ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 918/2021

Ședința publică din data de 21 aprilie 2021

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, secția civilă la data de 24.08.2017, reclamantele A., B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Municipiul Cluj Napoca, prin primar, C., D., E. și F., obligarea acestora să le lase în deplină proprietate și posesie, imobilul teren în suprafață de 641 mp și casele situate în Cluj Napoca, str. x, identificate în CF x Cluj, nr. top x/3, CF x Cluj, top x, CF x Cluj, top x, precum și dispunerea intabulării imobilelor în favoarea reclamantelor, cu cheltuieli de judecată.

In drept, au fost invocate prevederile art. 563 C. civ., art. 453 C. proc. civ., art. 17 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art. 44 din Constituția României, art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

La 23.09.2017, pârâtul C. a formulat cerere de chemare în garanție a Municipiului Cluj Napoca, prin primar și a Statului Româ,n prin Ministerul Finanțelor Publice, iar la 25.09.2017, pârâta F. a formulat cerere de chemare în garanție a numiților G. și H..

Într-un prim ciclu procesual s-au dispus următoarele:

Prin sentința nr. 106/F/06.03.2018, Tribunalul Cluj, secția civilă a admis excepția nelegalei timbrări și, în consecință, a anulat, ca nelegal timbrată, acțiunea reclamantelor având ca obiect revendicare imobiliară; le-a obligat pe reclamante, în solidar, la plata către pârâții C. a sumei de 15.000 RON, către F. a sumei de 9.200 RON și către E. a sumei de 1.250 RON cu titlu de cheltuieli de judecată-onorariu avocațial.

Prin decizia nr. 92/A/12.06.2018, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a admis apelul reclmantelor împotriva sentinței, pe care a anulat-o și a trimis cauza spre rejudecare la același tribunal.

Prin decizia nr. 912/15.05.2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă a respins, ca nefondate, recursurile declarate de pârâții C., F. și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice împotriva deciziei din apel; a obligat pe recurenți la plata sumei de 2717 RON cheltuieli de judecată, reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ., în favoarea intimatelor-reclamante A. și B..

Prin sentința nr. 503/18.10.2019 pronunțată în rejudecare, Tribunalul Cluj, secția civilă a respins, ca inadmisibilă, cererea având ca obiect acțiune în revendicare; a respins, ca rămase fară obiect, cererile de chemare în garanție formulate de F. în contradictoriu cu G. și H. și de C. în contradictoriu cu Statul Român, prin Municipiul Cluj Napoca și Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice.

Prin decizia nr. 76/A/16.06.2020, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantelor împotriva sentinței; a respins cererea intimatei E., de obligare a reclamantelor apelante la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele A. și B., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin motivele de recurs, reclamantele au învederat că acțiunea în revendicare a fost considerată inadmisibilă, dat fiind principiul specialia generalibus derogant ca regula generală instituită de Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 33/2008, reținându-se astfel că insistă, în mod neîntemeiat, în realizarea dreptului pe calea acțiunii în revendicare, cu toate că aveau o hotărâre pronunțată în baza Legii nr. 10/2001.

Or, recurentele au considerat că și-au întemeiat demersul juridic tocmai pe prevederea pe care Înalta Curte o explică în cuprinsul Deciziei nr. 33/2008 cu referiri la practica CEDO. Astfel, instanța supremă a sesizat că "vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terți de bună-credință, chiar dacă aceasta este anterioară confirmării în justiție în mod definitiv a dreptului de proprietate al celuilalt, însoțită de lipsa totală de despăgubiri, se analizează într-o privare de bunuri. O astfel de privare, combinată cu absența totală a unei despăgubiri, este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1".

Recurentele au susținut că aceasta este situația în speță, arătând că antecesoarea lor a dobândit un drept de proprietate în anul 1948, de care a fost lipsită ca urmare a politicii regimului comunist.

Au menționat că și Înalta Curte a atras atenția asupra prevederilor Legii nr. 10/2001, în care se arată expres că proprietarii unor imobile pe care statul și le-a însușit fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietar.

