

era deținut de reclamantă.

Întrucât dispozițiile art. 35 din

Legea specială nr. 33/1994 nu au fost abrogate în mod expres și între cele două

acte normative există unele diferențe de reglementare, conform principiului

generalia

specialibus non derogant

nu se poate reține că din momentul în care a

intrat în vigoare Legea nr. 10/2001, dispozițiile art. 35 din Legea nr. 33/1994

au devenit inaplicabile.

Prin urmare, drepturile persoanelor

ale căror imobile au fost expropriate pot fi în continuare realizate în temeiul

art. 35 din Legea nr. 33/1994, dacă sunt îndeplinite condițiile acestui text,

situație ce urmează a fi verificată de instanțe de trimitere cu prilejul

analizării fondului pricinii, în condițiile în care acțiunea formulată de

reclamantă nu este nici inadmisibilă, așa cum au reținut ambele instanțe și

nici prescrisă, așa cum a apreciat prima instanță.

Pentru considerentele ce preced și

în temeiul dispozițiilor art. 313 cu referire la art. 312 alin. (5) C. proc.

civ., Înalta Curtea va casa decizia atacată și va trimite cauza spre rejudecare

aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Admite recursul declarat de

reclamantul M.V. împotriva deciziei nr. 862 A din 8 aprilie 2004 a Curții de

Apel Cluj, secția civilă.

Casează decizia atacată și trimite

cauza pentru rejudecarea apelului, aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședința publică,

astăzi 22 iunie 2005.