ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3462/2005

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 3028/ C din 4 septembrie 2003, pronunțată de Tribunalul Sibiu, secția comercială și de contencios administrativ, s-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanta SC U. S.R.L. Sibiu împotriva pârâtei SC U. SA Sibiu și ca urmare, pârâta a fost obligată să emită factură fiscală pentru imobilul situat în Sibiu, ce a făcut obiectul contractului de vânzare – cumpărare încheiat sub nr. 8277 din 29 octombrie 2001, respingând celelalte capete de cerere. Prin aceeași sentință, a fost respinsă cererea de chemare în garanție formulată de pârâta SC U. SA Sibiu împotriva chematului în garanție Statul Român reprezentat prin Consiliul Local Municipal Sibiu și municipiul Sibiu prin Primar.

În considerentele acestei sentințe, prima instanță a reținut că prin contractul înregistrat sub nr. 8279 încheiat la data de 29 octombrie 2001, pârâta a vândut reclamantei imobilul situat în municipiul Sibiu, spațiul comercial, cu prețul de 295.301.952 lei inclusiv T.V.A., preț aprobat de comisia de negociere a Consiliului Local conform H.G. nr. 906/1996. S-a mai reținut că reclamanta cumpărătoare deși a achitat întregul preț inclusiv T.V.A.-ul, pârâta nu a întocmit factura fiscală care-i era necesară reclamantei conform prevederilor O.U.G. nr. 17/2000, astfel că cererea acesteia este întemeiată parțial. În ce privește cererea reclamantei, în sensul că sentința să țină loc de factură fiscală, s-a reținut că o asemenea cerere este inadmisibilă, întrucât reclamanta putea să uzeze de prevederile art. 1075 C. civ., potrivit căruia obligația de a face sau a nu face se schimbă în dezdăunare în caz de neexecutare din partea debitorului.

Cu privire la cererea de chemare în garanție formulată de pârâtă, s-a reținut că este nefondată, având în vedere O.U.G. nr. 17/2000 în vigoare la data încheierii contractului și raportul juridic ce a fost încheiat numai între reclamantă și pârâtă. Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta SC U. SA, care a solicitat schimbarea hotărârii atacate, în sensul respingerii acțiunii, iar în subsidiar, admiterea cererii de chemare în garanție. În dezvoltarea motivelor de apel, pârâta arată că sentința primei instanțe este nelegală și netemeinică, întrucât contractul cu pârâta a fost încheiat în numele și pe seama Primăriei municipiului Sibiu, pârâta fiind doar administratorul imobilului ce este proprietatea statului, iar prețul imobilului a fost virat integral și direct în contul chematei în garanție Primăria Sibiu, fără a mai trece în conturile societății pârâte.

Curtea de Apel Alba Iulia, prin decizia nr. 33 din 5 decembrie 2003, a respins, ca nefondat, apelul pârâtei. Împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen, pârâta SC U. SA Sibiu solicitând admiterea acestuia și modificarea hotărârii atacate în sensul respingerii acțiunii. În motivarea recursului, întemeiat în drept pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se critică hotărârea atacată pentru că s-a menținut obligația ei de a emite factură fiscală către intimata – reclamantă în condițiile în care transferul proprietății bunului imobil nu a operat între ea și reclamantă, așa cum prevăd dispozițiile imperative ale art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 17/2000 privind taxa pe valoarea adăugată.

Pârâta nu a avut calitatea de proprietar al spațiului ci proprietatea aparținea instituției publice Consiliul Local Municipal Sibiu și Primăria municipiului Sibiu care, potrivit O.U.G. nr. 17/2000 nu este plătitoare de T.V.A. Se mai arată că pârâta a încheiat cu reclamanta contractul de vânzare – cumpărare în numele și pe seama Primăria municipiului Sibiu iar prețul vânzării a fost virat integral și direct în contul acestei instituții publice. Examinând recursul prin prisma motivelor invocate, Înalta Curte constată că acesta este fondat.

Astfel instanțele, în mod greșit, au admis în parte acțiunea reclamantei și au obligat-o pe pârâtă să emită reclamantei factură fiscală pentru spațiul care a făcut obiectul contractului de vânzare – cumpărare nr. 8277 din 29 octombrie 2001. Așa cum rezultă din probele administrate nu pârâta SC U. SA Sibiu era proprietara spațiului vândut ci Consiliul Local municipal Sibiu, iar negocierile privind vânzarea spațiului au fost efectuate de către Comisia de negociere a Consiliului Local Sibiu (proces – verbal nr. 7831/ A din 11 octombrie 2001). Potrivit art. 4 din contractul de vânzare – cumpărare contravaloarea spațiului urma a se achita în contul Primăriei municipiului Sibiu și a și fost virat direct în acest cont (O.P.

nr. 330 din 30 octombrie 2001) fără a trece prin conturile aparținând pârâtei. Or, în cazul în care ar fi obligată să emită factura fiscală pârâta s-ar afla în situația în care, deși nu a încasat nici o sumă din vânzare, și nu a realizat nici un venit, ar trebui să achite T.V.A.-ul aferent prețului vânzării. În același sens sunt și cele cuprinse în raportul de expertiză contabilă, prin intrarea bunului în gestiunea sa pârâta nu a înregistrat cheltuieli pentru achiziționarea acestora, neînregistrând nici amortizarea lunară a lor, aceasta înregistrându-se de către proprietar, Primăria Sibiu; odată cu vânzarea spațiului pârâta a scăzut atât valoarea concesiunii cât și valoarea datoriei către Primăria Sibiu; pârâta nu a înregistrat venituri și nici cheltuieli pentru descărcarea din gestiune.

Concluzia este că din operațiunile contabile analizate rezultă că SC U. SA nu a avut în gestiune și nu a reflectat în contabilitatea proprie calitatea de proprietar al bunului în discuție. Împrejurarea că prețul spațiului a fost negociat cu includerea în preț și a T.V.A.-ului, și achitat astfel de reclamantă, și faptul că Primăria municipiului Sibiu nu este plătitoare de T.V.A., conform art. 3 din O.U.G. nr. 17/2000, nu este un argument suficient pentru ca pârâta, ca plătitoare de T.V.A., să fie obligată să emită factura fiscală. Față de cele de mai sus, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (3) C. proc. civ., urmează să admită recursul pârâtei și să modifice decizia atacată în sensul admiterii apelului și schimbării în parte a sentinței instanței de fond, respingând acțiunea reclamantei dar menținând restul dispozițiilor privind cererea de chemare în garanție.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta SC U. SA Sibiu împotriva deciziei nr. 33 din 5 decembrie 2003, pronunțată de secția comercială și de contencios administrativ a Curții de Apel Alba Iulia, modifică decizia atacată în sensul că admite apelul, schimbă în parte sentința instanței de fond, în sensul că respinge acțiunea reclamantei SC U. S.R.L. Sibiu . Menține celelalte dispoziții ale sentinței cu privire la chemarea în garanție. Irevocabilă. Pronunțată în ședința publică, astăzi 8 iunie 2005.