Prin urmare, în opinia recurentelor, calitatea de proprietar a antecesoarei lor nu a încetat, deci se află în situația privării de bun, care constituie o încălcare a art. 1 al Protocolului 1 din Convenție, astfel încât situația se circumscrie excepției instituite de Înalta Curte de la regula aplicării cu prioritate a legii speciale.

Cu alte cuvinte, potrivit recurentelor, antecesoarea lor deține un titlu de proprietate valabil (deciziunea nr. 311/1948 a Judecătoriei Populare Cluj) și cum în cadrul demersului juridic prevăzut de Legea nr. 10/2001 nu i se recunoaște acest drept, este privată, atât de bun, cât și de orice despăgubire, lucru care contravine art. 1 din Protocolul 1.

Au susținut că instanța de apel, prin aplicarea greșită a acestor norme, a considerat ca nu este incidență în speță ipoteza descrisă în considerentele Deciziei nr. 33/2008, făcând referire și la cauza Păduraru contra României, pe care au invocat-o.

Au învederat că instanța de apel a analizat considerentele Deciziei nr. 33/2008 și practica CEDO prin prisma respectării principiului stabilității și securității raporturilor juridice, precum și celui al proporționalității și dreptului la un proces echitabil, fără a constata vreo încălcare a acestora față de reclamante, fapt care se circumscrie, în opinia recurentelor, greșitei interpretări și aplicări a normelor legale. Astfel, instanța de apel analizând speța raportat la cauza Pincova și Pinc contra Republicii Cehe (citată și în cauza Raicu contra României), unde Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că "este necesar a se asigura că această atenuare a vechilor încălcări nu creează noi neajunsuri disproporționate (...) iar persoanele care au dobândit bunuri cu bună credință să nu fie puse în situația de a suporta responsabilitatea, care aparține direct statului, pentru faptul de a fi confiscat cândva aceste bunuri", a considerat că în speță s-ar produce acest "neajuns disproporționat" în sarcina pârâților foști chiriași, dobânditori de bună credință.

Au precizat că în cadrul acțiunii în revendicare exista posibilitatea despăgubirii de către stat a pârâților dobânditori de bună credință, aceștia putând solicita aceste despăgubiri de la Statul Român, existând de altfel la dosar chemare în garanție și cerere în acest sens.

Potrivit recurentelor, este evident că "neajunsul disproporționat" se produce tocmai printr-o atare modalitate de tranșare a cauzei, având în vedere că rămân definitiv lipsite de dreptul de proprietate asupra bunurilor sau de vreo despăgubire pentru acesta, dreptul rămânând unul recunoscut doar scriptic, fără însă a se materializa efectiv, din cauza modului în care Statul Român, prin organele sale competente, a tranșat situația până la acest moment.

Au considerat că nu s-a asigurat nici accesul la justiție în mod real, atâta vreme cât la judecata în baza Legii nr. 10/2001, cu toate că au făcut toate demersurile corect și la timp, au fost puse în situația imposibilității de a înfățișa primul exemplar original al acelei Deciziuni nr. 311/1948, care ar fi trebuit să se găsească în arhiva Judecătoriei Cluj-Napoca, însă nu s-a găsit în timpul procedural util ci mult ulterior, în 2016, cu ocazia promovării de către reclamante a procedurii reconstituirii. Asigurarea accesului real la justiție este o obligație a instanțelor învestite cu cereri precum prezenta și tocmai existența acestei derogări instituite prin Decizia nr. 33/2008 și obligația de a analiza atent circumstanțele fiecărei cauze în parte, deschid posibilitatea instanțelor de a înfăptui actul de justiție efectiv si echitabil. Aplicarea confortabilă a principiului specialia generalibus derogant numai pentru că reprezintă regula generală și pentru a tinde la o "uniformizare a soluțiilor" fără a ține seama de toate circumstanțele cauzei, este, pentru recurente, profund lipsită de echitate.

