ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3462/2005

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 3028/ C din

4 septembrie 2003, pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția comercială și de

contencios administrativ, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta

SC U. S.R.L. Sibiu

împotriva pârâtei SC U. SA Sibiu și

ca urmare, pârâta a fost obligată să emită factură fiscală pentru imobilul

situat în Sibiu, ce a făcut obiectul contractului de vânzare – cumpărare

încheiat sub nr. 8277 din 29 octombrie 2001, respingând celelalte capete de

cerere.

Prin aceeași sentință, a fost

respinsă cererea de chemare în garanție formulată de pârâta SC U. SA Sibiu

împotriva chematului în garanție Statul Român reprezentat prin Consiliul Local

Municipal Sibiu și municipiul Sibiu prin Primar.

În considerentele acestei sentințe,

prima instanță a reținut că prin contractul înregistrat sub nr. 8279 încheiat

la data de 29 octombrie 2001, pârâta a vândut reclamantei imobilul situat în

municipiul Sibiu, spațiul comercial, cu prețul de 295.301.952 lei inclusiv

T.V.A., preț aprobat de comisia de negociere a Consiliului Local conform H.G.

nr. 906/1996.

S-a mai reținut că reclamanta

cumpărătoare deși a achitat întregul preț inclusiv T.V.A.-ul, pârâta nu a

întocmit factura fiscală care-i era necesară reclamantei conform prevederilor

O.U.G. nr. 17/2000, astfel că cererea acesteia este întemeiată parțial.

În ce privește cererea reclamantei,

în sensul că sentința să țină loc de factură fiscală, s-a reținut că o asemenea

cerere este inadmisibilă, întrucât reclamanta putea să uzeze de prevederile

art. 1075 C. civ., potrivit căruia obligația de a face sau a nu face se schimbă

în dezdăunare în caz de neexecutare din partea debitorului.

Cu privire la cererea de chemare în

garanție formulată de pârâtă, s-a reținut că este nefondată, având în vedere

O.U.G. nr. 17/2000 în vigoare la data încheierii contractului și raportul

juridic ce a fost încheiat numai între reclamantă și pârâtă.

Împotriva acestei sentințe a

declarat apel pârâta SC U. SA, care a solicitat schimbarea hotărârii atacate,

în sensul respingerii acțiunii, iar în subsidiar, admiterea cererii de chemare

în garanție.

În dezvoltarea motivelor de apel,

pârâta arată că sentința primei instanțe este nelegală și netemeinică, întrucât

contractul cu pârâta a fost încheiat în numele și pe seama

Primăriei municipiului Sibiu, pârâta

fiind doar administratorul imobilului ce este proprietatea statului, iar prețul

imobilului a fost virat integral și direct în contul chematei în garanție

Primăria Sibiu, fără a mai trece în conturile societății pârâte.

Curtea de Apel Alba Iulia, prin

decizia nr. 33 din 5 decembrie 2003, a respins, ca nefondat, apelul pârâtei.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs, în termen, pârâta SC U. SA Sibiu solicitând admiterea acestuia și

modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii acțiunii.

În motivarea recursului, întemeiat

în drept pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se critică hotărârea

atacată pentru că s-a menținut obligația ei de a emite factură fiscală către

intimata – reclamantă în condițiile în care transferul proprietății bunului

imobil nu a operat între ea și reclamantă, așa cum prevăd dispozițiile

imperative ale art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 17/2000 privind taxa pe valoarea

adăugată. Pârâta nu a avut calitatea de proprietar al spațiului ci proprietatea

aparținea instituției publice Consiliul Local Municipal Sibiu și

Primăria municipiului Sibiu care,

potrivit

O.U.G. nr.

17/2000 nu este plătitoare de T.V.A.

Se mai arată că pârâta a încheiat cu

reclamanta contractul

de vânzare – cumpărare în numele și pe seama

Primăria municipiului Sibiu iar prețul vânzării a

fost virat integral și direct în contul acestei instituții publice.

Examinând recursul prin prisma

motivelor invocate, Înalta Curte constată că acesta este fondat. Astfel

instanțele, în mod greșit, au admis în parte acțiunea

reclamantei și au obligat-o pe

pârâtă să emită reclamantei factură fiscală pentru spațiul care a făcut

obiectul contractului de vânzare – cumpărare nr. 8277 din 29 octombrie 2001.

Așa cum rezultă din probele

administrate nu pârâta SC U. SA Sibiu era proprietara spațiului vândut ci Consiliul

Local municipal Sibiu, iar negocierile privind vânzarea spațiului au fost

efectuate de către Comisia de negociere a Consiliului Local Sibiu (proces –

verbal nr. 7831/ A din 11 octombrie 2001).

Potrivit art. 4 din contractul de

vânzare – cumpărare contravaloarea spațiului urma a se achita în contul

Primăriei municipiului Sibiu și a și

fost virat direct în acest cont (O.P. nr. 330 din 30 octombrie 2001) fără a

trece prin conturile aparținând pârâtei. Or, în cazul în care ar fi obligată să

emită factura fiscală pârâta s-ar afla în situația în care, deși nu a încasat

nici o sumă din vânzare, și nu a realizat nici un venit, ar trebui să achite

T.V.A.-ul aferent prețului vânzării.

În același sens sunt și cele

cuprinse în raportul de expertiză contabilă, prin intrarea bunului în gestiunea

sa pârâta nu a înregistrat cheltuieli pentru achiziționarea acestora,

neînregistrând nici amortizarea lunară a lor, aceasta înregistrându-se de către

proprietar, Primăria Sibiu; odată cu vânzarea spațiului pârâta a scăzut atât

valoarea concesiunii cât și valoarea datoriei către Primăria Sibiu; pârâta nu a

înregistrat venituri și nici cheltuieli pentru descărcarea din gestiune.

Concluzia este că din operațiunile contabile analizate rezultă că

SC U. SA nu a avut în

gestiune și nu a reflectat în

contabilitatea proprie calitatea de proprietar al bunului în discuție.

Împrejurarea că prețul spațiului a

fost negociat cu includerea în preț și a T.V.A.-ului, și achitat astfel de

reclamantă, și faptul că Primăria municipiului Sibiu nu este plătitoare de

T.V.A., conform art. 3 din

O.U.G. nr. 17/2000, nu este un argument suficient pentru ca pârâta, ca

plătitoare de T.V.A., să fie

obligată să emită factura fiscală.

Față de cele de mai sus, Înalta

Curte, în temeiul art. 312 alin. (3)

C. proc. civ., urmează să admită recursul pârâtei și să

modifice decizia atacată în sensul admiterii apelului și schimbării în parte a

sentinței instanței de fond, respingând acțiunea reclamantei dar menținând

restul dispozițiilor privind cererea de chemare în garanție.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta

SC U. SA Sibiu împotriva deciziei nr. 33 din 5 decembrie 2003, pronunțată de

secția comercială și de contencios administrativ a Curții de Apel Alba Iulia,

modifică decizia atacată în sensul că admite apelul, schimbă în parte sentința

instanței de fond, în sensul că respinge acțiunea reclamantei

SC U. S.R.L. Sibiu

.

Menține celelalte dispoziții ale

sentinței cu privire la chemarea în garanție.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședința publică,

astăzi 8 iunie 2005.