ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5360/2004

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele : La data de 26 aprilie 1999 și ulterior, la 19 octombrie 1999, prin două acțiuni conexate în cursul judecății, Consiliul local al comunei Lenauheim, județul Timiș a chemat în judecată pe O.M., O.V. și K.M. cerând să se constate că succesiunea lăsată de defunctul K.I.K., decedat la 28 decembrie 1959 este vacantă și că activul succesoral rămas cuprinde un imobil compus din: o casă și 4316 mp teren, situat în comuna Lenauheim, identic cu p.t. nr. 383-384, din C.F. Lenauheim. Totodată, a cerut să fie dispusă evacuarea din imobil a pârâților O.M., O.V., rectificarea cărții funciare, în sensul radierii înscrierii dreptului de proprietate asupra bunului pe numele celor doi pârâți și al intabulării acestui drept în favoarea statului.

Tribunalul Timiș, secția civilă, prin sentința nr. 870 din 5 decembrie 2001, a respins, ca nefondată, acțiunea. Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, prin decizia nr. 15 din 17 februarie 2003, a admis apelul reclamantului și, schimbând parțial sentința, a admis în parte acțiunea referitor la capetele de cerere privind constatarea vacanței succesorale, a activului succesoral rămas și rectificarea cărții funciare. Capătul de cerere privind evacuarea din imobil a pârâților O.M. și O.V. a fost respins, ca nefondat, cu motivarea că aceștia au asupra bunului, un drept de folosință dobândit prin convenția din 4 octombrie 1956, încheiată cu defunctul. Totodată, instanța de apel a reținut, în sensul art. 680 C. civ., absența, în speță, a moștenitorilor legali sau testamentari și inexistența dreptului de proprietate originar, invocat de pârâții O.M.

și O.V. De asemenea, pe baza constatării că valoarea obiectului pricinii depășește 150 milioane lei și că, în speță, este incident textul art. 2 pct. 1 lit. a) C. proc. civ., în formă nemodificată, anterioară O.U.G. nr. 138/2000, considerentele deciziei din apel apreciază ca nefondată excepția invocată de apelanți în sensul că n-ar fi dată competența de primă instanță a tribunalului. Privind cheltuielile de judecată din apel, în baza art. 274, art. 276 C. proc. civ. s-a apreciat că pârâții O.M. și O.V. datorează reclamantului restituirea sumei de 37.112.000 lei reprezentând taxele judiciare de timbru și onorariu de avocat. Împotriva acestei decizii reclamantul și pârâții O.M. și O.V. au declarat recurs bazat pe motive de nelegalitate.

Reclamantul a invocat soluționarea greșită a capătului de cerere privind evacuarea din imobil a pârâților O.M. și O.V. Aceștia din urmă au cerut reformarea deciziei atacate întrucât a fost pronunțată cu încălcarea normelor de competență materială (era dată competența de primă instanță a Judecătoriei) a dispozițiilor art. 680 C. civ. (moștenirea nu este vacantă), a prevederilor art. 480 C. civ. (sunt proprietarii imobilului conform sentinței civile nr. 7383/1994 a Judecătoriei Timișoara) și a reglementărilor cuprinse în art. 274 C. proc. civ. (cuantumul cheltuielilor de judecată este excesiv). Recursul pârâților este nefondat. În raport cu valoarea obiectului litigiului, de 714.304.184 lei, prețuită la primirea acțiunii, 26 aprilie 1999, era dată competența de primă instanță prevăzută de art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc.

civ., în forma sa avută anterior modificării textului prin O.U.G. nr. 138/2000 (publicată în M. Of. nr. 479 din 2 octombrie 2000). În consecință, litigiul era de competența Tribunalului Timiș, fiind, ca atare, neîntemeiată susținerea pârâților recurenți că hotărârea de primă instanță a fost dată cu încălcarea competenței altei instanțe. Nu mai puțin, este nejustificată și critica privind vacanța succesorală de vreme ce defunctul n-a avut rude în grad succesibil, soție supraviețuitoare sau legatari. Pârâta K.M. citată în proces, a opus cu fermitate absența vreunui interes și chiar a legăturii de rudenie cu defunctul (f.55 dosar fond). Așa fiind, în mod just instanța de apel a făcut aplicația, în speță, a dispozițiilor art. 680 C. civ.

potrivit cărora în lipsă de moștenitori legali sau testamentari, bunurile lăsate de defunct trec în proprietatea statului. De asemenea, temeinic și legal a fost înlăturată pretenția de proprietar a pârâților. Într-adevăr, sentința civilă nr. 7383/1994 a Judecătoriei Timișoara nu este opozabilă reclamantului, iar convenția din 4 octombrie 1956 n-a transmis pârâților recurenți dreptul de proprietate asupra imobilului din litigiu. În sfârșit, se constată că întrucât suma cheltuielilor de judecată la care au fost obligați pârâții recurenți a fost stabilită cu respectarea dispozițiilor art. 274 C. proc. civ., fără temei s-a cerut a fi redusă, recursul fiind, ca atare, în întregime, nefondat. În schimb este întemeiat recursul reclamantului întrucât instanța de apel cu o motivare sumară, insuficientă și inexactă, practic inexistentă, a respins capătul de cerere privind evacuarea din imobil a pârâților O.M.

și O.V. În accepțiunea instanței de apel pârâții ar avea un drept de folosință dedus din convenția din 4 octombrie 1956, însă natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestui act juridic (dedus judecății), n-au fost determinate cu respectarea prevederilor art. 129 C. proc. civ. Nu mai puțin, destinația dată, o vreme îndelungată imobilului (grădiniță pentru copii și creșă) și legalitatea schimbării posesorului (prin expulzarea reclamantului din imobil) au fost complectamente ignorate de instanța de apel. Rezultă astfel că împrejurări de fapt esențiale ale pricinii au rămas nestabilite, situație care, în sensul art. 314 C. proc. civ., împiedică instanța de recurs să decidă asupra fondului acestui capăt de cerere al pricinii.

Ca urmare, în temeiul art. 312 și urm. C. proc. civ., se impune admiterea recursului și casarea parțială a deciziei din apel, cu trimiterea cauzei la aceeași instanță pentru rejudecarea, în limitele arătate, a capătului de cerere privind evacuarea. Recursul pârâților O.M. și O.V. urmează a fi respins cu efectul menținerii celorlalte dispoziții ale deciziei recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de reclamantul Consiliul local al comunei Lenauheim împotriva deciziei nr. 15 din 17 februarie 2003 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă. Casează în parte decizia recurată, numai cu privire la soluționarea capătului de cerere privind evacuarea pârâților O.M. și O.V. din imobilul în litigiu și trimite cauza aceleiași instanțe spre rejudecare în limitele casării. Menține în rest decizia atacată. Respinge recursul declarat de pârâții O.M. și O.V. împotriva aceleiași decizii, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 septembrie 2004.