Au mai arătat că instanța de apel a analizat și respectarea principiului securității raporturilor juridice, citând cauza Brumărescu contra României și arătând că "o soluție definitivă a oricărui litigiu nu trebuie rediscutată", criticând însă faptul că nu s-a ținut seama și de hotărârea nr. 311/1948, care constituie titlul recurentelor, pentru că aceea este prima hotărâre definitivă din șirul supus atenției instanțelor cu ocazia analizării speței de față. Principiul ar trebui aplicat tuturor hotărârilor, aceasta fiind prima care a fost nesocotită și încă în mod repetat, atât ca urmare a politicii duse de stat în perioada comunistă, dar si cu ocazia desfășurării proceselor dintre părți.

Este posibil ca părțile să se afle în situația în care fiecare se poate prevala de existența unui bun în sensul Convenției, instanțele fiind puse în situația de a da preferabilitate unuia în detrimentul celuilalt, soluția având efectul privării de bun a uneia din părti. Recurentele au susținut că greșit instanța a considerat că în speță s-ar ajunge la situația ca nu statul să suporte consecințele adoptării unor norme neconforme cu Convenția, ci un particular, acest lucru urmând a se întâmpla în cazul menținerii acestei soluții, și anume recurentele suportă consecințele prevederilor decretelor de confiscare a bunurilor, ajungându-se în mod absurd la soluția opusă celei dorite prin instituirea tuturor prevederilor care ocrotesc și dau efectivitate dreptului de proprietate.

Recurentele au precizat astfel că procedura judecării pe dreptul comun permite obligarea statului, în final, la suportarea materială a consecințelor politicilor sale, dar și a modului în care înțelege să confere eficiența dreptului la justiție și la un proces echitabil.

Înalta Curte, înregistrând dosarul ca recurs, a procedat, la data de 21.01.2021, la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Completul de filtru C3, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus, prin rezoluția de la aceeași dată, comunicarea raportului părților, pentru ca acestea să depună puncte de vedere conform dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Părțile nu au formulat puncte de vedere la raportul de admisibilitate.

La data de 10.03.2021 recursul a fost admis în principiu, fiind acordat prezentul termen de judecată.

La data de 01.10.2020, în termen legal, intimatul-pârât Municipiul Cluj Napoca, prin primar a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului, ca nefondat, cu consecința menținerii hotărârii atacate, ca temeinică și legală.

La 13.10.2020, în termen legal, a fost înregistrată și întâmpinarea intimatului-chemat în garanție Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, prin care s-a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

La 14.10.2020, în termen legal, s-a înregistrat întâmpinarea formulată de intimata-pârâtă E., prin care s-a solicitat, în principal, anularea căii de atac, iar în subsidiar, respingerea recursului, cu cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocațial, conform chitanței anexate. A susținut că, examinând cererea de recurs, a constatat că se aduc critici soluției pronunțate în apel, fără a se invoca motivele de nelegalitate cuprinse la art. 488 C. proc. civ.. Pe fond, a considerat că criticile aduse deciziei curții de apel nu pot fi primite, în condițiile în care instanțele anterioare au constatat că antecesoarea reclamantelor a uzat de procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001, iar notificarea a fost respinsă pentru că nu s-a dovedit calitatea de persoană îndreptățită. Împrejurarea că actul care dovedea calitatea de persoană îndreptățită a fost refăcut după pronunțarea hotărârii irevocabile conferea părților un alt remediu procesual și nu acțiunea în revendicare pe drept comun.

La aceeași dată a fost înregistrată și întâmpinarea intimaților-pârâți C. și F., prin care s-a solicitat, în principal, anularea recursului, iar în subsidiar, respingerea acestuia, cu cheltuieli de judecată. În susținerea excepției nulității recursului, intimații-pârâți s-au prevalat de conținutul art. 486 alin. (1) lit. c) raportat la alin. (3) C. proc. civ., arătând că a fost indicat eronat numărul deciziei atacate.

La data de 26.10.2020, recurentele au depus răspuns la întâmpinări, arătând că recursul este întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., respectiv instanța a interpretat și aplicat greșit prevederile obligatorii ale Deciziei nr. 33/2008, practica CEDO și principiile de drept invocate. Au solicitat respingerea excepției invocate de intimații-pârâți C. și F., având în vedere că este evident că este vorba de o greșeală materială prin menționarea numărului deciziei atacate ca fiind 7/A în loc de 76/A, cu atât mai mult cu cât acesta a fost indicat și prin numărul dosarului în care a fost pronunțată. Pe fond, au reiterat opinia potrivit căreia calea dreptului comun a revendicării prin comparare titluri, admisibilă în baza derogării de la regula pe care o instituie teza a doua a Deciziei nr. 33/2008, apare ca posibilitate a tranșării litigiului în mod echitabil iar a provoca prejudicii disproporționate pentru niciuna din părți, având în vedere că dobânditorii de bună credință, actualii proprietari, au posibilitatea încasării de despăgubiri de la Statul Român.

Cu privire la întâmpinarea Statului Român, prin Ministerul Finanțelor Publice au arătat că împrocesuarea acestui intimat nu s-a datorat chemării în judecată de către reclamante, ci chemării în garanție formulate de intimații- pârâți C. și F..

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Prin motivele de recurs se critică, în esență, soluția instanțelor anterioare cu privire la caracterul inadmisibil al acțiunii în revendicare de drept comun formulată ulterior parcurgerii procedurii Legii nr. 10/2001, din perspectiva Deciziei în interesul legii nr. 33/2008 și a dispozițiilor art. 1 al Protocolului nr. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

În acest sens, recurentele apreciază că, urmare a respingerii demersului întemeiat pe Legea nr. 10/2001 al autoarei lor, calitatea acesteia de proprietar nu a încetat, existând, deci, privarea de bun ce constituie o încălcare a art. 1 din Primul Protocol la Convenție, situație ce se circumscrie excepției instituite de Înalta Curte de la regula aplicării cu prioritate a legii speciale, prin decizia în interesul legii menționată.

Apreciază recurentele că această modalitate de abordare, reprezintă o aplicare greșită a situației desccrisă în Decizia în interesul legii nr. 33/2008, cu consecința încălcării unor principii fundamentale privind stabilitatea și securitatea raporturilor juridice, accesul la justiție și dreptul la un proces echitabil.

Înalta Curte constată că, așa cum și recurentele arată, anterior prezentului litigiu, autoarea acestora, numita I. a formulat acțiune întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 pentru anularea dispoziției nr. 4743/21.07.2008 a Primarului Municipiului Cluj-Napoca, prin care se respinsese notificarea acesteia nr. 2864/18.12.2001, având ca obiect solicitarea de restituire a terenului în suprafață de 640 mp și a construcțiilor aferente, adică a aceluiași imobil față de care s-a promovat prezenta acțiune în revendicare de drept comun.

Dacă inițial acțiunea autoarei recurentelor întemeiată pe Legea nr. 10/2001 a fost admisă prin sentința nr. 76/05.02.2013, pronunțată de Tribunalul Cluj, secția civilă în dosar nr. x/2008, în recursul soluționat de Curtea de Apel Cluj prin decizia nr. 2330/R/15.05.2013, urmare a admiterii recursului formulat de pârâtul Primarul Municipiului Cluj-Napoca și de intervenienți, sentința a fost modificată în sensul respingerii acțiunii.

Față de cele arătate, recurentele se regăsesc în situația expusă prin decizia în interesul legii pe care acestea o invocă în favoarea lor, dar care le închide accesul către acțiunea în revendicare de drept comun, respectiv nu beneficiază de o "confirmare în justiție în mod definitiv a dreptului de proprietate", care să determine incidența excepției reglementate de aceasta.

Prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008 privind aplicarea legii speciale cu prioritate, s-a stabilit împrejurarea că acțiunea în revendicare prin care se urmărește redobândirea unui imobil preluat de stat în perioada de referință a Legii nr. 10/2001, introdusă după intrarea în vigoare a acestei legi, trebuie să fie soluționată, în egală măsură, prin compararea titlurilor, însă, în aplicarea criteriilor de comparare nu se poate face abstracție de existența legii speciale care prevede în ce condiții aceste imobile se pot restitui în natură persoanelor îndreptățite. În soluționarea acțiunii trebuie să se determine care este partea ce poate fi considerată că are un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Este necontestat că acțiunea recurentelor-reclamante are ca obiect revendicarea unui imobil care a fost preluat de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, adică în perioada de referință a Legii nr. 10/2001 și că a fost introdusă nu numai după intrarea în vigoare a acestei legi, ci și după parcurgerea, de către autoarea recurentelor, a procedurii reglementate de legea specială de reparație și finalizată prin respingerea demersului judiciar.

Nicio persoană nu se mai poate legitima ca titular al dreptului de proprietate într-o acțiune promovată ulterior datei de 14.02.2001 și fondată pe dreptul comun (art. 480 C. civ.), pentru bunul pretins a fi fost preluat abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, dacă nu i-a fost recunoscut anterior un "bun" în sensul dat de art. 1 din Protocolul nr. 1 al CEDO, ori nu poate invoca existența unei speranțe legitime în legătură cu acesta.

Or, recurentele nu dețin o hotărâre judecătorească anterioară prin care să li se fi confirmat în justiție dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, astfel încât nu dețin un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție și al jurisprudenței Curții pe acest aspect, întrucât acțiunea întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001 inițiată de autoarea lor a fost respinsă în mod irevocabil și nu dețin nici speranța legitimă a redobândirii acestui bun, posibilă doar prin aplicarea cadrului normativ adecvat.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit că exigențele art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 și principiul securității raporturilor juridice trebuie respectate atât în cazul fostului proprietar, cât și în cel al cumpărătorului de bună-credință și că prin restituirea bunurilor preluate de către stat trebuie să fie evitată crearea unei nedreptăți mai mari decât aceea prin care s-a dispus confiscarea bunului.

Ideea reținută în jurisprudența instanței de contencios european este aceea că încercarea instanțelor de atenuare a consecințelor anumitor încălcări ale dreptului de proprietate cauzate de fostul regim comunist nu trebuie să creeze noi neajunsuri disproporționate, iar persoanele care și-au dobândit cu bună-credință bunurile nu trebuie să fie aduse în situația de a suporta ponderea responsabilității statului care a confiscat în trecut aceste bunuri (a se vedea cauza Pincova și Pinc contra Republicii Cehe, cauza Raicu c. României).

Decizia nr. 33/2008 dată de ICCJ în interesul legii a fost interpretată și aplicată corect la circumstanțele cauzei de către instanțele anterioare, în sensul că, în ipoteza concursului între legea specială și cea generală, este posibil să se recunoască prioritatea acțiunii în revendicare de drept comun numai în măsura în care nu se aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice, situație care însă nu se regăsește în speță.

Legea nr. 10/2001 a suprimat, practic, posibilitatea recurgerii la dreptul comun în cazul ineficacității actelor de preluare a imobilelor naționalizate și, fără să diminueze accesul la justiție, cum greșit susțin recurentele-reclamante, a perfecționat sistemul reparator, subordonându-l, totodată, controlului judecătoresc prin norme de procedură cu caracter special.

Numai persoanele exceptate de la procedura acestui act normativ, precum și cele care, din motive independente de voința lor, nu au putut să utilizeze această procedură în termenele legale (ceea ce nu reprezintă situația din prezenta cauză), au deschisă calea acțiunii în revendicarea bunului litigios, afară de cazul când acesta a fost cumpărat cu bună-credință și cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 112/1995 de către chiriași.

Soluția se impune justificat și de faptul că referitor la exercițiul aceluiași drept nu se poate accepta existența unui tratament juridic discriminatoriu și inegal cu privire la aceeași categorie de persoane care se adresează justiției și care invocă împrejurări de fapt și de drept similare, urmărind același scop, respectiv, retrocedarea unor bunuri.

Cu alte cuvinte, nu este de admis ca în cadrul aceleiași categorii de persoane, anume aceea a proprietarilor deposedați abuziv de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, unii să își poată valorifica drepturile numai în cadrul legii speciale de reparație, iar alții să poată acționa în justiție pe cale separată, nelimitat și în același scop, de a obține retrocedarea bunului, fapt contrar principiului stabilității și securității raporturilor juridice.

În speță, recurentele nu se află în niciuna din situațiile de excepție ce ar justifica posibilitatea de a recurge la acțiunea în revendicare, întrucât, contrar susținerilor și a trimiterilor pe care acestea le fac la jurisprudența instanței europene, pentru a fi titularul unui bun actual în sensul jurisprudenței menționate, este necesar ca printr-o hotărâre definitivă și executorie, instanțele să fi recunoscut părții calitatea de proprietar, iar în dispozitivul hotărârii să fi dispus în mod expres restituirea bunului (cauza Atanasiu c. României).

Prin raportare la aceste statuări ale Curții Europene, se constată că recurentelor nu li s-a recunoscut anterior, printr-o hotărâre judecătorească sau decizie administrativă definitivă, dreptul la restituirea imobilului în litigiu, acestea nu beneficiază de un "bun actual" în sensul Convenției, decizia de care se prevalează, de preluare a bunului în proprietatea statului, neavând valoarea unui titlu de proprietate valid, care să legitimeze existența dreptului în patrimoniul reclamanților, ci, dimpotrivă, demonstrează ieșirea imobilului din patrimoniu la un moment care face ca, din punct de vedere juridic, regimul acestuia să-l situeze în sfera de reglementare a Legii nr. 10/2001.

Este adevărat că prin Decizia în interesul legii nr. 33/2008 s-a statuat cu putere obligatorie pentru instanțe că, "În cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv, Legea nr. 10/2001, și Convenția europeană a drepturilor omului, aceasta din urmă are prioritate. Această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate sau securității raporturilor juridice."

Această ipoteză însă nu este incidentă în speță, iar pentru a putea opera, recurentele trebuiau să dovedească existența unor neconcordanțe între Legea nr. 10/2001 și Convenția europeană a drepturilor omului, ori motivul pentru care acestea au promovat prezenta acțiune în revendicare este acela că în anul 2016 au refăcut decizia nr. 313/1948 emisă de Judecătoria Cluj, situație ce nu poate fi subsumată neconcordanței între Legea nr. 10/2001 și Convenție.

Analiza conflictului dintre legea internă și Convenția europeană a drepturilor omului este întotdeauna subsecventă constatării existenței unui "bun" în patrimoniul celui care invocă prioritatea Convenției, condiție neîndeplinită în speță.

Referindu-se la prioritatea Convenției Europene a Drepturilor Omului și a Primului Protocol adițional la aceasta, recurentele au invocat încălcarea stabilității și securității raporturilor juridice, accesului la justiție și dreptului la un proces echitabil, însă nici această critică nu poate fi primită.

Pentru același imobil a fost promovată acțiunea întemeiată pe Legea nr. 10/2001, ca lege specială de reparație incidentă bunului solicitat spre a fi restituit. Faptul că în acea procedură acțiunea a fost respinsă, nu justifică solicitarea bunului pe altă cale, într-un demers paralel dar având aceeași finalitate, în afara procedurii unice care reglementa regimul juridic al bunului revendicat, cu eludarea dispozițiilor legale în materie.

De asemenea, împrejurarea că actul care, în opinia recurentelor, dovedea calitatea de persoană îndreptățită (deciziunea nr. 311/1948) a fost refăcut după pronunțarea hotărârii irevocabile în litigiul având ca obiect Legea nr. 10/2001, reprezintă o chestiune care nu le poate valida demersul pe calea dreptului comun, fiind vorba, în realitate, de o chestiune de probațiune insuficient demonstrată în procedura specială, ceea ce nu deschide însă calea acțiunii în revendicare de drept comun.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantele A. și B., ambele cu domiciliul procesual ales la J., cu sediul în județul Cluj împotriva deciziei nr. 76/A din 16 iunie 2020 a Curții de Apel Cluj, secția I civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți C., cu domiciliul în județul Cluj, F., cu domiciliul în județul Cluj, G., cu domiciliul în județul Cluj, H., cu domiciliul în cu domiciliul în județul Cluj, D., cu domiciliul în Cluj Napoca, județul Cluj, E., cu domiciliul în Cluj Napoca, județul Cluj, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, cu sediul în județul Cluj, Municipiul Cluj Napoca, prin primar, cu sediul în județul Cluj.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 21 aprilie 2021.